Reconciliere istorică în Columbia
2018-08-22 02:40


Reconciliere istorică în Columbia

 |  21:01
Reconciliere istorică în Columbia
Mircea Bujoreanu

Încercând să pună capăt unui război civil care durează de mai bine de jumătate de secol, preşedintele Columbiei, Juan Manuel Santos, a decis să semneze un acord de pace cu gherilele marxiste FARC. Noul acord, care va fi trimis spre ratificare Congresului de la Bogota, nu va mai constitui subiectul unui referendum popular, întrucât precedentul proiect de acord a fost respins pe această cale.

Un acord de pace controversat...

Vineri, la ora 11.00 (ora Columbiei, adică ora 16.00 GMT), la Teatrul Colon din Bogota a avut loc ceremonia semnării acordului de pace dintre guvernul columbian, reprezentat de preşedintele Juan Manuel Santos, şi Forţele Armate Revoluţionare ale Columbiei, reprezentate de comandantul acestei formaţiuni paramilitare, Rodrigo Londoño Escheveri, mai bine cunoscut sub „numele de război” Timoleón Jiménez şi poreclit Timochenko. Noul acord de pace, care a fost anunţat printr-un comunicat de presă încă din data de 12 noiembrie, a fost precedat de o încetare a focului intrată în vigoare în luna august. Actualul preşedinte este un susţinător declarat al acordului, pe motiv că „starea de incertitudine nu face decât să genereze noi riscuri” (în ceea ce priveşte încetarea războiului civil din Columbia – n.r.). „Acordul Santos-Timochenko” are însă mulţi oponenţi, pe motiv că este „mult prea îngăduitor” faţă de „soldaţii” Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei, care „se fac vinovaţi de pierderea a peste un sfert de milion de vieţi omeneşti”. Adică de crime de război. Conform prevederilor acordului, membrii şi comandanţii FARC vor beneficia de o amnistie totală şi chiar vor putea candida în alegeri, inclusiv în cele prezidenţiale care vor avea loc în anul 2018.

Cel mai aprig oponent al acordului este fostul preşedinte columbian Alvaro Uribe, al cărui tată a fost ucis de FARC. Uribe – care cere organizarea unui nou referendum privind semnarea acordului – acuză actuala putere de la Bogota de „îngăduinţă excesivă faţă de nişte criminali”. La rândul său, fostul şef al statului columbian este criticat de către liderii FARC pentru intransigenţa sa, care, în opinia lor, a fost „principalul obstacol în calea încetării ostilităţilor”. Cel mai virulent este Pablo Catatumbo, care într-o postare pe Twitter l-a acuzat pe Uribe de corupţie, afirmând despre el că „nu a dorit niciodată pacea, ci doar să distrugă Forţele Armate Revoluţionare ale Columbiei, ceea ce i-a fost imposibil”.

...respins deja printr-un referendum

„De acum înainte, vorbele vor fi singurele noastre arme, pentru a construi un viitor mai bun în Columbia”, declara Timochenko (şi el contestat de către anumiţi „tovarăşi de arme” de orientare mai radicală) în luna septembrie, când un prim proiect al actualului acord de pace a fost pus pe hârtie. Proiectul de acord negociat la începutul toamnei, de preşedintele Juan Manuel Santos şi de Rodrigo Londoño Escheveri, a fost susţinut de preşedintele cubanez Raul Castro, de Secretarul General al ONU, Ban Ki-Moon şi de (încă) Secretarul de Stat al SUA, John Kerry. Negocierile între cele două părţi semnatare, care au avut loc în Cuba, au fost mediate de o delegaţie norvegiană. Deşi acordul nu a fost semnat în luna octombrie, preşedintelui Santos (a cărui foarte bogată şi influentă familie a deţinut la un moment dat majoritatea acţiunilor cotidianului El Tiempo) i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace. Acordul însă a fost respins prin votul popular, ce e drept, pe muche de cuţit: 50,21% dintre columbieni, adică 6.400.516 de alegători au votat împotriva lui, iar 48,79%, adică 6.338.473 de alegători au votat pentru „Acordul Santos-Timochenko”. Ca urmare a rezultatului referendumului, nominalizarea celor doi semnatari ai acordului pentru Premiul Nobel a fost lăsată în coadă de peşte... „Rezultatul referendumului arată că populaţia Columbiei este profund divizată”, a declarat acum o lună ministrul de Externe al Norvegiei, Borge Brende, care s-a numărat printre cei profund dezamăgiţi de rezultatul consultării populare din Columbia. Din acest motiv, noul acord de pace nu a mai constituit subiectul unui referendum, ci a fost trimis spre ratificare legislativului de la Bogota.

O grupare comunistă, cu aliaţi deloc respectabili

FARC, adică Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia - Ejército del Pueblo au luat fiinţă în anul 1964, într-o perioadă în care Columbia era deja sătulă de violenţe. În anul 1961, unul dintre liderii Partidului Comunist Columbian, Manuel Marulanda Vélez, a format aşa-numita „Republică Marquetalia” – o zonă rurală din Columbia, cu o suprafaţă totală de circa 800 de kilometri pătraţi, situată la 1800 de metri deasupra nivelului mării. Comuniştii columbieni au dorit astfel să urmeze exemplul confraţilor lor din Cuba, dar guvernul central din Bogota a trimis împotriva lor o armată de 16.000 de oameni, însoţiţi de instructori militari nord-americani. „Republica Marquetalia” şi-a încetat existenţa, dar Manuel Marulanda Vélez şi un alt lider comunist, Jacobo Arenas, care i-au strâns în jurul lor pe toţi supravieţuitorii „forţelor armate” ale acestui stătuleţ autoproclamat, au format FARC-EP. Şedinţa de constituire a organizaţiei paramilitare de orientare declarat marxistă a avut loc pe data de 27 mai 1964. De la începuturile ei, FARC-EP şi până în 1991, a fost susţinută de URSS şi Cuba, dar sponsorizările au fost „tăiate” brusc şi fără milă de Boris Elţîn, după ce, în urma puciului eşuat de la Moscova, Uniunea Sovietică a încetat să mai existe. Ulterior, rolul de sponsor al FARC a fost preluat de preşedintele venezuelean Hugo Chavez, rol pe care, susţin unele „guri rele” de la Bogota şi Washington D.C., i l-a „lăsat moştenire” succesorului său, Nicolas Maduro. La rândul său, FARC are ca aliaţi grupări precum Comando Vermelho, o grupare mafiotă din Brazilia formată din foşti militanţi comunişti care s-au reorientat către traficul de droguri şi cel de arme, precum şi câteva carteluri ale drogurilor din Mexic, cum ar fi cel din Sinaloa şi cartelul Los Zetas. De altfel, conducerea Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei a fost în repetate rânduri acuzată că îşi „construieşte bugetul” cu ajutorul traficului de droguri, la care se adaugă şi impunerea de taxe „de protecţie” în stil mafiot, în zonele pe care le controlează din punct de vedere militar. O altă sursă de venituri a FARC o constituie răpirile, mai exact răscumpărările prizonierilor, care sunt aleşi în funcţie de „potenţialul economic” sau din motive politice. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de răpire este cel al lui Ingrid Betancourt Pulecio, fostă senatoare în Legislativul din Bogota şi activistă anti-corupţie. Politiciana cu origini franceze a fost răpită de un comando FARC pe data de 23 februarie 2002 şi eliberată de militarii columbieni pe data de 2 iulie 2008, după şase ani şi jumătate de captivitate în condiţii mizerabile. Odată cu ea au fost eliberaţi şi alţi 14 captivi – trei americani şi 11 columbieni, ofiţeri de poliţie şi militari.

(La realizarea acestui articol au fost folosite informaţii publicate de BBC, Al Jazeera, CNN, precum şi din publicaţiile The Independent, The Guardian şi Newsweek).


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-11-27

TAGURI: reconciliere, columbia, farc, juan manuel santos





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri










Apa Nova

loading...