2018-12-10 13:02


EXCLUSIV. Avocatului Poporului, rol decorativ, pe banii noștri. O singură O.U.G. atacată de Ciorbea, în 20 de luni, pentru că nu era de urgență

 |  21:01
EXCLUSIV. Avocatului Poporului, rol decorativ, pe banii noștri. O singură O.U.G. atacată de Ciorbea, în 20 de luni, pentru că nu era de urgență
Robert Veress

„Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai in situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora”. Așa scrie în Constituție (Art. 115 - Delegarea legislativă, alineatul 4). E cât se poate de clar. Dacă este să facem o comparație... gastronomică, „nu mănânci ori de câte ori ai poftă, ci doar atunci când leșini de foame”. Ce se întâmplă în realitate: de la Cabinetul Victor Ciorbea (primul executiv CDR, instalat în 1997) încoace, toate guvernele s-au dedulcit la ordonanțe ori de câte ori și-au dorit să grăbească lucrurile, ocolind lentoarea Parlamentului. O justificare politică, chiar politicianistă, a fost folosită și răsfolosită pentru încălcarea deliberată a Constituției și a principiului separării puterilor în stat, Executivul asumându-și puteri are Legislativului. Un rezultat este și aberația că un guvern minoritar, ce nu are susținerea necesară în Parlament, poate rămâne în funcție ani de zile, adoptându-și singur „legile” necesare (prin ordonanțe de urgență), cu condiția de a găsi un compromis pentru adoptarea bugetelor anuale. Așa s-a întâmplat cu Guvernul Tăriceanu, așa se întâmplă acum, cu Guvernul Cioloș, criticat din toate părțile spectrului politic. 2.768 de ordonanțe de urgență au fost adoptate din anul 1992 și până la finele anului trecut. Posibilitatea adoptării ordonanțelor de urgență a fost introdusă în Constituția adoptată în 1991. În primii trei ani (1992-1995), Guvernul Văcăroiu a adoptat doar 1-2 ordonanțe, limitându-se la necesitatea rectificărilor bugetare. Ulterior, numărul ordonanțelor a crescut abrupt, de la an la an, respectarea principiului de bază („urgența”) fiind abandonată. Avocatul Poporului are dreptul de a ridica excepții de neconstituționalitate începând cu 29 octombrie 2003, când a intrat în vigoare noua Constituție. De atunci încoace, au fost ridicate 22 de excepții de neconstituționalitate a unor ordonanțe de urgență, dintre care doar 6, inclusiv cea mai recentă, pe care o voi detalia mai jos, se referă la absența situației extraordinare care să le justifice adoptarea. Pe 6 mai 2014, Victor Ciorbea a depus jurământul, devenind șeful instituției numită Avocatul Poporului. De atunci, a atacat doar trei ordonanțe de urgență, una singură fiind considerată neconstituțională întrucât „nu a fost adoptată în considerarea vreunei situaţii extraordinare şi că nu exista urgenţă în adoptarea acesteia”. În cazul lui Ciorbea, lipsa lui de apetență în atacarea ordonanțelor de urgență este ușor de descifrat, întrucât a fost un campion al acestui tip de reglementare, cu 92 de OUG adoptate doar în decursul primului an de mandat, față de maximum 12 adoptate până atunci, de predecesorul său, Nicolae Văcăroiu.

Ordonanța atacată de Ciorbea pe criteriul lipsei urgenței adoptării este de OUG nr. 7 din 2015 privind stabilirea destinaţiei unor bunuri imobile confiscate, care a și fost declarată neconstituțională de CCR, prin Decizia nr. 859 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 103, din 10 februarie 2016.

Caracterul ordinar al majorității ordonanțelor de urgență poate fi ușor probat. De pildă, OUG nr. 6 din 2015 (adică, cea intrată în vigoare cu două zile înaintea OUG nr. 7) prevede extinderea aplicării cotei reduse de TVA la diverse categorii de alimente. Unde era caracterul extraordinar aici? A fost vorba de o măsură pe care Guvernul a considerat-o bună. Dar tot așa sunt zeci de mii de măsuri administrative. De ce a fost atacată tocmai OUG nr. 7 și nu OUG nr. 6 sau 8 sau oricare alta, pe considerentul inexistenței situației extraordinare care să impună adoptarea în regim de urgență, este greu de spus. Dar tot greu de înțeles este și de ce Guvernul Ponta a ales varianta ordonanței de urgență pentru reglementarea unei probleme c e putea fi lăsată în seama parlamentarilor, solicitând, eventual, dezbatere în regim de urgență. Doar beneficia de susținerea unei majorități confortabile și, la momentul respectiv, când era încă președintele PSD, nu putea invoca lipsa de cooperare a colegilor de partid.

De altfel, problema destinației imobilelor confiscate este mai veche și este jenant pentru Guvern și Parlament că au întârziat atât timp soluționarea ei. Sunt atâtea instituții ale statului care nu au sedii corespunzătoare, iar imobilele confiscate reprezintă, în acest sens, o mină de aur. Pe care, însă, conducătorii țării nu au găsit necesar să o exploateze, și nu de azi - de ieri, ci de ani de zile. Citez din motivarea excepției de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului: „Necesitatea adoptării de măsuri legislative şi instituţionale care să permită o mai bună administrare a bunurilor sechestrate şi confiscate este cunoscută la nivelul Guvernului de peste 3 ani, reprezentând unul dintre obiectivele acestuia menţionate în Hotărârea Guvernului nr.215/2012 privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2012-2015, a Inventarului măsurilor preventive anticorupţie şi a indicatorilor de evaluare, precum şi a Planului naţional de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie 2012-2015”.

În continuare, voi reproduce pasaje ample din Decizia CCR nr. 859 din 10.12.2015, considerând că argumentele pro și contra invocate relevă foarte bine situația cu care ne confruntăm în general, ca popor: avem guverne-legislative, iar mulți consideră că această situație este normală, deși se contrazice, astfel, un principiu fundamental al statului de drept.

Argumentele Avocatului Poporului

„Preambulul ordonanţei de urgenţă şi nota de fundamentare a acesteia nu cuprind nici un element cuantificabil prin care să se demonstreze caracterul de urgenţă şi situaţia extraordinară în care se află Guvernul şi care ar pune această autoritate publică în imposibilitatea îndeplinirii funcţiei sale de administrare a proprietăţii publice şi private a statului, cu respectarea principiului economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului. Simpla afirmare a existenţei situaţiei extraordinare creează dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. (...) Din analiza preambulului ordonanţei de urgenţă, nu reiese motivul pentru care reglementarea propusă nu poate fi amânată. Simplul fapt că o reglementare este oportună, utilă sau necesară nu înseamnă că ea trebuie aprobată cât mai repede posibil şi, cu atât mai puţin, de către legiuitorul delegat. Mai mult, urgenţa reglementării nu se justifică nici prin conţinutul său normativ, ea necuprinzând vreo măsură care să rezolve o situaţie extraordinară, ci stabileşte procedura de trecere a imobilelor confiscate din proprietatea privată a statului în proprietatea sa publică, în vederea dării lor în administrare instituţiilor publice. Astfel, domeniul de aplicare este unul general, neavând ca obiect o situaţie aparte, care să necesite o rezolvare urgentă. Nici problema costurilor ridicate pe care le impune administrarea imobilelor confiscate nu este rezolvată, gestionarea acestei problematici fiind transferată instituţiilor publice care le iau în administrare (a căror finanţare se realizează tot din bugetul de stat). De asemenea, nici procedura reglementată nu are caracter de celeritate. Aşadar, urgenţa reglementării nu este justificată nici în preambulul actului normativ criticat, nici prin măsurile preconizate. În final, se arată că legiuitorul delegat nu a motivat urgenţa adoptării acesteia, în sensul că motivarea trebuie să fie una efectivă şi să demonstreze necesitatea obiectivă a adoptării reglementării în regim de urgenţă, nu doar să enunţe această necesitate. Motivarea nu înseamnă justificarea pe fond a măsurilor propuse, ci a caracterului urgent a acestora, adică să se motiveze necesitatea adoptării lor prin ordonanţă de urgenţă. Or, în speţă, motivarea are un caracter general, fără a menţiona informaţii concrete de natură să justifice urgenţa măsurilor propuse, şi nu cuprinde nici o menţiune cu privire la impactul financiar asupra bugetului, deşi unul dintre motivele emiterii actului l-a reprezentat reducerea costurilor administrative şi birocratice”.

Argumentele Guvernului

În punctul său de vedere, „Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, pe lângă aspectele învederate în Nota de fundamentare şi în preambulul ordonanţei de urgenţă, se arată că în evidenţele organelor de verificare la data de 31 decembrie 2014 existau 23 de imobile intrate prin confiscare, în proprietatea privată a statului, iar la data de 26 mai 2015 numărul acestora era de 59. Se apreciază că, în privinţa acestora, organele de valorificare au atribuţii extrem de restrânse, «nefiind împuternicite a efectua toate actele necesare administrării simple a acestora, cu atât mai mult ale administrării depline». Nu există un cadru legislativ cu privire la actele utile ce pot fi realizate pentru ca aceste bunuri să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite până la valorificare, şi nici cu privire la încheierea actelor necesare conservării. Astfel, se concluzionează în sensul că sunt neclare atribuţiile organelor de valorificare privind asigurarea pazei şi alimentării cu utilităţi, luarea măsurilor necesare pentru apărarea împotriva incendiilor, efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii necesare şi asigurarea imobilelor. De asemenea, se arată că Ministerul Finanţelor Publice nu deţine personal corespunzător din punct de vedere numeric şi al calificării pentru a administra un număr atât de mare de bunuri imobile. Se precizează că, până în anul 2014, numărul bunurilor imobile intrate, prin confiscare, în proprietatea privată a statului era redus, imobilele fiind, totodată, şi de mici dimensiuni, astfel încât deficiențele legislative menţionate nu erau resimţite în mod acut. Materializarea riscurilor rezultate din lipsa cadrului legal necesar bunei administrări şi conservări a bunurilor imobile menţionate, precum şi valorificarea bunurilor în condiţii nefavorabile de preţ sau cu întârziere în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.14/2007 pot prejudicia realizarea scopului eminamente preventiv al măsurii de siguranţă al confiscării, respectiv prevenirea repetării de fapte periculoase în viitor. De aceea reglementarea situaţiei pentru care a fost adoptată ordonanţa de urgență nu putea fi amânată”. Guvernul a mai susținut că, prin aplicarea ordonanţei de urgenţă criticate, ar fi fost reduse costurile aferente cheltuirilor cu chiriile ce sunt suportate din bugetul de stat, al căror cuantum pentru anul 2015 se ridică la 187 milioane lei.

Alte puncte de vedere

Centrul de Resurse Juridice din Bucureşti şi Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) din Bucureşti au depus la dosarul cauzei puncte de vedere în sensul susținerii excepției de neconstituționalitate.

Ce cealaltă parte, Ministerul Public a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că motivele invocate atât în preambulul ordonanţei de urgenţă, cât şi în nota de fundamentare a acesteia demonstrează că adoptarea ordonanţei de urgenţă criticată a fost realizată cu respectarea art.115 alin.(4) din Constituţie.

Ca de obicei (!), preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Opinia majorității judecătorilor CCR

„Curtea constată că este incontestabil faptul că pentru a se răspunde din punct de vedere normativ în sensul dorit de Guvern la situaţia de drept existentă, respectiv consacrarea normativă a posibilităţii transmiterii bunului imobil din proprietatea privată a statului în cea publică, este nevoie de o intervenţie legislativă, însă, procedeul legislativ utilizat trebuie ales cu respectarea exigenţelor referitoare la condiţiile de constituţionalitate extrinsecă ale actului normativ adoptat. Opţiunea Guvernului pentru adoptarea ordonanței de urgenţă analizate trebuie să ţină cont de condiţionările constituţionale specifice impuse prin art.115 alin.(4), având în vedere faptul că Guvernul nu are un drept de apreciere absolut şi necenzurabil în privinţa calificării unei situaţii de fapt ca întrunind elementele componente ale situaţiei extraordinare. Din contră, dreptul său de apreciere trebuie să se supună exigenţelor constituţionale, iar controlul respectării acestora revine Curţii Constituţionale. De aceea, proclamarea în preambulul ordonanţei de urgenţă a unor situaţii de fapt ca fiind subsumate conceptului de situaţie extraordinară nu echivalează cu o prezumţie absolută în acest sens, ci ea exprimă o prezumţie relativă, drept pentru care şi actul normativ se bucură de o prezumţie relativă de constituţionalitate.

Având în vedere criticile de neconstituţionalitate, raportate, în mod exclusiv, la dispoziţiile art.115 alin.(4) din Constituţie, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale (spre exemplu, Decizia nr.255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 16 iunie 2005, Decizia nr.55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.136 din 25 februarie 2014, sau Decizia nr.761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.46 din 20 ianuarie 2015), Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei.

Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr.83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.211 din 8 iunie 1998). De asemenea, în accepţiunea Deciziei nr.258 din 14 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.341 din 17 aprilie 2006, „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare [...] constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă […]. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art.115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi - ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu” (a se vedea şi Decizia nr.366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.644 din 2 septembrie 2014).

În acest context, Curtea reţine că motivele enunţate în preambulul ordonanţei de urgenţă, privite atât în mod individual, cât şi în ansamblu, reprezintă aspecte de oportunitate a măsurii care urmează a fi luată, respectiv transmiterea bunurilor imobile confiscate din domeniul privat în cel public al statului. Acestea nu exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, ci o situaţie de continuitate, de durată, lipsită de noutate, în privinţa lipsei de spaţii cu care se confruntă autorităţile administraţiei publice, mai ales că actele normative referitoare la situaţiile în care are loc confiscarea bunurilor imobile au o relativ lungă perioadă de aplicare. Aşadar, Curtea reţine că Guvernul demonstrează raţiunea, necesitatea, oportunitatea şi utilitatea reglementării, nu însă şi existenţa unei situaţii extraordinare, pe care doar o proclamă.

Cu privire la urgenţa reglementării, Curtea constată că reglementarea operativă a unor disfuncționalități sau perfecţionarea cadrului legislativ se poate realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare, Guvernul neaducând argumente pertinente în sensul caracterului urgent al măsurii. În aceste condiţii, motivarea urgenţei adoptării ordonanţei de urgenţă este una formală, lipsind practic de substanţă textul constituţional al art.115 alin.(4).

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art.1 alin.(5) lit.c) şi art.11 lit.m) din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 2 aprilie 2001, Guvernul exercită funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil şi asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului. Cu alte cuvinte, îndeplinirea funcţiei de administrare nu justifică o activitate legislativă ce ar fi conexă acesteia; din contră, administrarea trebuie realizată în condiţiile cadrului normativ edictat de legiuitorul originar sau delegat, iar aprecierea modului de îndeplinire a acestei funcţii se raportează la cadrul normativ anterior referit. Dacă Guvernul doreşte îmbunătățirea cadrului legislativ în domeniul administrării proprietăţii statului, va putea fie iniţia un proiect de lege, fie să adopte o ordonanţă în condiţiile în care Parlamentul abilitează Guvernul în acest sens conform art.115 alin.(1)-(3) din Constituţie.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că oportunitatea, raţiunea şi utilitatea reglementării, chiar dacă ele exprimă situaţii de fapt obiective, nu reprezintă o situaţie extraordinară a cărei reglementare să nu poată fi amânată şi care să justifice, astfel, adoptarea unei ordonanţe de urgenţă”.

Opinia separată a judecătorului Petre Lăzăroiu

Într-o opinie separată, în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate, judecătorul Petre Lăzăroiu apreciază că „instanța de contencios constituțional nu își motivează, în concret, soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate, ci face trimitere la soluții de principiu ce au rezultat din considerentele avute în vedere la pronunțarea anumitor decizii cu privire la delegarea legislativă (...) Textul constituțional nu reglementează în mod detaliat situațiile în care Guvernul poate recurge la adoptarea ordonanțelor de urgență, ci se referă la «situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată», obligând executivul să motiveze urgența în cuprinsul acestora. Tocmai de aceea, aceste prevederi constituționale nu trebuie analizate în mod singular, ci ele trebuie coroborate cu alte dispoziții constituționale sau infraconstituționale, spre exemplu art.61 privind rolul și structura Parlamentului, art.73 referitor la categorii de legi, art.138 alin.(5) potrivit căruia «Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare» (...) Curtea a apreciat în mod simplist că urgența trebuia să reiasă expres din motivarea acesteia în preambul la ordonanța de urgență (...)”. În pofida unei jurisprudențe constante a instanței de contencios constituțional, potrivit cu care urgența trebuie motivată în preambulul ordonanței de urgență, apreciez că această jurisprudență este greșită (...) Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate direct de către Avocatul Poporului în privința unui act normativ ce are un caracter eminamente tehnic, neavând nicio legătură cu obiectul de activitate al instituției Avocatului Poporului, se îndepărtează de la rolul de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor fizice (...)”.

Câte ordonanțe de urgență a emis fiecare guvern

Primele guverne postdecembriste, conduse de Petre Roman și Theodor Stolojan, au emis doar hotărâri, ordine (de miniștri), precizări, circulare și regulamente. Guvernul Stolojan a fost primul care a beneficiat de prevederile Constituției adoptate prin referendumul din 8 decembrie 1991 și care i-a permis să emită ordonanțe de urgență.

Nicolae Văcăroiu a fost cel care a „spart gheața”, imediat după instalarea în funcție, însă a fost rezervat, cel puțin în primii trei ani de mandat, limitându-se, în general, la rectificări bugetare prin procedura aceasta și neapelând la ordonanțe în scopul legiferării. În ultimul an de guvernare al PDSR s-a produs, însă, o breșă –cauzată, probabil, de perspectiva alegerilor, pe fondul scăderii în popularitate a PDSR-, și s-au adoptat 12 ordonanțe, inclusiv pentru acordarea licențelor de operare a rețelelor GSM, care tocmai se extindeau în România.

Guvernarea CDR (decembrie 1996 – decembrie 2000) a produs 668 de ordonanțe de urgență, în 48 de luni, cu o medie de aproape 14 ordonanțe / lună. Iar guvernarea Adrian Năstase (decembrie 2000 – decembrie 2004) a produs 680 de ordonanțe de urgență, tot în 48 de luni, cu o medie de peste 14 ordonanțe lunar.

Campionul absolut al ordonanțelor de urgență este Mugur Isărescu, guvernatorul BNR reușind să producă, într-un singur an de guvernare (1999-2000), 306 ordonanțe de urgență, adică 25,5 pe lună.

În decursul unui mandat întreg, lider la guvernarea prin ordonanțe de urgență este Călin Popescu Tăriceanu, care, în cei patru ani petrecuți la Palatul Victoria a produs 727 asemenea normative, media fiind de peste 15 ordonanțe pe lună.

Emil Boc a redus cu circa 33% cadența ordonanțelor de urgență. Iar Mihai Răzvan Ungureanu a fost un recordman (în sens pozitiv) al ultimilor 15 ani, cu doar 4,3 ordonanțe lunar.

Guvernele USL au produs 161 de ordonanțe de urgență în primele 14 luni de guvernare, cu o medie de 11,5 ordonanțe pe lună – sensibil peste media guvernărilor Boc & Ungureanu. Ulterior, Victor Ponta a scăzut sensibil cadența ordonanțelor de urgență, la aproximativ 5 pe lună, în ultimele 10 luni de mandat.

În fine, Guvernul Cioloș, instalat în 17 noiembrie 2015, a reușit să producă 14 OUG până la finele anului.

Constituția României, ART. 115 - Delegarea legislativă, alineatul (4): „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgentă numai in situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora”.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-02-17

Documente:

TAGURI: exclusiv, avocatul poporului, oug, victor ciorbea
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


CETATEANU
17 Feb 2016

ASTA-I DOVADA CA ROMANIA NU ESTE STAT DE DREPT CI ESTE UN STAT MAFIOT.
MARIAN
17 Feb 2016

Ma tulbura faptul ca varful de lance anti=PSD din anii Conventiei Democrate a ajuns sa linga bastonul PSD. Pe asta il mai poti considera om?
GOGUTA
17 Feb 2016

vreti sa spuneti ''avocatul popo(r)ului''! ce sa astepti de la un ''balansat'' din dreapta catre rosul aprins?
POPOV IONITA
17 Feb 2016

Am scris si eu o petitie la Avocatul poporului in ianuarie, februarie 2015 si m-a trimis sa ma dresez la Judecatorie, Tribunal sau Curtea de Apel. Al cui o fi avocat, nu stiu, dar al POPORULUI SIGUR NU ESTE. Il, mai binezis, ii platim pe toti care lucreaza in institute asta , noi poporul DE POMANA. Nu ne ajuta cu nimic
ANONIM
17 Feb 2016

Dl POPOV IONITA AVOCATUL POPORULUI este o institutie ce consuma fonduri bugetare enorme. Are angajati SPAGARI fara nr in toate judetele tarii si salariile lor sunt nesimtite ca cele din JUSTITIE.
Random image



Ultimele stiri






loading...