2018-11-17 13:04


Leul românesc, de la talerul olandez la moneda euro

 |  12:57
Leul românesc, de la talerul olandez la moneda euro

Nu este zi din săptămână, în care Banca Națională a României să nu ne anunțe care este cursul monedei naționale, adică cursul leului românesc.

Însă, se știe mai puțin de unde vine denumirea de leu și când a fost pusă în circulație prima monedă românească cu aceasta denumire. Istoria leului românesc începe in secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”. Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat. De asemenea, trebuie menţionat că moneda naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre este leva care în traducere înseamnă tot “leu”, trădând astfel aceeaşi origine ca cea a leului românesc. Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite la noi au început să fie folosite la acele vremuri câteva zeci de tipuri de valută străină. Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriacă, numită zwanziger. La noi era cunoscută drept sfanţul de argint, sau mai simplu, doar şfanţ. Astfel, putem deduce de unde provine celebra expresie “nu am nici un şfanţ”. O altă monedă care a circulat în acea vreme era paraua otomană. Expresia ”nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele. Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835, când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzacțiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza ar fi dorit, în 1835, să bată monedă, dar Imperiul Otoman, nu a acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei. După Unirea Principatelor şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să se numească român sau romanat, dar, din nou, Înalta Poartă s-a opus. Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin, dar proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. Dar, o astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leul, care era o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei Statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham. Ulterior, ministrul de finanțe, Ion C. Brătianu, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise. Tratativele au eşuat, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei (”pol”), fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman. Ca atare, în 1868, au fost puse în circulație doar 200 de monede având efigia domnitorului și inscripția ”Carol I domnitorul românilor”. Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia Castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa. Imediat după emitere, a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina. Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost bătute 5.000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă ”semnul” menit să evidențieze suzeranitatea sultanului. Începând cu 1872 s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta să mai protesteze. De atunci a trecut aproape un secol și jumătate de când leul românesc este moneda națională a României, dar dacă vom trece la moneda euro, domnia leului românesc ar putea lua sfârșit așa cum s-a întâmplat şi cu alte monede europene.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2018-10-29

TAGURI: leu, taler, euro
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






loading...