2016-12-02 22:07

EDITORIAL


Femeia politician poate croi un nou drum

 |  22:59

Politica, fotbalul şi televiziunea sunt domenii la care toată lumea pare a se pricepe. Nu ne mulţumim să fim doar spectatori, ci de cele mai multe ori judecăm cu implicarea cunoscătorului imbatabil, doar că... arareori  suntem pe această poziţie. Nu ştim ce înseamnă efortul de pe teren şi presiunea jucătorului cu mingea la picior aflat în faţa porţii adverse, dar comentăm cu cuvinte grele, neiertători, fără rezerve dacă se-ntâmplă cumva ca fotbalistul nostru preferat să rateze. Habar n-avem cum ne-am descurca în faţa unei camere de luat vederi, ştiind că privim în acelaşi timp poate milioane de ochi care ne urmăresc cu atenţie, la rândul lor, de acasă, dar taxăm orice ezitare a omului de televiziune cu siguranţă pe care ne-o dă ipostaza de telespectator comod pe care nu-l poate nimeni amenda în cuvinte aspre, pentru că stă nevăzut în fotoliul care-l ascultă docil.

La fel se întâmplă şi cu politica: toţi avem impresia că o pricepem şi că e foarte simplu să o poţi explica şi exprima în fapte. Atunci când eşti politicianul aflat pe scaunul celui luat la întrebări (şi pe bună dreptate de data aceasta, doar eşti ales prin vot, trebuie să ai răspunsuri, nu-i aşa?), cu siguranţă e greu de văzut în spatele vorbelor tale că nu tot ce exprimi sau faci depinde de tine, că eşti conectat la forţa numită partid din spatele tău şi trebuie să aplici ceea ce se numeşte crezul tău ţinând cont şi de respectarea regulilor jocului, greu de înţeles de către orice muritor. Din păcate, politicianul care se doreşte independent nu poate face, în genere, schimbări spectaculoase, din simplul motiv că susţinerea este esenţială în orice demers pe care şi-l asumă. Şi nu suntem genul de societate care să învingă această realitate printr-o solidaritate cu cel care, credem noi, are dreptatea de partea sa, arareori un independent a putut întoarce situaţia cu susul în jos pentru că a fost susţinut de mulţime. Nu suntem un popor de justiţiari, ci mai degrabă privim în spate să vedem cine ne susţine, pentru a căpăta curajul de a ne asuma o luptă cu puţine şanse de reuşită.

E politicianul român o victimă sau un erou? Merită sau nu încrederea noastră? Răspunsul nu poate fi simplu: da sau ba. Iar după o istorie recentă cu figuri cunoscute adormind în Parlamentul României sub privirea îngăduitoare a camerelor de luat vederi, cu încrengături care se dovedesc a fi înţelegeri care numai pe el, omul din popor, nu-l pot avantaja, cu absenţe sub 1% de la ceea ce se presupune a fi datoria politicianului ales şi interminabile discursuri fără fond şi fără finalitate, doar de dragul apariţiilor la televizor, ei bine, e greu într-adevăr să răspunzi un “DA” răspicat  la întrebarea “Merită să mai cred în politicianul de azi?”.

Răspunsul meu însă e unul nuanţat. Nu pot să trag o concluzie pripită doar pentru că şi eu privesc, fără a fi un spectator activ, circul care nici măcar nu mai reuşeşte să ne distreze pe micile ecrane sau în viaţa noastră de zi cu zi. Şi nu pot face asta fiindcă, în marea aceasta de deziluzii cotidiene, am întâlnit uneori şi politicianul-om. Care a întins o mână la nevoie situaţiilor disperate ale celor pe care îi aduceam în atenţie când altă soluţie nu-mi mai era la îndemână,  fără să fie nevoie să insist sau să ofer ceva în schimb. De altfel, aşa începe şi conversaţia mea, extrem de rară, recunosc, cu politicianul român căruia îi cer să rezolve o problemă ce îi stă în putere pentru un om sau o comunitate aflată într-un moment greu: “Nu am nimic să vă ofer în schimb”. Da, au existat şi astfel de oameni care mi-au câştigat respectul, pentru că au acţionat rapid, eficient şi fără să ceară nimic în schimb. Fără să-şi dorească măcar să se ştie că s-au aflat în spatele soluţiei-limită care a schimbat în bine o viaţă. Au rezolvat-o cu omenie şi-atât. Poate că se regăseau în situaţiile de viaţă dure pe care le aduceam în atenţia lor, poate că ceva din destinul altora atingea şi sensibilitatea căpătată prin propriile experienţe, cert e că am cunoscut şi politicianul-om. Sigur, nu pot să spun că mi s-a întâmplat prea des. Dar la fel de sigur nici nu pot pretinde că asemenea întâmplări nu există.

Nu fac diferenţe între femei şi bărbaţi când vine vorba despre orice tip de profesie. Nu sunt o feministă. Discriminarea de orice tip îmi este străină, aşa am fost educată şi am în sânge obişnuinţa de a nu privi oamenii având idei preconcepute. Şi dacă mai păcătuiesc astfel în gând câteodată, încerc să judec echilibrat şi să văd gri, în loc de alb sau negru. Dar trebuie să recunosc că, deşi gătitul se presupune a fi îndeletnicirea rezervată femeii, nu întâmplător se spune că cei mai buni bucătari sunt bărbaţii. Şi invers, ştim bine că există femei cu realizări extraordinare în domenii în care bărbaţii, în general, excelează. În concluzie, nu pot afirma că politicianul bărbat ar fi cu ceva mai bun decât femeia din aceeaşi breaslă. Doar că am un sentiment, subiectiv poate, că politica fiind o poveste care afectează în final vieţi şi categorii diverse de oameni, poate că ideal ar fi să avem reprezentare sensibil egală. Aşa cum femeia într-o familie aduce contribuţia sa ce nu e la-ndemână bărbatului, cred că modul feminin de a privi lucrurile e necesar şi în politică, pentru o balanţă corectă. Dacă e adevărat un lucru care ne departajează - şi nu o spun eu, ci psihologi de renume care au studiat atent fenomenul -, atunci acesta e faptul că noi, femeile şi bărbaţii, suntem construiţi în aşa fel încât, în general, cântărim aceleaşi lucruri pe considerente diferite, vedem din unghiuri diferite aceleaşi probleme şi sunt convinsă că, mai ales în politică, o prezenţă feminină mai bine definită nu poate fi decât un avantaj.

Dacă ar fi să aleg o figură feminină care a lăsat ceva în urmă demn de ţinut minte, nu m-aş gândi la un personaj atât de mediatizat precum Margaret Thacher, “Doamna de Fier în taior de catifea”,  pentru a evita clişeul. M-aş duce însă cu gândul la Simone Veil, chiar dacă reprezintă trecutul, pentru că ecoul faptelor ei rezistă trecerii timpului.  În Franţa anului 1971, într-un manifest publicat pe prima pagină de “Nouvel Observateur”, 343 de femei declarau public, cu curaj şi sfidare împotriva legii vremii, faptul că au avortat, dar polemica nu avea să schimbe încă sistemul pe care şi mamele noastre şi-l amintesc dureros. Trei ani mai târziu, în anul în care eu veneam pe lume, atât în ţara mea, cât şi în ţara bătăioasei Simone, mii de femei renunţau la viaţă, fără voia lor, din pricina riscurilor avorturilor clandestine. Aşa că “doamna-furtună” - proaspăt ministru al sănătăţii în Franţa la acea vreme -  urcă la tribuna Adunării Naţionale şi luptă pentru legalizarea avortului, înfruntând presiunea manifestaţiilor colective potrivnice din faţa Palatului Bourbon, dar şi insinuările şi dezbaterile acide, atacurile directe ale colegilor care aveau alt calcul politic. După zile de nesfârşite discuţii contradictorii, un deputat îndrăzneşte să aducă drept contraargument comparaţia dintre avorturi şi crimele naziste, punând semnul egal între ele. Punct culminant: Simone Veil - care trăise experienţa deportării în timpul războiului - încordată, cu ochii în lacrimi, depăşind cu greu momentul. Dar nu renunţă. La 4 zile de la debutul dezbaterilor febrile fără precedent, urmărite de întreaga ţară graţie televiziunii, proiectul legii avortului devine realitate. O şansă la care n-au îndrăznit să spere încă multă vreme femeile din România. Au mai trecut 15 ani până când a apus şi pentru noi coşmarul în care îşi pierdeau vieţile, în tăcere, atâtea mame. Victoria obţinută cu greu face ca 1975 să fie numit „Anul Simone Veil” şi cu siguranţă a contat pentru numirea sa ca prima femeie-preşedinte al Parlamentului European, câţiva ani mai târziu.

România are acum câteva voci feminine în politică, dar cred că suntem departe de echilibrul necesar. Nu-mi propun să intru vreodată pe acest tărâm, din simplul motiv că imparţialitatea mea mi-a fost extrem de utilă în rezolvarea multor probleme ale oamenilor care mi-au cerut sprijinul şi mi-am găsit o altă cale de exprimare, dar şi pentru că structura mea nu este potrivită zonei politice, cred că fiecare om trebuie să facă aşa cum ştie mai bine lucrurile, astfel încât să fie omul potrivit la locul potrivit, evitând experimentele cu şanse previzibile de eşec.  Dar chiar dacă eu însămi nu îmi găsesc locul în politică, urmăresc fenomenul aşa cum o face fiecare om, în interesul său, al familiei sale şi al comunităţii din care face parte. Cu diplomaţie, cu argumente solide şi forţa de a rezista cu eleganţa polemicii veşnic legate de politică, femeia politician poate croi un nou drum, o altă perspectivă şi, în final, soluţiile viabile de care omul simplu are atâta nevoie.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :639263-03-17

TAGURI: Andreea Marin, femeia politician



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site

CONSTANTIN.
25 Oct 2011

Un mesaj decent transmis Andreea. Mi-a plăcut ce-ai scris şi-ţi dau dreptate. La urma urmei, ştim cu toţii că atunci când Mona Muscă a ieşit într-un sondaj de opinie în fruntea încrederii în oamenii politici, a fost scos dosarul cu cadre majoritatea oamenilor politici sunt şantajaţi la momentul potrivit. Din nou: foarte bine punctată similitudinea dintre eficienţa unei femei într-o familie şi rolul pe care l-ar avea un nr proporţional al femeilor în politică. Păcat că femei ca Roberta Anastase sau Elena Udrea fac politica cârmaciului.

Adauga un comentariu

Random image

Citeste si...

Marin Cilic, despre finala Cupei Davis: Sper că publicul ne va conduce spre victorie Jucătorul de tenis Marin Cilic, numărul șase mondial, a declarat, referitor la finala Cupei... 23 Noi 2016 | (0)
Paul. PNL pro-occident Deputatul Andreea Paul susţine că PNL trebuie să transmită clar opţiunea fără dubiu... 24 Noi 2016 | (3)