2017-11-24 11:34


Nu poate fi pace în Orientul Mijlociu. Consecința unei împărțiri teritoriale prin trasarea unei linii pe hartă, în urmă cu 100 de ani

 |  21:01
Nu poate fi pace în Orientul Mijlociu. Consecința unei împărțiri teritoriale prin trasarea unei linii pe hartă, în urmă cu 100 de ani

Valuri succesive de instabilitate cuprind Orientul Mijlociu într-un ciclu aproape interminabil, care a luat naștere în urmă cu un secol. Problemele care generează instabilitatea sunt atât de puternic împământenite, încât există chiar posibilitatea ca ele să nu poată fi rezolvate. Asta datorită a trei factori fundamentali care se manifestă cu precădere în Siria, Irak și Liban.

Fragmentarea religioasă, etnică și tribală

Istoria Imperiului Otoman a arătat că regiunea poate fi guvernată chiar în prezența fragmentării religioase, etnice și tribale, însă radicalizarea opțiunilor religioase îndeosebi și lipsa unor lideri care să coalizeze, nu să incite la ură, complică lucrurile.

Moștenirea istorică colonială

Modul în care puterile coloniale europene au trasat harta regională la sfârșitul Primului Război Mondial constituie acel factor care a exacerbat diferențele religioase, etnice și tribale, generator de instabilitate și în zilele noastre. În 1916 puterile coloniale europene care compuneau Antanta (Franța, Marea Britanie și Imperiul Rus) au împărțit teritoriile Imperiului Otoman între ele prin Acordul Sykes-Picot. Acordul mergea până în punctul în care statul turc urma să fie eliminat de pe hartă. În 1917 însă, regimul imperial a fost înlăturat de la putere de către bolșevici, care ulterior au făcut public Acordul Sykes-Picot, punând guvernele Franței și Marii Britanii  într-o poziție diplomatică foarte delicată și obligându-le să modifice Acordul parafat anul anterior. Cu toate acestea, la capătul Primului Război Mondial, teritoriile orientale ale Imperiului Otoman tot au fost împărțite între Franța și Marea Britanie. Acest lucru a fost însă făcut fără să se țină cont de criteriile religioase, tribale și etnice, ci doar de cele geopolitice. În fapt, împărțirea s-a făcut în cel mai iresponsabil mod posibil: trasarea granițelor cu creionul (vezi imaginea alăturată).

Acordul Sykes-Picot original din 1916. Franța urma să primească zona A, iar Marea Britanie zona B.

State inventate

Nu poate fi pace în Orientul Mijlociu. Consecința unei împărțiri teritoriale prin trasarea unei linii pe hartă, în urmă cu 100 de ani
zoom

Iar împărțirea regională făcută acum 100 de ani persistă și în zilele noastre, lucru care se aplică tuturor statelor din regiune. De exemplu, conform Acordului Sykes-Picot vechea provincie otomană Siria era împărțită în două, zona franceză și zona engleză. Siria modernă corespunde în linii mari zonei britanice siriene (Zona B de pe hartă). Libanul actual este un stat inventat, rupt din fosta provincie otomană Siria de către francezi, și înființat special pentru creștinii care locuiau în zona Levantului. Iar exemplele pot continua și cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Iordan, Oman, Yemen, Irak sau Kuwait, toate inventate și înființate cu suportul Imperiului Britanic.

Iar consecințele acestor decizii sunt cât se poate de vizibile în toată regiunea, cu precădere în statele poziționate între principalele puteri regionale, Irak, Siria și Liban. Irak-ul, de exemplu, este un stat care de ani de zile suferă de instabilitate cronică datorită conflictului de interese dintre shiiți, sunniți și kurzi. Siria se află în aceeași situație, iar Libanul mereu a suferit de pe urma instabilității din Siria, dar și a mozaicului etnic și religios intern, valorificat de către statele vecine și mari puteri, mai apropiate sau mai depărtate, pentru proiectarea propriilor interese în zonă.

Parțial, așa se explică de ce aceste state au avut parte de regimuri represive succesive, singurele în măsură să impună ordinea într-un mediu de altfel puternic eterogen. Tot așa se  explică de ce a eșuat și "experimentul" american din Irak, în care s-a încercat implantarea forțată a unui regim democratic după model Occidental. Era, de altfel, o lecție care ar fi putut fi învățată încă dinainte de la puterile coloniale europene. Într-o zonă în care populația nu și-a însușit noțiunile elementare cu privire la democrație și care continuă să prioritizeze aspectele de ordin religios sau tribal, democrația nu poate funcționa corespunzător. Ironia face ca religia islamică să nu fie incompatibilă cu democrația, după cum modelul oferit de Turcia o arată, însă tot sunt necesare anumite precondiții.

Poziționarea geografică dezavantajoasă

Adăugând-se factorilor precizați mai sus, cel al poziționării geografice dezavantajoase. Atât Siria, cât și Irak, Liban și Iordania sunt situate între cele trei puteri regionale, Turcia, Arabia Saudită și Iran. Israelul are un statut aparte datorită protecției pe care Statele Unite i-o oferă, fiind practic singurul stat democratic, după standarde occidentale, din regiune. Fiecare dintre aceste trei puteri regionale are planurile proprii cu privire la modul în care Orientul Mijlociu ar trebui să arate. De exemplu Iranul își dorește o sferă de influență care să se întindă de la Golful Persic la Marea Mediterană. Arabia Saudită dorește să blocheze planurile iraniene, aparent cu orice preț. Iar Turcia își dorește să se impună gradual ca principala putere regională (și are șanse mari să o și facă). Este un conflict de interese cu evidente repercusiuni asupra statelor aflate la intersecția acestor trei proiecte regionale, aparent contradictorii. Așa s-ar putea explica, de exemplu, numărul foarte mare de grupări rebele cu obiective divergente care luptă în Siria (peste 1000 de grupări). Sau acțiunile Statului Islamic (orientate împotriva Siriei și Irak-ului – aliați ai Iranului).

În ce privește Siria, Liban și Irak, ele nu au capacitățile necesare pentru a-și asigura propria securitate. Irak-ul a avut cândva această posibilitate, însă invazia americană a adus-o în situația în care să depindă masiv de ajutorul extern (iranian) pentru a supraviețui, cel puțin din punct de vedere militar și informativ. Totodată, prin slăbirea Irak-lului a fost destabilizată întreaga regiune, distrugând fragilul echilibru de putere instituit la capătul lungului Război Iraniano-Irakian. Siria și Libanul au, în plus, dezavantajul de a nu deține resurse naturale semnificative, lucru care le forțează să depindă de statele cu pretenții de putere regională din jur  (Iordania împărtășește o situație relativ similară, în privința resurselor). În felul acesta poate fi explicată strânsa relație dintre Arabia Saudită și Iordania, Siria și Iran, Liban și Siria, Liban și Iran.

Concluzii

Este foarte probabil ca regiunea să rămână mult timp de-acum încolo instabilă și să reprezinte în continuare un adevărat teren de luptă pentru Arabia Saudită, Turcia și Iran, țări care vor coagula în jurul lor state din regiune, și nu numai.

Populațiile din zonă s-au aflat în conflict unele cu altele timp de secole. Singura soluție pentru a stabiliza zona ar putea consta într-un control exercitat asupra regiunii de către un singur stat (așa cum Imperiul Otoman o făcea la un moment dat). Acest lucru trebuie totuși făcut de un stat cu experiența administrativă, istorică, militară și politică necesară gestionării problemelor regionale, precum și cu un profil religios/cultural adecvat. Iranul și Turcia îndeplinesc aceste condiții, Arabia Saudită nu.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-01-24

TAGURI: pace, orientul mijlociu, impartiri teritoriale, trasare, harta



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


ANON
27 Ian 2016

stai bre, astea sunt state multiculturale. ce vrei sa ne spui? ca multiculturalismu asta nu merge? nu multiculturalism se striga prin europa? diversitate? cum dracu vine asta??
Random image



Ultimele stiri






Apa Nova