Iohannis a SESIZAT Curtea Constituţională în privinţa Codului administrativ
2018-08-17 14:46


Iohannis a SESIZAT Curtea Constituţională în privinţa Codului administrativ

 |  16:05
Iohannis a SESIZAT Curtea Constituţională în privinţa Codului administrativ

Preşedintele Klaus Iohannis a trimis Curţii Constituţionale, marţi, o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii privind Codul administrativ al României.

Preşedintele susţine că, prin modul în care a fost adoptată, legea încalcă prevederile art. 61 alin. (2), art. 66 alin. (2) şi (3), ale art. 75 alin. (1), (2) şi alin. (4) coroborate cu cele ale art.73 alin. (3), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, prin conţinutul normativ, legea contravine normelor şi principiilor constituţionale.

Legea privind Codul administrativ al României a fost dezbătută şi adoptată de către Camera Deputaţilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie întrucât ”această lege a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunită”, se arată în sesizare.

”Legea privind Codul administrativ al României a fost dezbătută şi adoptată de către Camera Deputaţilor în cadrul unei sesiuni extraordinare neconstituţional întrunite, întrucât: a) niciunul dintre subiectele care au dreptul, potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, de a cere întrunirea Camerelor în sesiune extraordinară nu a formulat o asemenea cerere; b) convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară s-a realizat pe un alt subiect decât cel stabilit la art. 66 alin. (3) din Constituţie”, subliniază preşedintele.

În sesizare se precizează, de asemenea, că legea a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului.

”Având în vedere rolul constituţional al Consiliului Economic şi Social, precum şi atribuţiile acestuia astfel cum sunt stabilite prin legea sa organică de funcţionare, considerăm că pentru dispoziţiile referitoare la relaţiile de muncă din administraţia publică, Legea privind Codul administrativ al României trebuia să fie supusă avizării Consiliului Economic şi Social. Procedând diferit, prin faptul că Parlamentul nu a solicitat avizului Consiliului Economic şi Social, Legea privind Codul administrativ al României a fost adoptată şi cu încălcarea art. 141 din Legea fundamentală”, se mai arată în document.

Preşedintele Iohannis explică în continuare motivele pentru care o serie de dispoziţii ale Codului administrativ adoptat de Parlament sunt neconstituţionale. Prezentăm integral aceste argumente:

”Motive de neconstituţionalitate privind unele dispoziţii ale Legii privind Codul administrativ al României

A. Partea I – Dispoziţii generale

1. Art. 3 din legea criticată încalcă art. 122 din Constituţie

Potrivit acestui articol: „Autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene.”

Art. 122 alin. (1) din Constituţie prevede: „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”. Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 121 alin. (1) din Constituţie rezultă că legiuitorul constituant prevede în mod expres drept autorităţi ale administraţiei publice locale primarii, consiliile locale şi consiliile judeţene. Între acestea, preşedintele consiliului judeţean nu este enumerat.

În prezent, funcţia de preşedinte al consiliului judeţean nu este consacrată în Constituţie, ci numai prin Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, act normativ abrogat, ale cărui dispoziţii sunt preluate în prezenta lege criticată. În plus, potrivit legii preşedintele consiliului judeţean este ales în mod indirect, de către consilierii ce compun consiliul judeţean. Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor constituţionale, dar şi prin prisma atribuţiilor stabilite de lege rezultă că preşedintele consiliului judeţean reprezintă o autoritate administrativ-executivă, distinctă de cea stabilită de legiuitorul constituant, care, pe lângă atribuţiile de conducere a lucrărilor consiliului judeţean, dispune şi de atribuţii proprii. Prin urmare, o atare calificare a preşedintelui consiliului judeţean drept autoritate a administraţiei publice locale este contrară Legii fundamentale.

În consecinţă, definiţia dată autorităţilor administraţiei publice locale încalcă art. 122 alin. (1) din Constituţie, pentru considerentele expuse anterior.

Totodată, norma este contrară şi art. 123 alin. (5) din Legea fundamentală, ce nu menţionează printre autorităţile administraţiei publice locale ale căror acte ilegale pot fi atacate de prefect şi pe preşedintele consiliului judeţean.

2. Art. 5 lit. a), lit. ee), precum şi lit.cc) prin raportare la lit. dd) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Conform art. 5 lit. a) din legea criticată, actul administrativ este „actul unilateral, cu caracter individual sau normativ, emis sau adoptat de o autoritate sau instituţie publică, în regim de putere publică, în baza sau în vederea executării legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;”.

Textul nu corespunde definiţiei actului administrativ din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, conform căreia „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ;”. Totodată, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere şi tăcerea administraţiei sunt acte administrative conform art. 2 alin. (2) din legea contenciosului administrativ.

Având în vedere că definiţia dată de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu se modifică, neexistând o astfel de prevedere în cadrul Părţii a X-a intitulată „Modificări aduse altor acte normative”, reglementarea din legea criticată creează atât un paralelism legislativ, cât şi o contradicţie de natură să genereze serioase dificultăţi de aplicare, lipsind norma de claritate, precizie şi previzibilitate, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Art. 5 lit. ee) defineşte faptul administrativ drept „acţiunea autorităţilor sau a instituţiilor administraţiei publice, împrejurarea sau evenimentul care produce efecte juridice în temeiul legii sau al actului administrativ şi care se constată prin operaţiuni administrative”, omiţându-se inacţiunile sau refuzul de a acţiona ca surse de astfel de efecte. Această definiţie intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora „Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”. Formularea deficitară a definiţiei faptului administrativ este de natură să aducă atingere exigenţelor de calitate a legii din art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Art. 5 lit. cc) şi dd) reglementează definiţiile date domeniului public, respectiv domeniului privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Dat fiind faptul că art. 286 din legea criticată face distincţia între domeniul public al statului şi domeniul public al judeţului, comunei, oraşului sau al municipiului, definiţia lacunară dată de art. 5 lit. cc) din legea criticată este incompletă, de natură să creeze dificultăţi în aplicare.

3. Art. 10 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 109 alin. (1) din Constituţie

Potrivit acestui articol - intitulat „Punerea în aplicare a programului de guvernare” - autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale, precum şi personalul din cadrul acestora, „au obligaţia de a pune în aplicare programul de guvernare aprobat de către Parlament”.

Plasată în cadrul principiilor generale aplicabile administraţiei publice, aceste dispoziţii instituie o obligaţie generală în sarcina autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale, precum şi în sarcina personalului acestora de a pune în aplicare programul de guvernare.

Sub aspectul conformităţii normei cu cerinţele constituţionale de claritate, constatăm că aceasta contravine art. 1 alin. (5) întrucât dispoziţia este plasată în Partea I, intitulată Dispoziţii generale –aplicabile întregii administraţii publice - deşi are în vedere numai autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale. Pe de altă parte, din structura Părţii a II-a a legii rezultă că în sfera administraţiei publice centrale sunt incluse şi autorităţile administrative autonome. Din această perspectivă, obligaţia instituită la art. 10 din lege intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 din legea criticată, potrivit căruia autorităţile administrative autonome sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale a căror activitate este supusă controlului Parlamentului, în condiţiile prevăzute de legile lor de înfiinţare, organizare şi funcţionare şi care nu se află în raporturi de subordonare faţă de Guvern, de ministere sau faţă de organele de specialitate ale acestora.

Sintagma „punere în aplicare” este una neclară, întrucât nu se înţelege dacă această obligaţie se referă la emiterea de acte normative, realizarea de operaţiuni administrative sau orice alte acţiuni sau inacţiuni ce ar putea rezulta dintr- o astfel de obligaţie.

În Decizia nr. 158/2014, Curtea Constituţională a arătat că „În ceea ce priveşte Programul de guvernare, acest document politic vizează exclusiv raportul constituţional dintre Parlament şi Guvern, raport guvernat de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, şi de cele ale art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. În această decizie, Curtea a arătat că „Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, în conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Constituţie (..), iar cât timp încrederea acordată Guvernului nu a fost retrasă, nu există temei constituţional pentru ca acelaşi Program de guvernare, aprobat de Parlament la învestitură, să fie din nou supus aprobării Parlamentului. Mai mult, pe parcursul exercitării mandatului, dacă apreciază că Guvernul nu îşi poate realiza funcţiile constituţionale sau programul politic în noua sa componenţă, Parlamentul, în îndeplinirea funcţiei sale de control, poate să retragă Guvernului încrederea acordată, prin promovarea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură, în condiţiile art. 113 din Constituţie”.

Aşadar, programul de guvernare este un document politic, iar punerea în practică a acestuia priveşte un raport constituţional între Parlament şi Guvern, putând să atragă răspunderea Guvernului. Aşa cum a reţinut Curtea în decizia precitată „întrucât punerea în aplicare a Programului de guvernare este condiţionată de aprobarea de către Parlament, orice modificare a acestuia impune în sarcina Guvernului obligaţia de a supune dezbaterii forului legislativ noul conţinut al Programului”.

Reglementarea în discuţie transformă un document politic pe termen mediu – programul de guvernare – din instrument al Guvernului de orientare a politicii interne şi externe în principiu general al funcţionării administraţiei centrale. Un astfel de document nu poate fi transformat într-o obligaţie generală pentru personalul autorităţilor administraţiei publice centrale, dimensiunea politică a acestuia fiind extinsă asupra administraţiei publice centrale, venind în contradicţie chiar cu principiile ce guvernează activitatea sa, aspect contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Doar cu titlu de exemplu, menţionăm situaţia poliţistului, care ca funcţionar public cu statut special, intră în categoria personalului avut în vedere de dispoziţiile art. 10 din legea criticată şi căruia i-ar reveni o asemenea obligaţie. Or, potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, cu respectarea principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii; poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională; poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi execută atribuţiile de serviciu.

Mai mult, reglementarea unei astfel de obligaţii, poate duce la situaţii dificil de aplicat în practică, venind în contradicţie chiar cu principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor şi personalului contractual din administraţia publică, reglementate chiar de art. 375 din legea criticată. Astfel, obligaţia „punerii în aplicare” a acestui document politic poate veni în contradicţie chiar cu principiul prevăzut de art. 375 lit. a) - principiu conform căruia persoanele care ocupă diferite categorii de funcţii au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării - sau cu principiul prevăzut de lit. b) - care se referă la prioritatea interesului public, în exercitarea funcţiei publice - şi chiar cu principiul prevăzut de lit. e), conform căruia persoanele care ocupă diferite categorii de funcţii sunt obligate să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes altul decât interesul public, în exercitarea funcţiei deţinute.

O astfel de reglementare contravine chiar principiilor ce reglementează funcţia publică, aspect de natură să încalce art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii. Se poate ajunge astfel la situaţia absurdă în care un funcţionar public poate fi pus sub urmărire penală pentru abuz în serviciu pentru un atare aspect, neîndeplinind o obligaţie cu încălcarea legii (care ar reglementa obligaţia de punere în practică a programului de guvernare).

Mai mult, fără a limita sfera persoanelor vizate de această obligaţie se ajunge în situaţia absurdă în care persoane care nu au absolut nicio atribuţie în punerea în practică a programului de guvernare (de exemplu, persoane din structuri de suport, personal tehnic, administrativ), să încalce o astfel de obligaţie fără a avea atribuţii care să permită realizarea ei.

Ad absurdum, o astfel de dispoziţie, prin conţinutul ei echivoc şi lacunar intră în contradicţie şi cu art. 114 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege”. Aşa cum a arătat Curtea Constituţională în decizia precitată, „Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea constituie un act de voinţă exclusiv, unilateral şi irevocabil realizat în vederea adoptării noului program, iar Parlamentul, în condiţiile procedurale stabilite prin Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, poate vota, în urma depunerii de către cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului”.

În plus, dispoziţia criticată extinde sfera răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului, care priveşte un raport constituţional strict între cele două entităţi, la o răspundere a tuturor persoanelor care fac parte din cadrul autorităţilor şi instituţiilor din administraţia publică centrală, aspect ce depăşeşte sensul avut în vedere de legiuitorul constituant, potrivit art. 109 alin. (1) care arată că „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate”.

4. Art. 15 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 102 alin. (1) din Constituţie

Potrivit definiţiilor date funcţiilor Guvernului de art. 15 din legea criticată, toate acestea sunt raportate la realizarea programului de guvernare, aspect de natură să limiteze rolul Guvernului, contrar art. 102 alin. (1) din Constituţie.

Din analiza dispoziţiilor criticate, rezultă că, spre exemplu, în realizarea unor activităţi complementare programului de guvernare, Guvernul nu poate îndeplini niciuna dintre funcţiile amintite, acestea fiind circumscrise acestui document politic.

Dat fiind faptul că acest document politic pe termen mediu, aprobat de Parlament la momentul învestiturii Guvernului nu poate fi unul exhaustiv şi nici suficient de detaliat, reglementarea funcţiilor Guvernului în maniera realizată de legiuitor în cuprinsul art. 15 din legea criticată este de natură să exceadă mecanismelor constituţionale pe care Legea fundamentală le-a pus la dispoziţia Parlamentului în realizarea funcţiei sale de control asupra Guvernului şi, totodată, să ridice dificultăţi în practică. Pentru aceste considerente, raportarea tuturor funcţiilor Guvernului la programul de Guvernare poate conduce chiar la anumite blocaje, cum ar fi imposibilitatea adoptării unor reglementări şi exercitarea funcţiei de reglementare privind unele activităţi constante ale administraţiei publice, care nu depind de priorităţi strategice stabilite în programul de guvernare, cum ar fi furnizarea unor servicii publice.

În consecinţă, dispoziţiile art. 15 din legea criticată aduc atingere şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin neclaritatea acestora şi prin lipsa acestora de precizie, făcând dificilă aplicarea lor în practică.

B. Partea a II-a – Administraţia publică centrală

5. Art. 17 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Conform art. 17 din lege, pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: au cetăţenia română şi domiciliul în ţară; se bucură de exerciţiul drepturilor electorale; nu au suferit condamnări penale, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.

Din analiza textului rezultă că a fost eliminată prevederea din Legea nr. 90/2001 conform căreia pot fi membri ai Guvernului persoanele care nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014, s-a reţinut: „ (...)interdicţia de a mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă, Curtea statuând că reglementarea supusă controlului de constituţionalitate se integrează scopului legii - asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale.” Aceeaşi funcţie se referă la toate funcţiile enumerate în art. 1 al Legii nr. 176/2010 şi include funcţia de membru al Guvernului.

Or, norma prevăzută la art. 17 din legea criticată elimină un standard de integritate în privinţa membrilor Guvernului, aspect ce echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (3), precum şi pe cele ale art. 147 alin.(4) din Constituţie referitor la statul de drept, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 32/2018).

Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, „Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate”.

În egală măsură, este instituit un regim privilegiat pentru membrii Guvernului în raport cu toate celelalte categorii de funcţii şi demnităţi publice, aspect contrar art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

6. Art. 18 din legea criticată contravine art. 103 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie

Textul criticat prevede că: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi secretarul general al Guvernului. Din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament.”

Teza I a art. 18 include între membrii Guvernului pe Secretarul general al Guvernului, în timp ce teza a II-a a acestei norme prevede că din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de Preşedintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Din modul de redactare a acestei norme rezultă că cerinţa votului de încredere acordat de Parlament nu îl vizează şi pe secretarul general al Guvernului, aspect ce contravine art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) coroborate cele ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie rezultă că pot fi membri ai Guvernului şi alţi membri, însă numai dacă aceştia au obţinut votul de încredere al Guvernului.

În consecinţă, prin includerea între membrii Guvernului a Secretarului general al acestuia fără o menţiune expresă în ceea ce priveşte necesitatea votului de încredere acordat de Parlament art. 18 teza I din legea criticată încalcă art. 103 alin.(2) şi (3) coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Aceste argumente se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 619 alin. (8) din legea criticată.

7. Art. 21 din legea criticată încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie

Potrivit acestui text, „aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului este structură fără personalitate juridică, finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, condusă de un viceprim-ministru; în cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi secretari de stat şi consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-ministrului, la propunerea viceprim-ministrului”.

Spre deosebire de categoria de personal similară din cadrul aparatului propriu de lucru al prim-ministrului - art. 20 alin. (2) lit. b) din legea criticată - observăm că secretarilor şi consilierilor de stat din cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului nu li se aplică prevederile Părţii a VI-a, Titlul III, Capitolul II – Personalul contractual încadrat la cabinetul demnitarilor şi aleşilor locali şi la cancelaria prefectului, aşa cum prevede alin. (4) al aceluiaşi articol.

Astfel, spre deosebire de secretarii de stat şi consilierii de stat încadraţi în aparatul propriu de lucru al prim-ministrului care nu au dreptul la un cabinet propriu, cei încadraţi în aparatul de lucru al viceprim-ministrului au dreptul la organizarea unui asemenea cabinet. O atare prevedere, dincolo de faptul că este contradictorie, creează un privilegiu contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie pentru secretarii de stat sau consilierii de stat din cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului, în comparaţie cu cei din cadrul aparatului propriu al prim-ministrului, în lipsa unui criteriu justificat obiectiv şi raţional, persoanele fiind în aceeaşi situaţie juridică şi anume: secretari de stat sau consilieri de stat în aparatul de lucru al Guvernului.

8. Art. 22 alin. (7) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 74 alin. (1) din Legea fundamentală

Conform art. 22 alin. (7) din legea criticată, „Secretariatul General al Guvernului are dreptul de a iniţia proiecte de acte normative pe domeniile aflate sub incidenţa atribuţiilor sale şi ale autorităţilor şi instituţiilor publice aflate în subordinea sa ori a Guvernului.”

Menţionăm că, potrivit art. 25 lit. a) din lege, „în realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale: a) iniţiază, la propunerea ministerelor de resort, proiecte de lege şi le transmite către Camera competentă, ca primă Cameră sesizată, şi spre informare către Camera decizională;”

Din interpretarea logico-sistematică a textelor şi având în vedere neclaritatea textului normativ ar rezulta că Secretariatul General al Guvernului are un drept propriu de iniţiativă legislativă, distinct de atribuţia de a elabora pentru Guvern proiecte de acte normative, similar cu cea a altor structuri administrative (spre exemplu, ministerele). Ar rezulta că Secretariatul General al Guvernului are un drept de iniţiativă distinct de cel al Guvernului pentru acte normative, inclusiv proiecte de lege, aspect care contravine art. 74 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.”

Mai mult decât atât, textul este neclar şi impredictibil, întrucât prevede că Secretariatul General al Guvernului are dreptul de a iniţia acte normative pe domeniile aflate sub incidenţa autorităţilor şi instituţiilor publice aflate în subordinea Guvernului. Însă, aceste autorităţi şi instituţii pot elabora ele însele proiecte de acte normative pentru Guvern şi, din această perspectivă, Secretariatului General al Guvernului nu i se poate recunoaşte un drept exclusiv de a promova aceste acte, pentru că această situaţie ar echivala cu exercitarea competenţelor respectivelor autorităţi de către o terţă structură administrativă, fără competenţe legale în domeniile respective.

Nu în ultimul rând, textul creează impredictibilitate, întrucât permite apariţia unor situaţii absurde, de exemplu, Secretariatul General al Guvernului iniţiază un proiect de act normativ într-un anume domeniu de activitate cu un anume conţinut, iar structura care s-ar ocupa de respectivul domeniu de activitate iniţiază un proiect de act normativ cu un conţinut diferit.

9. Art. 22 alin. (10) şi art. 275 alin. (9) din legea criticată încalcă prevederile art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (2) din Constituţie

Conform art. 22 alin. (10) din lege, „Secretariatului General al Guvernului îi pot fi date în coordonare sau trecute în subordine organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu excepţia ministerelor.” Textul contravine dispoziţiilor art. 116 alin. (2) din Constituţie, conform cărora alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale înscrise în art. 116 – 117, un organ central de specialitate se poate înfiinţa numai în subordinea Guvernului, a unui minister sau ca autoritate centrală autonomă.

10. Art. 26 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), precum şi art. 126 alin. (6) din Constituţie

Art. 26 din legea criticată - intitulat „Controlul ierarhic” – prevede: „(1) În realizarea rolului său de conducere generală a administraţiei publice, Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, asupra organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor. (2) În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative nelegale, netemeinice sau inoportune emise de autorităţile prevăzute la alin.(1)”.

În primul rând, introducerea unui nou caz de anulare a actelor administrative pentru motive de „netemeinicie” este neclară, nefiind precizate criteriile după care se apreciază această netemeinicie şi în raport cu ce anume poate fi anulat un astfel de act. De asemenea, nu este clar în ce măsură netemeinicia unor acte adoptate de organele administraţiei publice centrale se suprapune peste inoportunitatea acestora.

În al doilea rând, textul reglementează un aspect ce ţine de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Anularea reprezintă o formă specifică de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative, fiind o operaţie juridică prin care se dispune desfiinţarea respectivului act, încetarea definitivă a producerii de efecte juridice de către acesta. Folosirea sintagmei de anulare, când, în realitate ar putea fi vorba cel mult de un caz particular al revocării, produce confuzie şi lipseşte norma de claritate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau organul ierarhic superior desfiinţează acel act, mai înainte ca acesta să intre în circuitul civil şi să producă efecte juridice. Astfel, revocarea reprezintă o aplicaţie, în domeniul dreptului administrativ, a unei puteri de retragere a propriilor acte de către administraţie, constând în eliminarea unui act deja emis, cu consecinţa imposibilităţii pentru acesta de a mai produce efecte juridice ulterior.

Neclaritatea din prezentul articol este argumentată şi de necorelarea dispoziţiilor criticate cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ care precizează următoarele: „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.”. Principiul revocabilităţii actelor administrative este un efect firesc al trăsăturilor administraţiei publice, însă reglementarea acestuia trebuie să fie realizată cu respectarea exigenţelor de calitate a legii.

În egală măsură, folosirea acestei formulări poate fi interpretată şi în sensul unei încălcări a competenţei instanţelor de judecată de a dispune anularea unui act administrativ, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie ce consacră principiul separaţiei puterilor în stat coroborat cu art. 126 alin. (6) din Constituţie. Apreciem că într-un sistem democratic, caracterizat prin legalitate, controlul de legalitate al unui act administrativ trebuie lăsat în competenţa exclusivă a autorităţii judecătoreşti, revocarea fiind operaţiunea care revine exclusiv autorităţii administrative emitente sau autorităţii ierarhic superioare.

Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa art. 275 alin. (9) din legea criticată, potrivit cărora „Ministrul care coordonează instituţia prefectului poate propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect care au caracter normativ sau a celor prevăzute la alin. (3) şi (7), dacă le consideră nelegale sau netemeinice”.

11. Art. 29 alin. (3) din legea supusă controlului de constituţionalitate contravine prevederilor art. 1 alin. (5) raportat la art. 107 alin. (1) din Constituţie

Conform art. 29 alin. (3) din lege, „deciziile Prim-ministrului se contrasemnează de Secretarul General al Guvernului.”

Nu este clară motivaţia şi justificarea legiuitorului cu privire la necesitatea contrasemnării deciziilor primului ministru de către Secretarul General al Guvernului, în condiţiile în care deciziile primului ministru sunt emise în realizarea atribuţiilor proprii pe care acesta le are, fiind acte administrative normative sau individuale, care se publică în Monitorul Oficial.

Poziţia juridică deosebită a prim-ministrului este subliniată în dispoziţiile Legii fundamentale (art. 107), determinată de modul de desemnare, de înlocuire şi de atribuţiile pe care acesta le are, fiind o autoritate executivă de sine stătătoare, cu prerogative proprii, în măsură să influenţeze nu numai politica de stat, ci şi deliberările în cadrul Guvernului.

Totodată, textul este imprecis, întrucât nu precizează care este sancţiunea lipsei contrasemnăturii, precum şi semnificaţia juridică a acesteia, aspecte care încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 107 alin. (1) din Constituţie, iar potrivit celui din urmă text constituţional precizat, acesta stabileşte că „Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin”. În consecinţă, obligativitatea contrasemnării deciziilor prim-ministrului limitează rolul constituţional al acestuia.

În plus, dispoziţiile art. 29 alin. (3) din legea criticată adaugă la prevederile art. 108 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora obligativitatea consemnării de către miniştri care au obligaţia punerii lor în executare este prevăzută numai pentru hotărârile şi ordonanţele adoptate de către Guvern.

12. Art. 39 alin. (1) şi (2) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie

Potrivit textului criticat - având ca denumire marginală „Conflictul de interese” - „(1) Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului este în conflict de interese în situaţia în care, în exercitarea funcţiei publice de autoritate, este chemată să ia o decizie sau să participe la luarea unei decizii, să emită un act administrativ sau să încheie un act juridic cu privire la care are un interes personal de natură patrimonială. (2) Membrul Guvernului care se află în conflict de interese în condiţiile alin. (1) este obligat să se abţină de la luarea deciziei sau de la participarea la luarea deciziei, de la emiterea actului administrativ sau încheierea actului juridic respectiv care ar putea produce un folos material pentru sine sau pentru soţ, soţie ori rude până la gradul al II-lea.”

Modificarea textului restrânge domeniul de aplicare a răspunderii unui membrul al Guvernului pentru un eventual conflict de interese, permiţând practic celelalte fapte realizate dintr-un interes personal de natură nepatrimonială ori cu scopul de a obţine un folos material pentru alte rude apropiate sau pentru alte persoane. Concret, membrul Guvernului este apărat de răspundere dacă asigură folosul material pentru alte rude apropiate (nepoţi, veri etc), concubini, prieteni sau persoane cu care a stabilit diverse înţelegeri sau parteneriate.

De asemenea, introducerea unei consecinţe calificate, aceea „de a produce un folos material” nu are nici o justificare raţională şi nu este în concordanţă cu valoarea socială protejată prin norma în discuţie, existând posibilitatea ca membrul Guvernului să urmărească obţinerea unui folos nepatrimonial, ipoteză exclusă de către legiuitor prin modificarea adoptată.

În acest context, Curtea Constituţională a subliniat în mod constant în jurisprudenţa sa că, prin soluţiile adoptate, legiuitorul are obligaţia de a adopta măsuri adecvate, necesare şi care să păstreze un just echilibru între interesul colectiv şi cel individual, subiectiv (Decizia nr. 683/2014 şi Decizia nr. 54/2015). În consecinţă, restrângerea definiţiei conflictului de interese pentru membrii Guvernului aduce atingere art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, care consacră principiul statului de drept şi principiul legalităţii.

13. Art. 40 alin. (1) lit. g) din legea criticată încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie

În cuprinsul art. 40 alin. (1) lit. g) din lege se precizează că funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu calitatea de persoană fizică autorizată sau de persoană care exploatează o întreprindere individuală sau o întreprindere familială.

Astfel, este înlocuită sintagma „calitatea de comerciant persoană fizică” din art. 84 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 161/2003 cu sintagma „calitatea de persoană fizică autorizată sau de persoană care exploatează o întreprindere individuală sau o întreprindere familială”.

Cu referire la acest caz de incompatibilitate, trebuie menţionate considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2017, potrivit cărora Curtea a reţinut că „nu se poate afirma de plano că membrul unei întreprinderi familiale nu are calitatea de comerciant persoană fizică. Desigur, calificarea de facto a unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind comerciant trebuie apreciată de la caz la caz, de către instituţiile/autorităţile competente, în funcţie de coordonatele cuprinse în legislaţia de drept comun”.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 104/2018: „Cu privire la sintagma "comerciant persoană fizică", aceasta a format obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţându-se, spre exemplu, asupra dispoziţiilor art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 16 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 96/2006, a căror neconstituţionalitate a fost susţinută de autorii excepţiei prin aceea că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de "comerciant persoană fizică", textele de lege criticate pot genera interpretări şi aplicări eronate, motiv pentru care se impune nuanţarea acestora, în sensul clarificării înţelesului lor. Astfel, răspunzând unei asemenea critici, prin Decizia nr. 869 din 10 decembrie 2015 (…) Curtea a reţinut că aspectele invocate au vizat, în realitate, interpretarea şi aplicarea legii, operaţiuni care constituie atributul instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei. Calificarea unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind "comerciant" presupune o analiză de la caz la caz, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, de către instituţiile/autorităţile publice competente, în raport cu coordonatele cuprinse în legislaţia în materie (…) Pe cale de consecinţă, a determina în concret dacă o persoană fizică care desfăşoară o anumită activitate cu caracter lucrativ se încadrează sau nu în categoria "comercianţilor", în vederea stabilirii existenţei stării de incompatibilitate dintre această calitate şi cea de deputat sau de senator, constituie aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii de către autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu, respectiv A.N.I. şi instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare întocmit de A.N.I.”

14. Art. 42 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie

Conform art. 42 din lege, funcţia de membru al Guvernului încetează în următoarele cazuri: a) revocare; b) demisie; c) pierderea drepturilor electorale ca urmare unei hotărâri judecătoreşti definitive; d) starea de incompatibilitate constatată ca urmare a unui raport de evaluare definitiv sau unei hotărâri judecătoreşti definitive, în condiţiile legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice; e) deces; f) condamnare penală printr-o hotărâre judecătorească definitivă; g) imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile pentru o perioadă de mai mult de 45 de zile.

Prin raportare la prevederile în vigoare, este eliminat cazul reglementat de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 conform căruia, în cazul în care averea unui membru al Guvernului a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului.

O astfel de omisiune în reglementare echivalează cu eliminarea unui standard de integritate pentru membrii Guvernului, făcând posibil ca un membru al Guvernului a cărui avere a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, să îşi poată continua activitatea. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, legiuitorul are posibilitatea de a creşte sau de a diminua un standard de integritate, dar eliminarea unei astfel de prevederi echivalează cu o eliminare a unui standard de integritate pentru cei chemaţi să îndeplinească o astfel de demnitate publică, aspect ce echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (3) privind exigenţele statului de drept.

15. Art. 50 alin. (2) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 108 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie

Conform art. 50 alin. (2) din lege, „aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale Guvernului aparţin membrilor Guvernului”.

Textul este neclar, imprecis şi generează impredictibilitate pentru că, în primul rând, necesitatea şi oportunitatea emiterii unui act aparţine organului colegial emitent, nu fiecăruia dintre membrii acestuia. Actele administrative ale Guvernului sunt hotărârile, fie individuale, fie normative. Or, în condiţiile în care aceste acte administrative sunt adoptate de către organul colegial înseamnă că aparţin respectivului organ colegial, iar necesitatea şi oportunitatea emiterii sunt apreciate în şedinţa Guvernului, în prezenţa majorităţilor membrilor, prin consens. De altfel, Constituţia prevede necesitatea contrasemnăturii din partea miniştrilor care au obligaţia punerii în aplicare a actelor adoptate de Guvern, o obligaţie post-adoptare şi care vizează exclusiv punerea în executare a unui act adoptat de o autoritate publică distinctă, Guvernul. În acest sens, textul încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 108 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie.

Mai mult, textul este neclar, întrucât nu se poate stabili o distincţie între noţiunea de „necesitate” a emiterii şi cea de „oportunitate” a emiterii actului administrativ. În dreptul administrativ, noţiunea de „oportunitate” se află în strânsă legătură cu noţiunea de „putere discreţionară” şi reprezintă marja de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. Depăşirea acestei marje de libertate se concretizează în exces de putere, concept definit în legea contenciosului administrativ ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.”

Urmărind această linie de argumentare, oportunitatea devine un element al legalităţii actului administrativ al Guvernului, care poate fi verificată de către instanţa de contencios constituţional şi nu poate rămâne exclusiv la libera apreciere a membrilor Guvernului. Din această perspectivă, textul normativ de mai sus creează premisele încălcării art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie.

16. Art. 55 alin. (2) din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 107 alin. (1), art. 109 alin. (1) şi art. 116 alin. (1) din Constituţie

Conform art. 55 alin. (2) din lege, „ministrul răspunde de întreaga activitate a ministerului în faţa Prim-ministrului, precum şi, în calitate de membru al Guvernului, în faţa Parlamentului.”

Potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, nu există un raport de subordonare ierarhică între miniştri şi prim-ministru, existând o subordonare între ministere şi Guvern. De altfel, legiuitorul constituant a avut în vedere constituirea unui Guvern fără scară ierarhică interioară, premierul fiind un primus inter pares, în niciun caz organ ierarhic superior pentru miniştri. Conform Constituţiei, prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. Guvernul în ansamblul său (membrii Guvernului, solidar) răspunde în faţa Parlamentului, fără a exista în niciun caz o răspundere distinctă a ministrului faţă de prim-ministru. De altfel, acesta din urmă nu poate să revoce un ministru, ci poate doar să ceară Preşedintelui revocarea ministrului, ceea ce reprezintă un argument clar conform căruia Constituţia nu a urmărit subordonarea directă a miniştrilor faţă de prim-ministru, ci doar a ministerelor faţă de Guvern. Instituind o răspundere pentru întreaga activitate a ministerului în faţa prim-ministrului, legiuitorul încalcă dispoziţiile art. 107 alin. (1), art. 109 alin. (1) şi art. 116 alin. (1) din Constituţie.

Deşi titlul marginal al art. 109 din Constituţie se referă la răspunderea „membrilor Guvernului”, în realitate, el reglementează, exclusiv – cel puţin în alin. (1) – răspunderea Guvernului, miniştrii luaţi în parte neputând fi sancţionaţi direct de către Parlament, ci numai prin intermediul Guvernului, ca organ colegial.

Astfel, în lumina dispoziţiilor Legii fundamentale, răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului este solidară cu a celorlalţi. Pentru greşeala unuia, Guvernul poate fi demis în întregime, deoarece această greşeală priveşte echipa guvernamentală, cabinetul în întregul său, nu exclusiv pe cel care a făcut-o. Guvernul nu poate acţiona decât ca un tot. Altminteri, coeziunea şi coerenţa, de care depind eficienţa politicii sale, ar fi compromise.

În plus, dispoziţiile criticate vin în contradicţie cu prevederile cuprinse la art. 49 alin. (1) teza a II-a din legea supusă controlului de constituţionalitate, potrivit cărora „Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”.

17. Art. 62 alin. (6) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 85 alin. (2) şi (3) din Constituţie

Conform art. 62 alin. (6) din lege: „Prim-ministrul poate solicita Parlamentului ca unii dintre viceprim-miniştri să aibă şi calitatea de coordonator al activităţii unor ministere. Ministerele care se află în coordonarea fiecărui viceprim-ministru se stabilesc de prim-ministru.”

Prevederea este imprecisă şi neclară, putând genera impredictibilitate în aplicare. Astfel, din formulare nu rezultă temeiul constituţional al solicitării adresate de către prim-ministru Parlamentului, atâta timp cât singurele dispoziţii constituţionale cu privire la remaniere se regăsesc în art. 85 alin. (2) şi (3).

Remanierea prevăzută la art. 85 alin. (2) nu necesită aprobare din partea Parlamentului, deci nu poate fi avută în vedere în acest caz. Rezultă că, această solicitare are loc fie odată cu votul de încredere acordat de Parlament la formarea Guvernului (vot care vizează lista de miniştri şi programul de guvernare), fie ca urmare a unei remanieri guvernamentale în care se schimbă compoziţia politică sau structura Guvernului (art. 85 alin. 3 din Constituţie).

Analizând textul legii, rezultă că în acest caz nu pare că ne aflăm nici în situaţia formării unui nou guvern, nici în situaţia unei remanieri cu schimbarea structurii sau a compoziţiei politice a Guvernului, ci în situaţia în care, în cursul mandatului, prim-ministrul decide ca un viceprim-ministru să dobândească şi calitatea de coordonator al activităţii unor ministere.

În concluzie, nu este clar de ce este necesară o astfel de solicitare adresată Parlamentului, dacă nu ne aflăm în situaţia formării unui nou Guvern sau a remanierii cu schimbarea compoziţiei politice sau a structurii Guvernului.

De asemenea, nu este clar care este actul juridic al Parlamentului prin care se aprobă sau se respinge solicitarea.

18. Art. 71 din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie

Conform art. 71 din lege, „Numirea şi eliberarea din funcţie a conducerii autorităţilor administrative autonome se face de către Parlament, în condiţiile prevăzute de legea de înfiinţare a acestora.”

Dispoziţia criticată permite interpretarea că numirea conducerii unor astfel de autorităţi se face numai de către Parlament, în condiţiile în care, în legislaţia actuală, membri ai conducerii în diverse autorităţi administrative autonome sunt numiţi şi de alte autorităţi. De exemplu, în cazul conducerii Consiliului Concurenţei, art. 15 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 prevede că: „(1) Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri, după cum urmează: un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 4 consilieri de concurenţă. Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la propunerea Colegiului Consultativ al Consiliului Concurenţei, cu avizul Guvernului şi după audierea candidaţilor în comisiile de specialitate ale Parlamentului. Respingerea unei nominalizări se poate face doar cu condiţia prezentării motivelor pe care aceasta se bazează.”

O asemenea soluţie legislativă este de natură să afecteze autonomia autorităţilor administrative autonome. De asemenea, textul normativ este neclar, întrucât nu sunt definite elementele controlului parlamentar asupra activităţii acestor autorităţi administrative autonome. Controlul parlamentar nu poate fi reglementat de aşa natură încât să afecteze independenţa activităţilor acestor structuri administrative specializate şi autonome.

C. Partea a III-a – Administraţia publică locală

19. Art. 73 alin. (4) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit acestui text de lege: „După expirarea termenului prevăzut la alin. (3), dacă starea de incompatibilitate continuă să existe, persoana prevăzută la alin. (1) este considerată demisionată din această funcţie. Demisia se aduce la cunoştinţa Camerei Deputaţilor şi respectiv, Senatului”.

Dispoziţia introdusă este una neclară, în cuprinsul aceluiaşi alineat făcându-se trimitere atât la încetarea de drept a mandatului persoanelor care asigură conducerea autorităţilor administrativ autonome şi care au rang de ministru sau secretar de stat – „persoana ... se consideră demisionată” - cât şi la o demisie concretă a acestora. Astfel, nu este clar cui îi revine obligaţia de a aduce la cunoştinţa Camerei Deputaţilor şi respectiv, Senatului, demisia respectivă, motiv pentru care textul este unul lipsit de claritate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

20. Art. 94 alin. (2) din legea criticată încalcă prevederile art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie

La art. 94 alin. (2) din legea criticată - cu denumire marginală „Folosirea limbii minorităţilor naţionale” - se prevede: „Autorităţile şi instituţiile publice, precum şi celelalte entităţi juridice prevăzute la alin. (1), prin hotărârea organelor lor deliberative sau după caz, organelor de conducere pot decide asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1).”

Potrivit art. 13 din Constituţie, „În România, limba oficială este limba română.”. Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Constituţie, „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.”

Menţionăm că la art. 94 alin. (1) din legea criticată se prevede: „În unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, precum şi prefecturile, serviciile publice deconcentrate, au obligaţia să asigure în raporturile cu aceştia, folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentului Cod şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.”

Apreciem că norma criticată contravine prevederilor art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu mai are în vedere criteriul constituţional al „ponderii semnificative” a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, criteriu esenţial care angajează obligaţia asigurării folosirii limbii minorităţii naţionale în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate.

Lăsând practic la libera apreciere (în absenţa oricăror criterii obiective – procent sau număr absolut) a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi a altor entităţi juridice decizia cu privire la asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale, se poate ajunge la situaţii în care o limbă a unei minorităţi naţionale să fie utilizată în raporturile instituţionale oficiale, deşi minoritatea respectivă nu are în mod efectiv o pondere semnificativă la nivelul unităţii administrativ teritoriale, pondere consacrată prin raportare la un criteriu obiectiv.

Mai mult decât atât, Constituţia nu a reglementat o posibilitate de a utiliza limba unei minorităţi naţionale în relaţiile cu autorităţile publice, ci o obligaţie, dar această obligaţie se naşte în măsura în care există o „pondere semnificativă” de cetăţeni care vorbesc limba respectivă.

Nu în ultimul rând, continuând argumentul de mai sus şi pentru a-l eficientiza, în condiţiile în care există mai multe minorităţi naţionale care nu au o pondere de 20% la nivelul unităţii administrativ teritoriale şi autoritatea publică ar decide folosirea doar a uneia dintre limbile minorităţilor naţionale, s-ar ajunge la încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât s-ar crea un privilegiu pentru cetăţenii unei minorităţi naţionale cu o pondere mai mică de 20% în raport cu cetăţenii altor minorităţi din aceeaşi unitate administrativ teritorială, de asemenea, cu ponderi mai mici de 20%.

Totodată, legiuitorul nu ţine cont nici de dispoziţiile reglementării cadru în materie, care instituie regulile aplicabile în materia folosirii limbii în unităţile administrativ-teritoriale în care locuiesc cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, anume Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992. Potrivit art. 7 din această lege, „Prin sintagma zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită, prevăzută la art. 1 paragraful b) din Cartă, se înţelege unităţile administrativ-teritoriale în care o limbă regională sau minoritară este folosită de cel puţin 20% din numărul locuitorilor acelei unităţi administrativ-teritoriale”.

Pentru aceste motive, textul contravine dispoziţiilor art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie.

21. Art. 114 alin. (5) din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală

Potrivit art. 114 alin. (5) din legea criticată - cu denumire marginală „Validarea mandatelor de consilier local” - „(5) Încheierea judecătoriei privind validarea sau după caz invalidarea mandatelor consilierilor locali cuprinde numele consilierilor locali ale căror mandate au fost validate şi se comunică de îndată prefectului şi secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale. În prima zi lucrătoare ulterioară comunicării încheierii, secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale informează consilierii locali declaraţi aleşi cu privire la validarea mandatelor lor, supleanţii acestora cu privire la invalidarea mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi şi partidele politice sau organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Încheierea judecătoriei prin care sunt invalidate mandatele este comunicată şi respectivilor consilieri locali declaraţi aleşi.”

Norma criticată nu întruneşte cerinţele de calitate a legii sub aspectul preciziei, clarităţii, accesibilităţii şi predictibilităţii deoarece sintagma „secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale informează consilierii locali declaraţi aleşi cu privire la validarea mandatelor lor” contravine următoarei sintagme, respectiv „supleanţii acestora cu privire la invalidarea mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi”. Astfel, în cuprinsul aceluiaşi alineat se face trimitere atât la mandatele validate, cât şi la cele invalidate, nefiind clar obiectul informării supleanţilor.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că actele normative trebuie să fie suficient de precise şi clare pentru a putea fi aplicate. Prin urmare, apreciem că norma criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

22. Art. 120 alin. (1) şi alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală

Potrivit art. 120 din legea criticată - cu denumire marginală „Organizarea alegerilor parţiale” – prevede: „(1) În situaţia în care consiliul local nu a fost constituit în condiţiile art. 118, sunt organizate alegeri parţiale de completare în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale pentru locurile consilierilor locali declarate vacante potrivit art. 116 alin. (10). (2) Alegerile prevăzute la alin. (1) se organizează în termen de 90 de zile de la emiterea ordinului prefectului prevăzut la art. 118 alin. (4), în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. Stabilirea datei pentru organizarea alegerilor se face de către Guvern, la propunerea autorităţilor cu atribuţii în organizarea alegerilor locale pe baza solicitării prefectului.”

Conform art. 116 alin. (10) din legea criticată, „(10) Locurile consilierilor locali declaraţi aleşi ale căror mandate nu au fost validate sau care sunt consideraţi demisionaţi de drept şi care nu pot fi completate cu supleanţi se declară vacante prin ordin al prefectului în termen de 5 zile de la prima şedinţă ordinară a consiliului local.”

Norma criticată este impredictibilă, întrucât obligă la organizarea de „alegeri parţiale” chiar dacă se declară vacante toate locurile de consilieri locali. În această situaţie, se încălcă principiul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Prin Decizia nr. 418/2014, paragraful 35, Curtea Constituţională (făcând trimitere şi la Deciziile nr. 189/2006, nr. 647/2006, nr. 903/2010, nr. 1/2012 şi nr. 26/2012) a reţinut că „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat”. De asemenea, prin Decizia precitată, Curtea Constituţională a evocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârile pronunţate în „Cauza Rotaru împotriva României” şi în „Cauza Sissanis împotriva României”), conform căreia „legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale.”

Cu privire la corelaţia dintre cele două componente – principiul statului de drept şi principiul legalităţii – Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 104/2018, paragraful 75, că aceasta este realizată „prin faptul că principiul legalităţii este unul de rang constituţional”, „astfel încât încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.”

În concluzie, apreciem că textul criticat încalcă standardele privind calitatea legilor referitoare la claritate, precizie şi predictibilitate, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 2 alin. (1) din Constituţie.

23. Art. 136 încalcă din legea criticată art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art.136 din legea criticată descrie parcursul proiectelor de hotărâri ale consiliului local, acestea fiind transmise, după înregistrare, către compartimentele de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului în vederea analizării şi întocmirii rapoartelor de specialitate şi comisiilor de specialitate ale consiliului local, în vederea dezbaterii şi întocmirii avizelor.

Ulterior primirii rapoartelor de la compartimentele de resort şi a avizelor cu caracter consultativ de la comisiile de specialitate ale consiliului local, potrivit art. 136 alin. (8) din legea criticată, proiectele sunt înscrise pe ordinea de zi a şedinţei de consiliu local.

Din modul de formulare a textului nu se deduce cu claritate în care etapă din acest parcurs al proiectelor de hotărâre de consiliu local, această autoritate îşi îndeplineşte obligaţiile de transparenţă decizională prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Potrivit art. 4 din acest act normativ, „autorităţile administraţiei publice obligate să respecte dispoziţiile prezentei legi sunt: a) autorităţile administraţiei publice centrale: ministerele, alte organe centrale ale administraţiei publice din subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice descentralizate ale acestora, precum şi autorităţile administrative autonome; b) autorităţile administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile locale, primarii, instituţiile şi serviciile publice de interes local sau judeţean”.

Fiind proiecte de acte normative în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 52/2003 care defineşte aceste acte drept „acte emise sau adoptate de o autoritate publică, cu aplicabilitate generală”, potrivit art. 7 din acest act normativ, „în cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative autoritatea administraţiei publice are obligaţia să publice un anunţ referitor la această acţiune în site-ul propriu, să-l afişeze la sediul propriu, într-un spaţiu accesibil publicului, şi să-l transmită către mass-media centrală sau locală, după caz. Autoritatea administraţiei publice va transmite proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informaţii”.

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (2) , „anunţul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoştinţa publicului, în condiţiile alin. (1), cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autorităţile publice. Anunţul va cuprinde: data afişării, o notă de fundamentare, o expunere de motive, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, un studiu de impact şi/sau de fezabilitate, după caz, textul complet al proiectului actului respectiv, precum şi termenul-limită, locul şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ”.

Dată fiind necorelarea acestor dispoziţii, prevederile art. 136 sunt contrare exigenţelor de claritate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

24. Art. 138 alin. (2) din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 13 din Constituţia României

Potrivit art. 138 alin. (2) teza a II-a din legea suspusă controlului de constituţionalitate: „Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. În consiliile locale în care consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin 20% din numărul total, la şedinţele consiliului se poate folosi şi limba minorităţii naţionale respective. În aceste cazuri se asigură, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile, documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.”

Dispoziţia încalcă art. 13 din Constituţie conform căruia: „În România, limba oficială este limba română.” Criteriul ponderii semnificative utilizat de către constituant se referă la cetăţenii unei minorităţi naţionale, iar nu la reprezentanţii aleşi, consilieri locali.

Stabilirea unui prag de 20% de către legiuitor se referă exclusiv la cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale în cadrul unei unităţi administrativ teritoriale, prin raportare la numărul total al cetăţenilor din respectiva unitate administrativ teritorială. Mai mult, atât textul constituţional, cât şi textele legale de la art. 94 din legea criticată se referă la utilizarea limbii materne a minorităţii naţionale în raporturile cu autorităţile publice, iar nu la utilizarea limbii materne a unei minorităţi în cadrul autorităţilor locale.

Or, instituind posibilitatea ca, în cadrul unei autorităţi publice locale, lucrările să fie desfăşurate în altă limbă decât limba oficială, legiuitorul a încălcat art. 13 din Constituţie. Faptul că documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română nu poate acoperi faptul că procesul decizional (dezbaterea) care stă la baza adoptării unui act de către organul colectiv local se desfăşoară într-o altă limbă decât limba oficială.

Mai mult decât atât, textul este profund neclar, întrucât nu rezultă care sunt condiţiile şi conform cărei proceduri se poate dispune folosirea şi a limbii minorităţii naţionale. De asemenea, textul este neclar întrucât utilizează sintagma „şi limba minorităţii naţionale respective”, de unde ar rezulta că, în acelaşi timp, se utilizează şi limba română şi limba minorităţii, ceea ce ar afecta buna desfăşurare a lucrărilor consiliului local.

De asemenea, nu sunt prevăzute condiţiile în care „se asigură, prin grija primarului, traducerea în limba română”, în sensul că nu se prevede dacă se folosesc serviciile unui traducător autorizat, în ce condiţii este acesta desemnat, care este responsabilitatea acestuia pentru exactitatea traducerilor, etc.

În acest context, apreciem că textul contravine şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind neclar, incomplet şi impredictibil.

25. Art. 149 alin. (2) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit art. 149 alin. 2 din lege: „Invalidarea alegerii primarului se poate pronunţa în cazul în care se constată, potrivit legii privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea acestuia s-a făcut prin fraudă electorală ori dacă persoana se află sub interdicţia de 3 ani de a ocupa o funcţie publică sau o demnitate publică în urma stabilirii unei stări de incompatibilitate sau de conflict de interese, interdicţie stabilită în condiţiile legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice”.

Din analiza acestei reglementări, observăm că nu este reglementată situaţia condamnării persoanei respective la o pedeapsă privativă de libertate. În atare condiţii, mandatul de primar încetează de drept, indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei. Pentru acest considerent, o atare lacună legislativă conduce la o situaţie absurdă a validării în condiţiile existenţei unei astfel de condamnări, aspect ce lipseşte norma de claritate şi precizie şi generează dificultăţi în aplicarea sa, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie.

26. Art. 157 alin. (1) şi (2) din legea supusă examinării de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie

Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(1) Primarul poate delega, prin dispoziţie, atribuţiile ce îi sunt conferite de lege şi alte acte normative viceprimarului, secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, administratorului public, precum şi conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, în funcţie de competenţele ce le revin în domeniile respective. (2) Dispoziţia de delegare trebuie să prevadă perioada, atribuţiile delegate şi limitele exercitării atribuţiilor delegate, sub sancţiunea nulităţii. Dispoziţia de delegare nu poate avea ca obiect toate atribuţiile prevăzute de lege în sarcina primarului. Delegarea de atribuţii se face numai cu informarea prealabilă a persoanei căreia i se deleagă atribuţiile.”

Textele sunt neclare şi imprecise întrucât, pe de o parte, alin. (1) prevede posibilitatea delegării atribuţiilor (a tuturor, cât timp legea nu distinge) către mai multe subiecte de drept, iar pe de altă parte, alin. (2) prevede că dispoziţia de delegare (deci la singular, cea care vizează delegarea unor atribuţii către unul dintre subiecţii de drept de la alin. (1) nu poate avea ca obiect toate atribuţiile prevăzute de lege în sarcina primarului. Astfel, se poate imagina o situaţie în care primarul poate emite mai multe dispoziţii prin care să delege toate atribuţiile sale mai multor subiecte de drept prevăzute la alin. (1), fiecăruia delegându-i doar o parte din ansamblul atribuţiilor, dar tuturor împreună toate atribuţiile.

Mai mult, textul este neclar, întrucât nu prevede perioada pentru care se delegă anumite atribuţii. Pentru a evita interpretări şi aplicări excesive ale textului, perioada pentru care se deleagă atribuţiile ar trebui să fie (mult) mai redusă decât durata mandatului primarului, eventual de câteva luni. Nu în ultimul rând, textul este neclar şi prin faptul că nu se reglementează raţiunile (situaţiile) ce ar putea reprezenta temei al delegării.

Pentru toate aceste considerente, dispoziţiile art. 157 alin. (1) şi (2) din legea criticată nu îndeplinesc cerinţele de claritate a legii şi contravin astfel dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

27. Art. 195 alin. (5) şi (6) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi art. 120 alin. (2) din Constituţie

Potrivit art. 195 alin. (5) din lege: „În condiţiile prevăzute la alin. (2), în posturile care au atribuţii privind relaţii cu publicul sunt încadrate şi persoane care cunosc limba minorităţii naţionale respective”.

O astfel de dispoziţie, fără o trimitere la respectarea „ponderii semnificative” prevăzute de dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Constituţie, este de natură să aducă atingere art. 16 alin. (1) şi art. 120 alin. (2) din Legea fundamentală. Potrivit acestei dispoziţii, se instituie un privilegiu la angajare pentru persoanele cunoscătoare ale limbii respectivei minorităţi naţionale, contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Mai mult, fără o trimitere la o pondere din numărul angajaţilor egală cu cea a minorităţii naţionale din respectiva localitate, se ajunge practic la situaţia în care dacă instituţia are o singură persoană care desfăşoară activităţi cu publicul, respectiva persoană va trebui să fie cunoscătoare a limbii minorităţii naţionale, aspect ce excede obligaţiei prevăzute de legiuitorul constituant în art. 120 alin. (2) din Constituţie.

În plus, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii, se încalcă şi securitatea raporturilor juridice, această obligaţie fiind practic imposibil de îndeplinit în lipsa unor posturi vacante. O interpretare conform căreia posturile respective ar trebui vacantate pentru îndeplinirea acestei obligaţii, prin modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici sau ale personalului contractual ce desfăşoară relaţii cu publicul este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru considerentele arătate.

De asemenea, potrivit art. 195 alin. (6) din legea criticată: „Autorităţile administraţiei publice locale şi entităţile prevăzute la art. 94 alin. (1) asigură inscripţionarea denumirii localităţilor, a străzilor, a pieţelor şi a parcurilor, a denumirii instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba minorităţii naţionale respective, în condiţiile prevăzute la alin. (2)”.

Spre deosebire de forma aflată în vigoare, textul amintit este completat cu denumirea „străzilor, a pieţelor şi a parcurilor”. O atare dispoziţie excede textului constituţional al art. 120 alin. (2) care prevede: „în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”.

Or, denumirea străzilor, pieţelor şi a parcurilor nu vizează comunicarea dintre cetăţenii aparţinând minorităţii naţionale şi autorităţile locale respective, această completare fiind contrară art. 120 alin. (2) din Constituţie.

28. Art. 197 alin. (1) şi (2) din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit textului de lege criticat: „(1) Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ teritoriale comunică actele administrative prevăzute la art. 196 alin. (1) prefectului în cel mult 10 zile lucrătoare de la data adoptării, respectiv emiterii. (2) Hotărârile consiliului local se comunică primarului.”

Pentru o reglementare completă a circuitului actelor administrative, exigenţele unui text legal clar şi complet impun ca norma criticată să prevadă şi termenul în care actele consiliului local se comunică primarului şi, de asemenea, să prevadă comunicarea hotărârilor consiliului judeţean către preşedintele consiliului judeţean, respectiv termenul maxim pentru realizarea acestei comunicări. În consecinţă, o reglementare incompletă este de natură să lipsească norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

29. Art. 204 alin. (8) şi (9) din legea criticată încalcă prevederile art. 120 alin. (1), art. 121 alin. (2) şi art. 123 alin. (2) şi (4) din Constituţie

Textele deduse controlului de constituţionalitate prevăd următoarele: „(8) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. b), g) – k), constatarea încetării de drept a mandatului de consilier local sau de consilier judeţean, precum şi vacantarea locului de consilier local sau de consilier judeţean se face de către prefect prin ordin, în termen de maximum 30 de zile, de la data înştiinţării transmise prefectului de către autoritatea responsabilă de asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale sau de către instanţă, după caz. (9) Ordinul prefectului emis în situaţiile prevăzute la alin. (7) şi (8) se transmite de îndată judecătoriei competente să valideze mandatul supleantului, în condiţiile art. 122, consilierului local şi secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.”

Situaţiile la care se referă art. 204 alin. (8) şi (9) sunt: constatarea, în condiţiile legii, a unei stări de incompatibilitate; condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei; punerea sub interdicţie judecătorească; pierderea drepturilor electorale; pierderea calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor naţionale pe a cărei listă a fost ales; condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni electorale pe durata procesului electoral în cadrul căruia a fost ales, indiferent de pedeapsa aplicată şi de modalitatea de individualizare a executării acesteia.

Conform procedurii în vigoare prevăzute de Legea nr. 393/2004, încetarea de drept a mandatului de consilier se constată de către consiliul local, respectiv de consiliul judeţean, prin hotărâre, la propunerea primarului ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean sau a oricărui consilier.

Pornind de la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, constatarea încetării de drept a mandatului şi vacantarea acestuia ar trebui să fie realizate de către consiliul local, respectiv de către consiliul judeţean, nu de către prefect.

În acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 53/2018, referindu-se la validarea/invalidarea mandatelor de consilier prin ordin al prefectului, a statuat următoarea regulă de principiu: „prefectul acţionează doar într-o situaţie de blocaj care apare ca fiind o situaţie excepţională ce poate justifica intervenţia acestuia. Numai în aceste condiţii apare o împărţire a competenţelor între consiliul local şi prefect.”. Mai mult, Curtea Constituţională a mai subliniat că: „Prin urmare, soluţia legislativă ar trebui să pornească de la delimitarea competenţelor celor două categorii de autorităţi cu un statut constituţional diferit, pe de o parte, autoritatea locală, aleasă, ca expresie a puterii, a autonomiei locale (consiliu local/consiliu judeţean), iar, pe de altă parte, prefectul, reprezentantul Guvernului, deci al unei autorităţi centrale. Cu alte cuvinte, normativizarea mecanismului care ar implica prefectul în operaţiunea de validare a mandatelor consilierilor locali ar putea fi realizată numai în situaţiile în care se constată intervenirea unei situaţii de blocaj, indiferent de sursa sa. Autonomia locală nu trebuie golită de conţinut, ea fiind prevăzută de Constituţie ca un mijloc util pentru o mai bună administrare a treburilor locale, noţiune care cuprinde şi ipoteza validării mandatelor unor noi consilieri locali. În cazul de faţă, această operaţiune trebuie să ia în considerare votul cetăţenilor şi competenţele autorităţilor locale în confirmarea mandatelor noilor consilieri. În aceste condiţii, în care se reglementează intervenţia tale quale a prefectului în procedura de validare a mandatelor consilierilor locali după constituirea consiliului local, Curtea constată că prevederile articolului unic pct.1 încalcă prevederile constituţionale ale art. 120 alin. (1) privind principiul autonomiei locale, ale art. 121 alin. (2) privind autorităţile comunale şi orăşeneşti, precum şi cele ale art. 123 alin. (2) şi (4) privind prefectul.”

Faţă de cele arătate şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, intervenţia prefectului în procedura de încetare a mandatelor consilierilor locali sau judeţeni, precum şi vacantarea locului de consilier local/judeţean, astfel cum este reglementată prin art. 204 alin. (8) şi (9) din legea criticată încalcă prevederile constituţionale ale art. 120 alin. (1), ale art. 121 alin. (2), precum şi cele ale art. 123 alin. (2) şi (4).

30. Art. 208 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 8 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Art. 208 din legea dedusă controlului de constituţionalitate - intitulat „Grupurile de consilieri locali sau consilieri judeţeni” - prevede: „(1) Consilierii locali şi consilierii judeţeni se pot constitui în grupuri, în funcţie de partidele sau alianţele politice pe ale căror liste au fost aleşi, dacă sunt în număr de cel puţin 3. (2) Consilierii locali şi consilierii judeţeni care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui un grup prin asociere. (3) Grupul de consilieri locali, respectiv judeţeni este condus de un lider, ales prin votul deschis al majorităţii membrilor grupului. (4) Prevederile alin. (1) se aplică şi consilierilor independenţi. (5) Consilierii locali şi consilierii judeţeni nu pot forma grupuri în numele unor partide care nu au participat la alegeri sau care nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru a intra în consiliu cu cel puţin un consilier. (6) În cazul fuzionării, două sau mai multe partide, care sunt reprezentate în consiliul local sau în consiliul judeţean sau care au deja constituite grupuri, pot forma un grup distinct”.

Dispoziţiile introduse în acest articol instituie o formă de asociere a aleşilor locali sub formă de grupuri, preluate din reglementările aplicabile deputaţilor şi senatorilor. Din modul de redactare a acestora, norma este una lipsită de claritate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie, încălcând totodată şi dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea fundamentală potrivit cărora: „(2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei”.

În primul rând, din modul de redactare al dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale textului criticat, se deduce faptul că pot fi constituite grupuri mixte, cele două alineate fiind în contradicţie. Astfel, dacă nu este îndeplinit numărul de 3 consilieri locali sau judeţeni aleşi pe listele aceluiaşi partid sau aceleiaşi alianţe politice, nu rezultă cu claritate dacă dispoziţiile se referă la un grup unic constituit prin asociere, în condiţiile alin. (2) sau există posibilitatea constituirii mai multor grupuri prin asociere. O atare neclaritate lipseşte norma de precizie şi previzibilitate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În al doilea rând, potrivit art. 208 alin. (3), grupurile sunt conduse de un lider ales prin votul deschis al majorităţii membrilor grupului. În condiţiile în care asocierea în grupuri reprezintă o opţiune a aleşilor locali, nu este clară relaţia dintre un consilier local sau judeţean care alege să nu se asocieze în grupul partidului pe listele căruia a fost ales şi liderul grupului respectiv. Într-o atare situaţie, este încălcată chiar voinţa politică a cetăţenilor în sensul art. 8 alin. (2) din Constituţie dacă liderul grupului respectiv poate întreprinde acţiuni care vizează partidul pe care-l reprezintă, inclusiv în numele alesului local care alege să nu se asocieze în respectivul grup.

În al treilea rând, potrivit art. 208 alin. (6) din legea criticată, „În cazul fuzionării, două sau mai multe partide, care sunt reprezentate în consiliul local sau în consiliul judeţean sau care au deja constituite grupuri, pot forma un grup distinct”. Această prevedere este de asemenea neclară, încălcând art. 8 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, chiar dacă partidele fuzionează, acest aspect nu modifică voinţa politică a cetăţenilor şi nu poate modifica o configuraţie politică stabilită la nivelul unui consiliu local sau judeţean. O interpretare contrară ar conduce la nesocotirea voinţei politice a alegătorilor.

În jurisprudenţa sa, analizând cazul de încetare a mandatului de consilier local prin pierderea calităţii de membru al partidului, Curtea Constituţională a reţinut că „Electoratul acordă votul său unei persoane, pentru a îndeplini o funcţie publică la nivelul administraţiei locale, în considerarea programului politic al partidului din rândurile căruia face parte la momentul alegerii şi pe care această persoană urmează să îl promoveze pe perioada mandatului său de consilier local sau judeţean. De vreme ce alesul local nu mai este membru al partidului pe listele căruia a fost ales, înseamnă că nu mai întruneşte condiţiile de reprezentativitate şi legitimitate necesare îndeplinirii programului politic pentru care alegătorii au optat. Prin urmare, nu se mai justifică menţinerea acestuia în funcţia publică. Altfel spus, pierderea calităţii de membru al unui partid politic pe a cărui listă a candidat şi a fost ales de corpul electoral are drept consecinţă şi pierderea calităţii de consilier local sau consilier judeţean” (Decizia nr. 1.167/2007).

În situaţia de faţă, instituirea posibilităţii creării unui nou grup în cazul în care partidele fuzionează, încalcă tocmai configuraţia politică a respectivului consiliu local sau judeţean, dat fiind faptul că acesta a fost ales în cadrul unui scrutin de listă. În aceste condiţii se încalcă art. 8 alin. (2) din Constituţia României şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale amintită, dispoziţia din legea supusă controlului de constituţionalitate fiind contrară art. 147 alin. (4) din Constituţie.

31. Art. 210 alin. (1) şi alin. (9) din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 138 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Alin. (1) şi alin. (9) ale art. 210 din legea criticată au următorul cuprins: „(1) Persoanele alese începând cu anul 1992 de către cetăţeni, prin vot universal, egal, direct, secret, respectiv prin vot secret indirect şi liber exprimat, care au exercitat funcţii de autoritate executivă, respectiv primarii, viceprimarii, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, ale vârstei standard de pensionare redusă aşa cum sunt prevăzute în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau cele prevăzute de alte legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la o indemnizaţie lunară pentru limită de vârstă. (...) (9) Cuantumul indemnizaţiei pentru limită de vârstă se suportă din bugetul de stat, şi este prevăzut pentru fiecare unitate/subdiviziune administrativ-teritorială prin anexă distinctă la legea anuală de aprobare a bugetului de stat.”

Dispoziţiile art. 210 alin. (1) din legea criticată contravin art. 147 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la Deciziile nr. 581/2016 şi nr. 22/2016. Astfel, prin Decizia nr. 22/2016, paragraful 41, instanţa de control constituţional a constatat că „indemnizaţia pentru limită de vârstă reglementată de legea analizată reprezintă o prestaţie pecuniară la care statul se obligă şi a cărei natură juridică este incertă”, că noţiunea folosită (indemnizaţie pentru limită de vârstă) „nu se integrează, din punct de vedere conceptual, în sistemul normativ, drept pentru care, atunci când legiuitorul recurge la utilizarea unor noţiuni cu caracter inovator în cuprinsul actelor normative, trebuie să le definească chiar în cuprinsul acestora”. Curtea prin Decizia nr. 390/2014, paragraful 31, „a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească.”, concluzionând la paragraful 61 că nu sunt îndeplinite condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate cu privire la natura juridică a „indemnizaţiei pentru limită de vârstă”, astfel că încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin Decizia nr. 22/2016, paragraful 52, instanţa de control constituţional a constatat că: „prin acordarea acestei indemnizaţii numai unor aleşi locali (primari, viceprimari, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai consiliilor judeţene), legiuitorul a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, stabilind un tratament juridic diferenţiat în cadrul aceleiaşi subcategorii juridice. Curtea reţine că aleşii locali, indiferent de faptul că sunt aleşi prin scrutin de listă sau uninominal, se află în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât acordarea, în mod selectiv, a unei indemnizaţii pentru limită de vârstă persoanelor care au deţinut anumite calităţi în cadrul categoriei aleşilor locali echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferenţiat/inegal pentru situaţii de drept identice/analoage în condiţiile în care dobândirea calităţii de ales local are loc prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să îşi exercite mandatul, potrivit legii [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 393/2004]. Nu se poate accepta faptul că diferenţa de tratament juridic este justificată în mod obiectiv şi raţional prin natura atribuţiilor îndeplinite de acestea faţă de aleşii locali cărora nu li s-a acordat o atare indemnizaţie, întrucât această indemnizaţie se acordă, astfel cum transpare din legea supusă controlului de constituţionalitate, în considerarea calităţii de ales local, fără a se avea în vedere natura concretă a atribuţiilor exercitate. De aceea, nu are importanţă nici faptul că unele dintre persoanele beneficiare au deţinut calitatea de primar sau preşedinte de consiliu judeţean, autorităţi executive ale unităţii administrativ-teritoriale corespunzătoare. În consecinţă, în măsura în care opţiunea legiuitorului a fost aceea de a acorda astfel de indemnizaţii în considerarea exercitării unui mandat de ales local, Curtea reţine că acesta nu are îndrituirea constituţională să stabilească o inegalitate de tratament juridic în cadrul aceleiaşi subcategorii, în speţă, cea a aleşilor locali, pe alte criterii decât cel al alegerii.”

Art. 210 alin. (9) din norma criticată încalcă prevederile art. 138 alin. (5) din Constituţie, întrucât, astfel cum s-a subliniat de către instanţa de control constituţional prin paragrafele 61 şi 58 din Decizia nr. 22/2016, „stabileşte cheltuieli bugetare fără stabilirea unei surse de finanţare reale, contrar cerinţelor de certitudine şi previzibilitate bugetară inerente conţinutului normativ al textului constituţional antereferit.”

Textul constituţional sus-citat „nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar.”

„În ceea ce priveşte respectarea Deciziei nr. 22/2016 prin prisma exigenţelor art. 61 alin. (1) din Constituţie”, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 581/2016, paragraful 61, că legiuitorul „nu a respectat exigenţele constituţionale derivate din principiul egalităţii în drepturi, astfel cum acestea au fost reţinute la paragrafele 51 şi 52 ale Deciziei nr. 22 din 20 ianuarie 2016.”

Curtea a subliniat că „reglementarea indemnizaţiilor care nu intră în sfera art. 47 alin. (2) din Constituţie, aşadar, al dreptului la pensie, ţine de opţiunea legiuitorului, iar în privinţa categoriei persoanelor alese de corpul electoral, respectiv Preşedintele României, parlamentari şi aleşi locali, legiuitorul are ["competenţa, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, de a le reglementa numai în privinţa uneia sau alteia dintre cele trei subcategorii enumerate (Preşedintele României, deputaţi şi senatori, aleşi locali – s.n.). Însă, atunci când decide că indemnizaţia se acordă unei subcategorii, în cadrul acesteia legiuitorul nu poate face nicio diferenţiere cu privire la îndreptăţirea unora sau altora dintre persoanele din cadrul subcategoriei respective de a beneficia de dreptul la indemnizaţie decât cu încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie. (...) prin acordarea acestei indemnizaţii numai unor aleşi locali (primari, viceprimari, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai consiliilor judeţene), legiuitorul a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, stabilind un tratament juridic diferenţiat în cadrul aceleiaşi subcategorii juridice. În consecinţă, în măsura în care opţiunea legiuitorului a fost aceea de a acorda astfel de indemnizaţii în considerarea exercitării unui mandat de ales local, Curtea reţine că acesta nu are îndrituirea constituţională să stabilească o inegalitate de tratament juridic în cadrul aceleiaşi subcategorii, în speţă, cea a aleşilor locali, pe alte criterii decât cel al alegerii. Procedând în sens contrar, legiuitorul a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi”.]

Pentru aceste raţiuni, dispoziţiile art. 210 alin. (1) şi alin. (9) din legea criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 138 alin. (5), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie cu privire la efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

32. Art. 224 alin. (1) lit. c) şi art. 225 alin. (1) lit. d) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală

Potrivit art. 224 alin. (1) lit. c) din legea criticată: „(1) Funcţia de primar şi funcţia de primar general sunt incompatibile cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: (...) c) calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă, contract de management indiferent de durata acestuia, cu excepţia calităţii de angajat cu contract individual de muncă sau alt tip de contract în funcţia de asistent social;”

Textul criticat nu se conformează cerinţelor de claritate, precizie, coerenţă şi predictibilitate a legilor deoarece, pe de o parte, instituie incompatibilitatea funcţiei de primar şi funcţiei de primar general cu calitatea de „angajat cu contract individual de muncă, contract de management indiferent de durata acestuia,” iar pe de altă parte, permite cumularea funcţiei de primar şi funcţiei de primar general cu calitatea de „angajat cu contract individual de muncă sau alt tip de contract în funcţia de asistent social”, astfel cum rezultă din sintagma „cu excepţia calităţii de angajat cu contract individual de muncă sau alt tip de contract în funcţia de asistent social.”

Totodată, excepţiile nou introduse de la regimul incompatibilităţilor au menirea de a diminua cadrul de integritate pentru exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

În acelaşi timp, norma criticată contravine Deciziei nr. 93/1995 prin care Curtea Constituţională a constatat (la paragrafele 32 şi 33) că stabilirea prin lege a incompatibilităţilor „specifice aleşilor locali, dau expresie voinţei legiuitorului, care a apreciat că funcţiile publice care obligă la transparenţa modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice sunt incompatibile cu funcţiile private, specifice mediului de afaceri, întrucât cumularea acestora ar putea duce la atingerea interesului public şi a încrederii cetăţenilor în autorităţile administraţiei publice. În acelaşi timp, Curtea reţine că instituirea prin lege a unor incompatibilităţi privind aleşii locali nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind autorităţile comunale şi orăşeneşti, care, prin art. 121 alin. (2), stabilesc că primarii şi consiliile locale funcţionează în condiţiile legii. De asemenea, potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, demnităţile şi funcţiile publice se exercită în condiţiile legii, astfel încât activitatea primarilor şi a consilierilor locali trebuie să se circumscrie regulilor pe care, în aplicarea normelor constituţionale, legiuitorul le-a edictat, în vederea creării cadrului de funcţionare a acestora, fără ca aceasta să aibă semnificaţia completării Legii fundamentale.”

Prin Decizia nr. 225/2011, instanţa de control constituţional a decis că „incompatibilitatea stabilită prin dispoziţiile legale criticate reprezintă o măsură necesară pentru asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, precum şi pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, măsură ce are ca scop garantarea exercitării cu imparţialitate a funcţiilor publice.”

Totodată, prin Decizia nr. 1484/2011 Curtea Constituţională a statuat că instituirea unei stări de incompatibilitate între calitatea de consilier judeţean sau consilier local şi cea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii judeţului respectiv „este impusă de necesitatea asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică de autoritate a atribuţiilor ce le revin potrivit Constituţiei, în deplină concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public.”

Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 582/2016), conceptul „statului de drept”, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, „presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală”.

Curtea Constituţională a reţinut că importanţa şi necesitatea reglementărilor în materia combaterii corupţiei şi promovării integrităţii în sectorul public, în cadrul sistemului normativ naţional, sunt cunoscute şi acceptate, aceste reglementări reprezentând răspunsul la o cerinţă reală a societăţii româneşti şi o componentă de bază a dialogului României cu partenerii săi europeni, în cadrul procesului de evaluare a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate de aceasta ca stat membru al Uniunii Europene (Decizia nr. 1.412/2008, Decizia nr. 1.082/2009). Printre altele, Curtea a statuat că din raţiuni de prevenire a faptelor de corupţie de către anumite categorii de personal, anume individualizat, legiuitorul este liber să instituie în sarcina acestora obligaţii suplimentare, tocmai în considerarea activităţii pe care acesta o desfăşoară, activitate de o anumită natură şi importanţă socială.

Prin prisma acestor considerente, dispoziţiile legii supuse controlului Curţii Constituţionale contravin principiului statului de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, afectând în mod direct activitatea de prevenire şi sancţionare a averilor nejustificate, a conflictelor de interese sau a incompatibilităţilor.

În consecinţă, norma criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Argumentele referitoare la diminuarea standardelor de integritate şi consecinţele constituţionale ale acesteia se aplicămutatis mutandis şi prevederilor art. 225 alin. (1) lit. d) din legea criticată, care prevăd: „(1) Funcţia de consilier local sau de consilier judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: (...) d) angajat cu contract individual de muncă în aparatul de specialitate al primarului din unitatea administrativ-teritorială respectivă sau în aparatul de specialitate al consiliului judeţean ori al instituţiei prefectului din judeţul respectiv, cu excepţia calităţii de angajat cu contract individual de muncă sau alt tip de contract în funcţia de asistent social;”.

În plus, aceste dispoziţii nu se conformează cerinţelor de claritate, precizie, coerenţă şi predictibilitate a legilor prevăzute de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală deoarece, pe de o parte, instituie incompatibilitatea funcţiei de consilier local sau de consilier judeţean cu calitatea de „angajat cu contract individual de muncă în aparatul de specialitate al primarului din unitatea administrativ-teritorială respectivă sau în aparatul de specialitate al consiliului judeţean ori al instituţiei prefectului din judeţul respectiv”, iar pe de altă parte, permite cumularea funcţiei de consilier local sau de consilier judeţean cu calitatea de „angajat cu contract individual de muncă sau alt tip de contract în funcţia de asistent social;”, astfel cum rezultă din sintagma „cu excepţia calităţii de angajat cu contract individual de muncă sau alt tip de contract în funcţia de asistent social;”.

33. Art. 227 alin. (1) şi alin. (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală

Potrivit art. 227 alin. (1) din legea criticată, „(1) Starea de incompatibilitate intervine numai după începerea exercitării mandatului, respectiv după numirea sau angajarea alesului local, ulterior începerii exercitării mandatului, într-o funcţie incompatibilă cu cea de ales local ori după începerea exercitării unui al doilea mandat de ales local.”

Norma criticată nu întruneşte cerinţele de calitate a legii sub aspectul preciziei, clarităţii, accesibilităţii şi predictibilităţii, deoarece stabileşte două momente la care intervine starea de incompatibilitate şi anume „după începerea exercitării mandatului” şi respectiv, „după începerea exercitării unui al doilea mandat de ales local.” Din cauza modului de formulare incoerent, textul de lege criticat poate fi interpretat în sensul că primul mandat de ales local se poate exercita în stare de incompatibilitate, urmând ca abia după începerea exercitării unui al doilea mandat de ales local să intervină starea de incompatibilitate.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că este necesar ca legiuitorul „să se conformeze cerinţelor de claritate şi precizie” a legii (Decizia nr. 418/2014, paragraful 42), astfel că, faţă de lipsa de rigoare a textului criticat, se impune examinarea acestuia din perspectiva încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

Potrivit art. 227 alin. (4) „Alesul local are obligaţia să renunţe la funcţia sau calitatea care atrage starea de incompatibilitate în cel mult 15 zile de la data începerii mandatului”. Această dispoziţie nu este corelată cu situaţia prevăzută de art. 226 alin. (2) din legea criticată, întrucât în respectivul caz incompatibilitatea este generată de deţinerea de către soţul/soţia sau o rudă de până la gradul al II-lea inclusiv a calităţii de acţionar semnificativ la o societate înfiinţată de consiliul local. În acest caz, starea de incompatibilitate ar înceta numai dacă soţul/soţia sau ruda de până la gradul II ar renunţa la respectiva funcţie, aspect care nu depinde însă în mod direct de voinţa alesului local. Dată fiind neclaritatea normei, se aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie. În plus, neclaritatea normei este întărită şi de calificarea acestei situaţii ca reprezentând o incompatibilitate, când de fapt din ipoteza normei rezultă că suntem în prezenţa unui conflict de interese, incompatibilitatea presupunând exercitarea concomitentă a două sau mai multe funcţii deţinute de aceeaşi persoană.

34. Art. 228 alin. (5) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (3), alin. (5), şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie

Potrivit art. 228 alin. (5) din legea criticată: „Actele administrative emise ori adoptate sau actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) sunt lovite de nulitate absolută în situaţia în care votul alesului local a contribuit decisiv la adoptarea actului juridic.”

Alin. (5) este neclar, întrucât sintagma „a contribuit decisiv” implică mai multe interpretări. În primul rând, nu este clar dacă a contribui decisiv înseamnă că votul alesului local aflat în conflict de interese a fost decisiv şi, chiar şi în acest caz, dacă se decide adoptarea unui act prin vot secret, stabilirea certă a caracterului decisiv al votului este imposibilă. Acest aspect induce ideea că un act poate fi adoptat cu încălcarea regulilor privind conflictul de interese, urmând ca persoana interesată să atace actul şi să dovedească faptul că alesul local aflat în conflict de interese a contribuit decisiv la adoptarea actului.

În al doilea rând, prin reglementarea amintită se arată că numai o anumită categorie de acte sunt lovite de nulitate, cele în care alesul local aflat în conflict de interese a „contribuit decisiv” la adoptarea sa. O atare dispoziţie creează un tratament juridic diferit nejustificat obiectiv şi raţional, contrar art. 16 alin. (1), anularea unor acte adoptate de consiliul local răsfrângându-se asupra beneficiarilor acestora.

Sancţiunea nulităţii actului adoptat cu participarea unui ales local aflat în conflict de interese nu vizează caracterul decisiv sau nu al acţiunilor respectivului ales local, ci însăşi ideea de adoptare a unui act care ar putea produce un folos material pentru sine sau pentru una dintre persoanele prevăzute de art. 228 alin. (2). Prin urmare, folosirea unei sintagme neclare care se referă la o contribuţie „decisivă” goleşte de conţinut sancţiunea nulităţii într-o atare situaţie, conducând indirect la imposibilitatea constatării unui astfel de conflict de interese.

Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, conceptul „statului de drept”, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, „presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală” (Decizia nr. 582/2016). Printre altele, Curtea a statuat că din raţiuni de prevenire a faptelor de corupţie de către anumite categorii de personal, anume individualizate, legiuitorul este liber să instituie în sarcina acestora obligaţii suplimentare, tocmai în considerarea activităţii pe care o desfăşoară, activitate de o anumită natură şi importanţă socială.

Prin Decizia nr. 569/2016, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 393/2004 care reglementează conflictul de interese în prezent „au un conţinut suficient de clar şi precis pentru a putea fi interpretat şi aplicat”. Pronunţând această decizie, Curtea Constituţională s-a raportat şi la dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 393/2004. În Decizia nr. 291/2017, Curtea Constituţională a statuat că „interesul personal - noţiune cuprinsă de prevederile art. 75 din Legea nr. 393/2004 se referă în mod complex la natura interesului alesului local care ar putea determina lipsa de obiectivitate a acestuia în adoptarea deciziilor de autoritate, circumscriindu-se sferei interesului şi posibilitatea anticipării unui beneficiu sau a unui dezavantaj, chiar, pentru sine sau pentru orice persoană fizică sau juridică cu care are o relaţie de angajament, indiferent de natura acestuia”. Prin Decizia nr. 196/2017, Curtea a arătat că „raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut pentru consilierul local interdicţia de a participa la dezbaterea şi la adoptarea acelor hotărâri care au ca obiect probleme ce prezintă un interes material (patrimonial) pentru el ori pentru soţul (soţia), afinii sau rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv este aceea de a se asigura eliminarea subiectivismului şi a interesului particular ori de grup în adoptarea hotărârilor consiliului local”.

Potrivit art. 139 alin. (4) - (6) din legea supusă controlului de constituţionalitate: „ (4) Votul consilierilor locali este individual şi poate fi deschis sau secret. (5) Votul deschis se exprimă prin oricare din următoarele modalităţi: a) prin ridicarea mâinii; b) prin apel nominal, efectuat de preşedintele de şedinţă; c) electronic. (6) Consiliul local poate stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane sunt luate întotdeauna prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege”.

Din dispoziţiile de mai sus rezultă cu claritate imposibilitatea constatării caracterului decisiv al acţiunii unui ales local. Dacă contribuţia decisivă se referă la votul alesului local, constatarea că un vot a fost sau nu decisiv nu se poate face decât după exercitarea acestuia, şi nu înainte. Or, în cazul hotărârilor adoptate prin vot secret, posibilitatea de a anticipa caracterul decisiv sau nu al votului nu există, iar în cazul hotărârilor adoptate prin vot deschis, situaţia este similară, aprecierea respectivă neputând fi făcută înainte de exercitarea votului.

Mai mult, votul deschis se realizează în mod concomitent de către consilierii locali sau judeţeni, astfel că este imposibil de a constata, chiar şi după vot, care dintre respectivele voturi a fost decisiv. O atare reglementare ce reprezintă, de fapt, imposibilitatea constatării caracterului decisiv a unui vot exprimat în consiliu, conduce la o imposibilitate absolută de aplicare a art. 228 alin. (5) din legea criticată. Efectul acestei dispoziţii constă în golirea de conţinut a dispoziţiilor care sancţionează conflictul de interese pentru consilierii locali şi judeţeni, aspect ce echivalează cu eliminarea unui standard de integritate pentru cei chemaţi să dovedească probitate morală în exercitarea funcţiilor.

Având în vedere golirea de conţinut în acest mod a conflictului de interese pentru aleşii locali şi instituirea unei imposibilităţi absolute de constatare a încălcării dispoziţiilor privind conflictul de interese, eliminarea acestui standard de integritate printr-o reglementare lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate este una contrară principiului statului de drept reglementat de art. 1 alin. (3) şi cerinţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

35. Art. 240 alin. (2) şi (3) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie

Potrivit art. 240 alin. (2) şi (3) din lege: „(2) Aprecierea necesităţii şi oportunitatea adoptării şi emiterii actelor administrative aparţine autorităţilor deliberative, respectiv executive. Întocmirea rapoartelor sau a altor documente de fundamentare prevăzute de lege, contrasemnarea sau avizarea pentru legalitate şi semnarea documentelor de fundamentare angajează răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz, a semnatarilor, în cazul încălcării legii, în raport cu atribuţiile specifice. (3) Actele autorităţilor administraţiei publice locale angajează în condiţiile legii, răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz, a funcţionarilor şi personalului contractual din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean care, cu încălcarea prevederilor legale fundamentează din punct de vedere tehnic şi al legalităţii emiterea sau adoptarea lor sau contrasemnează ori avizează, după caz, pentru legalitate aceste acte.”

Raportat la alin. (2) teza întâi, oportunitatea este un element al legalităţii actului administrativ care poate fi verificată de către instanţa de contencios constituţional şi nu poate rămâne exclusiv la libera apreciere a autorităţilor publice. Din această perspectivă, textul normativ criticat creează premisele încălcării art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie. Mai mult, textul este neclar, întrucât nu se poate stabili o distincţie între noţiunea de „necesitate” a emiterii şi cea de „oportunitate” a emiterii actului administrativ.

După cum am mai precizat, în dreptul administrativ, noţiunea de „oportunitate” se află în strânsă legătură cu noţiunea de „putere discreţionară” şi reprezintă marja de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale. Depăşirea acestei marje de libertate se concretizează în exces de putere, concept definit în legea contenciosului administrativ, astfel: exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Urmărind această linie de argumentare, oportunitatea devine un element al legalităţii actului administrativ, care poate fi verificată de instanţa de contencios constituţional şi nu poate rămâne exclusiv la libera apreciere a membrilor autorităţilor locale. Din această perspectivă, textul normativ de mai sus creează premisele încălcării art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie.

Din analiza sistematică a alin. (2) teza a doua şi a alin. (3) nu rezultă cu claritate dacă avem în vedere răspunderea administrativă, civilă şi penală a funcţionarilor publici şi a personalului contractual pentru atribuţiile lor specifice sau pentru actele administrative ale autorităţilor publice în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. În plus, răspunderea funcţionarilor şi a personalului contractual nu poate fi angajată decât pentru atribuţiile pe care aceştia le au, în condiţiile legii – conform alin. (2) – fără a putea fi extinsă la atribuţiile aleşilor locali, care au alte atribuţii conform legii. În mod normal, răspunderea pentru emiterea unui act aparţine celui care are, conform legii, autoritatea de a-l emite, în timp ce răspunderea pentru operaţiunile administrative necesare emiterii actului revine celor care au atribuţii în acest sens. Faptul că a fost angajată răspunderea persoanelor care au realizat operaţiunile administrative necesare emiterii actului nu echivalează cu exonerarea de răspundere a persoanelor care au atribuţia emiterii actului, întrucât răspunderea este personală şi se angajează pentru fiecare persoană în funcţie de fapta comisă.

Din această perspectivă, formularea folosită de art. 240 alin. (2) şi (3) echivalează cu o eliminare a răspunderii primarului, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv a preşedintelui de şedinţă a consiliului local, răspunderea fiind reglementată doar pentru cei care îndeplinesc operaţiunile administrative necesare emiterii actelor. În aceste condiţii, este încălcat chiar principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) şi art. 52 din Constituţie.

36. Art. 244 alin. (2) şi alin. (3) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3) ale art. 244 din legea dedusă controlului de constituţionalitate: „(2) Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se face prin dispoziţia primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean, după caz; (3) Persoanele care ocupă funcţia de administrator public, de regulă, trebuie să fi absolvit studii superioare economice, administrative, tehnice sau juridice”.

Introdusă cu ocazia modificărilor aduse de Legea nr. 286/2006, funcţia de administrator public este în prezent reglementată de dispoziţiile art. 112 – 114 din Legea nr. 215/2001. Dat fiind faptul că din punct de vedere al regimului incompatibilităţilor, administratorul public este asimilat funcţionarilor publici, apreciem că instituirea unui tratament diferenţiat în privinţa numirii şi eliberării din funcţie a acestuia, prin renunţarea la condiţia organizării unui concurs prevăzută de actuala reglementare, este de natură să aducă atingere art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În egală măsură, dispoziţiile art. 244 alin. (3) sunt contrare exigenţelor de calitate a legii, prin formularea care lasă la latitudinea primarilor sau a preşedinţilor de consilii judeţene condiţia referitoare la studiile superioare de specialitate necesare administratorilor publici. Prin folosirea sintagmei „de regulă”, norma prevăzută de art. 244 alin. (3) este lipsită de claritate, nefiind clar menţionate cazurile în care aceste condiţii trebuie îndeplinite.

D. Partea a IV-a – Prefectul, Instituţia Prefectului şi serviciile publice deconcentrate

37. Art. 250 alin. (1) şi art. 619 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie

Potrivit art. 250 alin. (1): „Funcţiile de prefect şi de subprefect sunt funcţii de demnitate publică”. Reglementarea în vigoare, respectiv art. 10 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului prevede că: „Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici”.

Astfel, legiuitorul operează o schimbare a regimului juridic aplicabil în prezent acestora, funcţiile devenind funcţii de demnitate publică. Potrivit art. 604 alin. (1) lit. a) din legea criticată, „a) prevederile art. 250, art. 251 şi art. 280 intră în vigoare în termen de 60 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului Cod”. Ulterior intrării în vigoare a Codului administrativ, Guvernul dispune de un termen de 60 de zile pentru efectuarea numirilor în funcţie a prefecţilor şi subprefecţilor în condiţiile art. 251.

De asemenea, în partea ce reglementează dispoziţiile tranzitorii, art. 619 prevede următoarele: „ (1) La 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului Cod funcţiile publice de inspector guvernamental se desfiinţează. (2) La 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului Cod funcţiile publice de prefect şi subprefect se transformă în funcţii de demnitate publică. Ocuparea acestora se face în condiţiile art. 251. (3) Pe o perioadă de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului Cod, funcţiile de prefect, subprefect şi inspector guvernamental sunt funcţii publice din categoria înalţilor funcţionari publici, iar regimul juridic aplicabil este cel prevăzut de Titlul II al Părţii a VI-a pentru funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici. (4) În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Titlului II al Părţii a VI-a, înalţilor funcţionari publici numiţi definitiv până la împlinirea acestui termen în funcţiile publice de prefect, subprefect şi inspector guvernamental, li se aplică una dintre următoarele măsuri: a) mobilitate într-o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari publici; b) transfer într-o funcţie publică din categoria funcţiilor publice de conducere sau execuţie; c) mutare definitivă într-o funcţie publică din categoria funcţiilor publice de conducere sau execuţie; d) eliberarea din funcţia publică în condiţiile prevăzute la art. 526 alin. (1) lit. c), la împlinirea termenului prevăzut la alin. (1), dacă nu a ocupat o altă funcţie publică în condiţiile prevăzute la lit. a) – c). (5) Modalităţile de modificare a raportului de serviciu al prefectului sau al subprefectului prevăzute la alin. (4) lit. a) – c) îşi produc efectele la împlinirea termenului prevăzut la alin. (2). (6) În situaţia prevăzută la alin. (4) lit. d) preavizul se emite astfel încât să fie respectat termenul prevăzut la alin. (2). (7) La data eliberării din funcţia publică în condiţiile prevăzute la alin. (4) lit. d) înalţii funcţionari publici care au ocupat funcţiile publice de prefect, subprefect şi inspector guvernamental intră în corpul de rezervă gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. (8) Prin derogare de la prevederile art. 18, până la data depunerii jurământului în faţa Preşedintelui, de către Guvern, în condiţiile art. 16 alin. (2) ca urmare a primului vot de încredere acordat de Parlament după intrarea în vigoare a prezentului Cod sau, după caz, de către unii membri ai Guvernului, ca urmare a primei remanieri prin care este modificată structura Guvernului în condiţiile art. 62 alin. (5) după intrarea în vigoare a prezentului Cod, secretarul general al Guvernului are rang de ministru şi este numit prin decizie a prim-ministrului.”

Formularea aleasă de legiuitor este una improprie. Astfel, la art. 619 alin. (4) din legea criticată se menţionează că măsurile aplicate persoanelor care ocupă în prezent funcţiile de prefect şi subprefect, în calitate de înalţi funcţionari publici, se aplică „În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Titlului II al Părţii a VI-a”. În acelaşi timp alin. (2) al aceluiaşi articol, precizează că „(3) Pe o perioadă de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului Cod, funcţiile de prefect, subprefect şi inspector guvernamental sunt funcţii publice din categoria înalţilor funcţionari publici, iar regimul juridic aplicabil este cel prevăzut de Titlul II al Părţii a VI-a pentru funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici”. Astfel, din analiza celor două dispoziţii rezultă că există momente diferite de intrare în vigoare în privinţa dispoziţiilor Titlului II al Părţii a VI-a din Codul administrativ, aspect ce lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.

De asemenea, prin transformarea funcţiilor publice de prefect şi subprefect în funcţii de demnitate publică este afectată securitatea raporturilor juridice, componentă a principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că astfel de modificări sunt de natură să înfrângă principiul accesului la funcţia publică şi cel al stabilităţii raporturilor de muncă (Decizia nr. 414/2010). În această decizie, Curtea a arătat că „legiuitorul nu a motivat în niciun fel necesitatea desfiinţării unei categorii de funcţii publice”.

Unul dintre scopurile legislaţiei privind funcţia publică este cel al asigurării unei stabilităţi în exercitarea prerogativelor de putere publică. În situaţia de faţă, prin modul de reglementare a măsurilor tranzitorii este afectată şi stabilitatea raporturilor juridice, unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă, acest principiu decurgând din obligaţia statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaţilor siguranţa şi garanţia păstrării locului de muncă (Decizia nr. 1039/2009).

Mai mult, dat fiind termenul de 60 de zile instituit de art. 620 din legea criticată, nu rezultă cu claritate dacă măsurile prevăzute de art. 619 alin. (4) sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte ocuparea funcţiei de secretar general al Instituţiei Prefectului. Aceste necorelări lipsesc norma de precizie şi claritate contrar exigenţelor art. 1 alin. (5), iar prin transformarea funcţiilor publice în funcţii de demnitate publică, încalcă şi principiul securităţii raporturilor juridice prevăzut de acelaşi text al Legii fundamentale, legiuitorul omiţând să instituie o protecţie adecvată împotriva arbitrariului în ceea ce priveşte asigurarea accesului la funcţii publice.

38. Dispoziţiile art. 251 alin. (4) şi (5) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie

Potrivit art. 251 din lege, o condiţie pentru numirea în funcţie a prefecţilor este absolvirea unor programe de formare specializată în vederea numirii într-o funcţie de prefect sau subprefect, organizate de instituţiile abilitate, în condiţiile legii. De asemenea, în lege se prevede faptul că această condiţie se consideră îndeplinită în situaţia în care persoana care poate fi numită în funcţia de prefect sau subprefect a absolvit, anterior intrării în vigoare a prezentului Cod, programe de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici.

Potrivit art. 251 alin. (5) „Prin excepţie de la prevederile alin. (3) lit. g), poate fi numită în funcţia de prefect, respectiv de subprefect, o persoană care nu a absolvit programele de formare specializată, cu condiţia ca în termen de maximum 2 ani de la data emiterii actului de numire în funcţie să absolve un astfel de program”. Raţiunea parcurgerii acestui program de formare specializată este aceea că însuşirea condiţiilor necesare trebuie îndeplinită până la numirea în funcţia de prefect sau subprefect şi nu ulterior acestui moment. Excepţia introdusă conduce la o neclaritate şi o imprecizie a legii, creând posibilitatea unei discriminări în cadrul corpului prefecţilor, contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Chiar dacă art. 251 alin. (3) menţine printre condiţiile de numire în funcţia de prefect sau subprefect absolvirea unor programe de formare specializată organizate de Institutul Naţional de Administraţie, art. 251 alin. (5) introduce două derogări majore prin care această condiţie este relativizată. Acest aspect constituie un privilegiu nejustificat obiectiv şi raţional în raport cu persoanele care îndeplinesc toate condiţiile de eligibilitate prevăzute la art. 251 alin. (3), ceea ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

Instituindu-se, practic, două excepţii prin alin. (4) şi (5) al art. 251, condiţia prevăzută de art. 251 alin. (3) lit. g) se relativizează, încălcându-se şi art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la exigenţele de calitate a legii.

39. Art. 266 din legea criticată încalcă art. 123 din Constituţie

Potrivit art. 266 din lege: „Îndrumarea şi controlul ierarhic de specialitate asupra activităţii prefecţilor, a subprefecţilor şi a instituţiilor prefectului se asigură de ministerul care coordonează instituţia prefectului.”

Textul încalcă art. 123 alin. (2) din Constituţie, întrucât prefecţii sunt reprezentanţii Guvernului în teritoriu şi nu pot fi subordonaţi sau să primească dispoziţii obligatorii de urmat de la un minister aflat în subordinea Guvernului.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 123, prefectul este numit de Guvern şi reprezintă Guvernul pe plan local, în această calitate conducând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale. Or, în condiţiile în care îndrumarea şi controlul ierarhic de specialitate asupra activităţii prefecţilor s-ar realiza de un minister, ar fi afectat principiul subordonării ierarhice a prefecţilor faţă de Guvern şi ar fi instituită o subordonare ierarhică faţă de ministerul de resort, contrar art. 123 din Constituţie.

40. Art. 280 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (3) din Constituţie

În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici: „Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcţii publice: (...) d) director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, în cadrul instituţiei prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora”.

Noua prevedere a art. 280 alin. (1) precizează că „Serviciul public deconcentrat este condus de un manager, funcţie de demnitate publică”. Managerul este numit şi eliberat din funcţie prin ordin al ministrului de resort sau al conducătorului organului de specialitate al administraţiei publice centrale competent”.

Aşadar, legea criticată transformă funcţiile publice de conducere ale serviciilor deconcentrate în funcţii de demnitate publică. În egală măsură, potrivit art. 397 alin. (1) lit. e) şi f) din legea criticată, funcţiile de director executiv şi director executiv adjunct sunt menţinute, făcându-se trimitere la art. 392 alin. (2) şi (3), cu următorul cuprins: „(2) Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi instituţiilor publice din teritoriu, aflate în subordinea/coordonarea/sub autoritatea Guvernului, a ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale; (3) Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora”.

Astfel, din analiza acestor dispoziţii, rezultă o contradicţie de natură să genereze neclaritate şi imprecizie, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În plus, prin instituirea unui regim derogatoriu pentru numirea şi eliberarea din funcţie a managerilor, aceste funcţii fiind calificate drept funcţii de demnitate publică, se creează un regim diferenţiat nejustificat obiectiv şi raţional, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că astfel de modificări sunt de natură să înfrângă principiul accesului la funcţia publică şi cel al stabilităţii raporturilor de muncă (Decizia nr. 414/2010). În această decizie, Curtea a arătat că „legiuitorul nu a motivat în niciun fel necesitatea desfiinţării unei categorii de funcţii publice şi înfiinţării unor noi posturi de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate, introducând astfel o reglementare diferită, fără a exista o motivare temeinică, obiectivă şi raţională. Prin urmare, instituirea unui tratament juridic diferit cu privire la persoanele care deţin, în momentul de faţă, calitatea de director executiv şi director executiv adjunct la nivelul serviciilor publice deconcentrate în raport cu directorii executivi sau directorii executivi adjuncţi din cadrul instituţiei prefectului, aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora este de natură a încălca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie”.

Considerentele de faţă sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa acestor dispoziţii. Potrivit art. 645 din partea dispoziţiilor tranzitorii ale legii criticate: „ (1) În aplicarea art. 280, la 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului Cod conducătorilor serviciilor publice deconcentrate care au calitatea de funcţionari publici li se aplică una dintre următoarele măsuri: a) transfer, în condiţiile art. 513 alin. (1) lit. a), într-o funcţie publică din categoria funcţiilor publice de conducere sau de execuţie; b) mutare definitivă, în condiţiile art. 514 alin. (4) lit. a), într-o funcţie publică din categoria funcţiilor publice de conducere sau de execuţie; c) eliberarea din funcţia publică în condiţiile prevăzute la art. 526 alin. (1) lit. c), la împlinirea termenului prevăzut la alin. (1), dacă nu şi-a dat acordul şi nu a ocupat o altă funcţie publică în condiţiile prevăzute la lit. a) – b)”.

Apreciem că o astfel de măsură încalcă deopotrivă prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care accesul la funcţiile publice se face „în condiţiile legii”.

Potrivit Deciziei nr. 414/2010, „Existenţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie nu este doar declarativă şi iluzorie, ci efectivă, astfel încât şi dreptului de acces la funcţiile publice trebuie să i se aplice acelaşi regim. De aceea, Curtea constată că dreptul de acces la funcţiile publice este unul complex, fiind compus din cel puţin 3 elemente esenţiale, şi anume: - accesul/ocuparea efectivă a funcţiilor publice prin concurs; - exercitarea atributelor de funcţie publică; - încetarea raporturilor de serviciu. Aceste elemente sunt legate intrinsec de cariera funcţionarului public şi sunt inerente oricărei funcţii publice”.

În situaţia de faţă, măsura contestată atinge substanţa acestui drept în două dintre cele 3 elemente principale ale sale. Astfel, pentru eventualii directori executivi sau directori executivi adjuncţi în funcţie sau reintegraţi se afectează atât exercitarea atributelor de funcţie publică, cât şi încetarea raporturilor de serviciu. În condiţiile în care funcţia publică trebuie să se bucure de stabilitate, apreciem că o atare măsură încalcă art. 16 alin. (3) din Constituţie.

În consecinţă, este afectată şi stabilitatea raporturilor juridice, unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă, acest principiu decurgând din obligaţia statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaţilor siguranţa şi garanţia păstrării locului de muncă (Decizia nr. 1039/2009).

Acest considerent îşi găseşte aplicabilitatea şi în această situaţie, din moment ce unul dintre scopurile legislaţiei privind funcţia publică este asigurarea unui serviciu public stabil. Încălcarea acestui principiu constituţional ce derivă din dreptul la muncă are drept rezultat, înfrângerea principiului constituţional al statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3) şi a principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

E. Partea a VI-a – Statutul funcţionarilor publici, prevederi aplicabile personalului contractual din administraţia publică şi evidenţa personalului plătit din fonduri publice

41. Art. 389 lit. i) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Faţă de forma actuală, sunt exceptate de la aplicarea prevederilor privind funcţionarii publici şi următoarele categorii de personal: personalul din unităţile sanitare, cadrele didactice şi alte categorii de personal din unităţile de învăţământ (cadrele didactice sunt exceptate şi în forma actuală), personalul regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, precum şi al societăţilor din sectorul public, personalul militar, membrilor Corpului diplomatic şi consular al României şi personalului contractual încadrat pe funcţii specifice Ministerului Afacerilor Externe.

De asemenea, la art. 389 lit. i) se prevede că dispoziţiile din Titlul II, respectiv cele privind Statutul funcţionarilor publici, nu se aplică membrilor Corpului diplomatic şi consular al României şi personalului contractual încadrat pe funcţii specifice în Ministerul Afacerilor Externe. În cazul de faţă este imposibil de stabilit care va fi norma aplicabilă, în condiţiile în care art. 377 alin. (3) precizează că activităţile de specialitate necesare realizării politicii externe a statului reprezintă activităţi cu caracter special care implică exercitarea prerogativelor de putere publică. În această situaţie norma nu este suficient de clar reglementată, întrucât textul de lege ar fi trebuit să precizeze că aceste funcţii specifice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe sunt unele prin care nu se exercită puterea publică. Dacă acestea nu sunt de natura celor prevăzute la art. 377 alin. (3) - prerogative de exercitare a puterii publice, atunci norma apare ca superfluă, întrucât la art. 389 lit. a) se prevede că personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice care nu exercită prerogativa de putere publică nu i se aplică prevederile privind funcţionarii publici. În concluzie, excepţia mai sus amintită generează impredictibilitate în aplicare, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.

42. Art. 408 alin. (1) şi alin. (3) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), precum şi art. 41 alin. (1) din Constituţie

Din analiza dispoziţiilor care reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici rezultă că acest organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, are un rol esenţial în dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial. În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că în strânsă legătură cu procesul de recrutare, promovare şi păstrare în corpul profesional al funcţionarilor publici se află calitatea profesională şi morală a persoanei care îşi desfăşoară activitatea în structurile administraţiei publice, în calitate de funcţionar public (Decizia nr. 32/2018).

Observăm însă că, spre deosebire de legea aflată în vigoare, în care această Agenţie are competenţe în ceea ce priveşte avizarea concursurilor organizate de către autorităţile publice pentru ocuparea posturilor de execuţie, precum şi în ceea ce priveşte dispunerea suspendării organizării şi desfăşurării concursurilor, prin legea dedusă controlului de constituţionalitate, printre atribuţiile reglementate de art. 408 alin. (1), nu se mai regăsesc cele referitoare la avizarea concursurilor organizate de autorităţile publice pentru ocuparea posturilor de execuţie. În legătură cu realizarea procesului de recrutare, promovare şi păstrare în corpul profesional al funcţionarilor publici şi, implicit, cu tot ceea ce ţine de cariera funcţionarilor publici, atribuţiile menţionate ocupă un rol important.

În acelaşi sens, învederăm şi faptul că printre dispoziţiile noii reglementări nu se mai găsesc avizul ANFP şi, după caz, posibilitatea acestui organism de a propune măsurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de control şi inspecţie, executare silită a creanţelor bugetare, precum şi pentru alte categorii de funcţionari publici care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc profesional. Această lacună legislativă poate determina o afectare a dreptului la protecţia legii aplicabil funcţionarului public, acest drept fiind o componentă a dreptului la muncă. Considerăm astfel că diminuarea atribuţiilor ANFP în legătură cu organizarea carierei funcţionarilor publici este de natură să creeze o afectare a dreptului la muncă aşa cum acesta este prevăzut prin art. 41 alin. (1) din Constituţie.

La art. 408 privind atribuţiile ANFP legea supusă controlului Curţii Constituţionale prevede că ANFP elaborează cadre de competenţă în condiţiile legii, iar la alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte faptul că aceste cadre constituie cadrul de referinţă pentru organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici exprimat prin totalitatea standardelor, indicatorilor şi descriptorilor utilizaţi cu referire la capacitatea unei persoane de a selecta, combina şi utiliza adecvat cunoştinţe, abilităţi şi alte achiziţii constând în valori şi atitudini, pentru rezolvarea cu succes a sarcinilor stabilite în exercitarea unei funcţii publice, precum şi pentru dezvoltarea profesională ori personală în condiţii de eficacitate şi eficienţă. În ceea ce priveşte conţinutul, competenţa şi procedura de elaborare şi avizare a cadrelor de competenţă, se precizează că acestea se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort. Aşadar, legea instituie puterii executive competenţa de a reglementa în domenii ce ţin de statutul funcţionarului public, respectiv metodologia privind conţinutul, competenţa şi procedura de elaborare şi avizare a cadrului de referinţă pentru organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici. Or, prin reglementarea unor asemenea dispoziţii referitoare la organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici printr-un act cu forţă juridică inferioară legii se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat întrucât Guvernul se află în situaţia de a reglementa, prin hotărâre, într-un domeniu ce aparţine legii, ca act juridic al Parlamentului.

Cu privire la organizarea şi desfăşurarea carierei funcţionarilor publici, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este grăitoare, aceasta constatând că delegarea atribuţiei de a stabili asemenea norme către Guvern, prin emiterea unor acte administrative cu caracter normativ, de rang infralegal, nu respectă dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Totodată, Curtea reţine că o normă juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor şi că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. Cu privire la principiul constituţional al securităţii juridice, în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi accesibilitatea legii, instanţa constituţională, raportându-se la exigenţele prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, a reţinut faptul că reglementarea unor elemente esenţiale ale raportului de serviciu al funcţionarului public, constând în metodologia de evaluare a activităţii profesionale, circumscrisă statutului funcţionarului public, printr-un act administrativ, ce are caracter infralegal, nu respectă exigenţele de stabilitate şi previzibilitate ale normei legale. (Decizia nr. 818/2017).

Tot prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în ceea ce priveşte cerinţele de predictibilitate ale legii, poate fi analizat şi art. 408 alin. (1) lit. e) din legea criticată. Astfel, potrivit acestui articol, ANFP monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică, funcţionarii publici, precum şi respectarea aplicării normelor de conduită în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice şi înaintează ministerului de resort propuneri privind măsurile ce se impun. În aceste situaţii, subliniem că norma este lipsită de claritate întrucât nu este stabilită modalitatea de constatare a măsurilor de aplicare a sancţiunilor de către ministerul de resort, mai ales că în sarcina ANFP legea nu prevede pârghiile necesare pentru îndeplinirea acestor atribuţii. Mai mult de atât, este neclară modalitatea în care ministerul de resort poate sancţiona neaplicarea unor norme pe care nu le monitorizează şi nu le controlează direct.

43. Art. 413 prin raportare la art. 623 din legea criticată încalcă art. 16 alin. (1) şi (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Art. 413 din legea dedusă controlului de constituţionalitate - intitulat „Transformarea posturilor de natură contractuală în funcţii publice” prevede: „Autorităţile şi instituţiile publice care au prevăzute în statele de funcţii posturi de natură contractuală, care presupun desfăşurarea unor activităţi dintre cele prevăzute la art. 377 alin. (1) – (3), stabilesc funcţii publice în condiţiile prevăzute la art. 414.

Dispoziţiile art. 377 alin. (1) – (3) se referă la prerogativele de putere publică, statuând că acestea sunt exercitate prin activităţi cu caracter general şi prin activităţi cu caracter special.

În cuprinsul dispoziţiilor tranzitorii, art. 623 prevede: „(1) Prin excepţie de la prevederile art. 471, până la data de 1 ianuarie 2019, calitatea de funcţionar public se poate dobândi şi prin transformarea posturilor de natură contractuală în posturi aferente funcţiilor publice, în condiţiile prevăzute la art. 413”.

Aşadar, legiuitorul a instituit o perioadă tranzitorie în care calitatea de funcţionar public se poate dobândi şi prin transformarea posturilor de natură contractuală în posturi aferente funcţiilor publice. O astfel de reglementare încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că „prevăzând transferul implicit al persoanei care a ocupat un post de natură contractuală transformat într-unul ce ţine de regimul funcţiei publice, încalcă art. 16 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Curtea a arătat că o asemenea soluţie legislativă, pe de o parte, consacră o modalitate paralelă de acces efectiv la funcţiile publice de execuţie, iar, pe de altă parte, poate constitui temei pentru ocuparea fără concurs a funcţiilor publice de conducere. Schimbarea naturii juridice a postului nu trebuie să echivaleze şi cu transferul persoanei care a ocupat postul iniţial, aceasta urmând a susţine un concurs pentru a avea dreptul să ocupe o funcţie publică, deci de a intra în categoria funcţionarilor publici.” (Decizia nr. 414/2010).

Aşadar, prin legea criticată este instituit un privilegiu nejustificat obiectiv şi raţional pentru persoanele care ocupă posturi contractuale, acestea putând ocupa funcţia publică fără concurs. În decizia precitată, Curtea a precizat că „dreptul de acces la funcţiile publice este unul complex, fiind compus din cel puţin 3 elemente esenţiale, şi anume: - accesul/ocuparea efectivă a funcţiilor publice prin concurs; - exercitarea atributelor de funcţie publică; - încetarea raporturilor de serviciu”. Prin transformarea posturilor contractuale în funcţii publice potrivit dispoziţiilor criticate, se aduce atingere unui element din cele ale conţinutului art. 16 alin. (3) din Constituţie, încălcându-se totodată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi efectul obligatoriu al deciziilor sale prevăzut de art. 147 alin. (4) din Constituţie.

44. Art. 426 alin. (2) şi (3) din legea criticată încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie

Conform art. 426 alin. (2) şi alin. (3) din legea supusă controlului de constituţionalitate, pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici au dreptul la recuperare sau la plata majorată, în condiţiile legii. Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile funcţionarilor publici care exercită funcţia publică în temeiul unui raport de serviciu cu timp parţial.

Prin raportare la dispoziţiile aflate în vigoare, este eliminată limita de 360 de ore suplimentare efectuate într-un an de funcţionarii publici. De asemenea, dreptul la recuperare sau la plată majorată este aplicabil doar funcţionarilor publici cu normă întreagă, ceea ce creează un tratament diferenţiat în raport cu funcţionarii publici cu normă parţială - art. 429 alin. (3). Un astfel de tratament diferenţiat încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie, acesta nefiind justificat obiectiv şi raţional, întrucât instituirea unui raport de serviciu cu timp parţial se poate realiza în condiţiile limitativ prevăzute de lege.

45. Art. 434 alin. (2) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 138 alin. (5) din Constituţie

Potrivit alin. (2) al art. 434 din legea dedusă controlului de constituţionalitate: „Autoritatea sau instituţia publică este obligată să suporte cheltuielile necesare asigurării asistenţei juridice, în cazul în care împotriva funcţionarului public au fost formulate sesizări către organele de cercetare penală sau acţiuni în justiţie cu privire la modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu. Condiţiile de suportare a cheltuielilor necesare asigurării asistenţei juridice se stabilesc prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice”.

Totodată, menţionăm că, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, în cazul în care funcţionarul public a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie directă, acesta are obligaţia restituirii sumei aferente asigurării asistenţei juridice, respectiv achitarea contravalorii serviciilor juridice prestate de instituţia sau autoritatea publică, după caz.

Stabilirea condiţiilor de suportare a cheltuielilor în discuţie prin act administrativ al autorităţii sau instituţiei publice lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi este de natură să creeze standarde neunitare, putând conduce la un tratament diferenţiat aplicabil funcţionarilor publici în funcţie de instituţia sau autoritatea la care sunt angajaţi.

În plus, o asemenea soluţie legislativă contravine şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, întrucât, astfel cum s-a subliniat de către instanţa de control constituţional prin paragrafele 61 şi 58 din Decizia nr. 22/2016, antrenează cheltuieli bugetare fără stabilirea unei surse de finanţare reale, contrar cerinţelor de certitudine şi previzibilitate bugetară inerente conţinutului normativ al textului constituţional antereferit. Textul constituţional sus-citat „nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul că acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar.”

Mai mult, norma este cu atât mai neclară cu cât instituţia sau autoritatea la care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea va suporta cheltuielile necesare asistenţei juridice şi în ipoteza în care acesta este suspendat din funcţie, ca efect al trimiterii sale în judecată. O astfel de măsură este contrară chiar art. 1 alin. (3) privind statul de drept. În mod similar, măsura suspendării din funcţie ca efect al trimiterii în judecată este legată chiar de existenţa unor dubii asupra probităţii morale a respectivului funcţionar public, aspect de natură să afecteze autoritatea pe care acesta o exercită.

46. Art. 458 alin. (3) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Potrivit prevederilor art. 458 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 459 alin. (1), consilierul de etică exercită un rol activ în domeniul încălcării normelor de conduită prevăzute de Legea privind Codul administrativ al României. În exercitarea acestui rol activ, consilierul de etică îndeplineşte atribuţiile prevăzute prin acest Cod şi prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ANFP. Subliniem faptul că aceste dispoziţii care reglementează o componentă esenţială a statutului funcţionarului public, respectiv atribuţiile consilierului de etică, deci elemente esenţiale în executarea obligaţiilor născute dintr-un raport de serviciu, sunt lipsite de predictibilitate prin faptul că o parte din atribuţiile specifice funcţiei va fi cunoscută abia după reglementarea ei prin hotărâre de Guvern.

Mai mult de atât, prin reglementarea acestor atribuţii de către executiv, printr-un act emis în executarea legii, se face de fapt o completare a unui act juridic cu forţă juridică superioară actului administrativ, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) referitor la cerinţele de calitate a legii, prin nerespectarea principiului ierarhiei juridice a actelor normative. În acest caz, considerăm că sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 109/2018, pronunţată în legătură cu evaluarea activităţii profesionale a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Astfel, Curtea a considerat că evaluarea acestor funcţionari se referă la modul de executare a raportului de serviciu şi, prin efectele produse, poate avea drept consecinţă chiar încetarea acestuia. Totodată, prin aceeaşi Decizie, instanţa constituţională a stabilit că evaluarea profesională trebuie să respecte anumite cerinţe de stabilitate şi previzibilitate. Astfel, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest tip de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp. Astfel, normele respective trebuie să respecte anumite exigenţe de stabilitate, previzibilitate şi claritate, iar delegarea către un membru al Guvernului a atribuţiei de a le stabili, prin emiterea unor acte administrative cu caracter normativ, de rang infralegal, determină o stare de incertitudine juridică.”

47. Art. 465 alin. (10) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

La art. 465 alin. (10) legea dedusă controlului constituţional prevede că normele metodologice cu privire la formarea şi perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici, inclusiv drepturile şi obligaţiile asociate procesului de formare sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului cu atribuţii în domeniul administraţiei publice. Considerăm că toate aceste dispoziţii stabilite prin norme metodologice reprezintă aspecte esenţiale ce ţin de cariera funcţionarilor publici şi, implicit, de statutul funcţionarilor publici, întrucât stabilesc drepturi şi obligaţii asociate procesului de formare. Reglementarea unor asemenea dispoziţii printr-un act al executivului creează un teren propice modificărilor succesive, ceea ce poate determina insecuritate şi incertitudine în aplicarea normei juridice. Independenţa exercitării funcţiei publice se asigură inclusiv prin crearea condiţiilor pentru stabilitatea funcţiei publice, deci implicit prin prevederea unui cadru clar şi precis privind formarea şi perfecţionarea persoanelor care exercită funcţia publică. Astfel, noua reglementare nu este previzibilă, ceea ce intră în contradicţie cu principiul stabilităţii funcţiei publice şi, în plus, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la previzibilitatea şi accesibilitatea legii.

48. Art. 475 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (3) din Constituţie

Art. 475 din legea criticată creează o situaţie juridică incertă prin modificările succesive ale vechimilor necesare ocupării unor funcţii publice. Astfel, persoanelor care ocupă funcţii publice nu li se asigură o protecţie adecvată împotriva arbitrariului în ceea ce priveşte asigurarea accesului la funcţiile publice.

În condiţiile în care ultima intervenţie asupra Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a intrat în vigoare la data de 6.07.2018, modificându-se inclusiv vechimile în specialitatea studiilor necesare pentru ocuparea diferitelor funcţii publice, iar prin legea criticată se intervine din nou asupra acestor dispoziţii, rezultă că într-un interval de 6 luni vor fi solicitate succesiv trei perioade diferite de vechime în specialitatea studiilor, pentru ocuparea aceleiaşi funcţii, fără ca pentru acest aspect să existe o motivare obiectivă şi raţională.

În consecinţă, se aduce atingere pe lângă art. 16 alin. (3) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi claritatea legii.

49. Art. 492 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art. 492 din legea dedusă controlului de constituţionalitate stabileşte modalităţile privind evaluarea performanţelor individuale ale funcţionarilor publici. Astfel, la alin. (2) textul prevede că procesul de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici de execuţie şi a funcţionarilor publici de conducere cuprinde evaluarea obiectivelor individuale ale funcţionarilor publici şi testarea cunoştinţelor funcţionarului public necesare îndeplinirii obiectivelor individuale stabilite în baza atribuţiilor din fişa postului, pentru perioada evaluată.

În fapt, rezultă că un funcţionar public va fi testat de două ori pentru verificarea aceloraşi cunoştinţe, întrucât îndeplinirea respectivelor obiective nu se poate face decât prin deţinerea şi folosirea cunoştinţelor care vor fi ulterior verificate prin testarea în scris. Aşadar deţinerea cunoştinţelor necesare îndeplinirii obiectivelor este, în mod evident, subsumată primei etape a evaluării. Este uşor de înţeles faptul că un funcţionar public care nu deţine cunoştinţele necesare nu îşi va putea îndeplini obiectivele individuale, acest aspect fiind anterior evaluat, în integralitatea lui, în cadrul primei componente a evaluării.

În concluzie, ţinând cont de aceste aspecte, considerăm că modalităţile privind evaluarea performanţelor individuale ale funcţionarilor publici sunt contradictorii, insuficiente şi neclare, ceea ce determină nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta acestuia privind cerinţele de calitate a legii.

50. Art. 520 alin. (1) lit. e) din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Art. 520 alin. (1) lit. e) din legea criticată - cu denumire marginală „Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu” - prevede: „(1) Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii: e) este arestat preventiv, se află în arest la domiciliu, precum şi în cazul în care împotriva funcţionarului public s-a luat, în condiţiile Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, măsura cercetării prealabile sub control judiciar ori sub control judiciar pe cauţiune, dacă în sarcina acestuia au fost stabilite obligaţii care împiedică exercitarea raportului de serviciu.”

Textul criticat are o formulare ambiguă întrucât sintagma „dacă în sarcina acestuia au fost stabilite obligaţii care împiedică exercitarea raportului de serviciu” permite interpretarea potrivit căreia raportul de serviciu nu se suspendă de drept, ci ar putea continua dacă în sarcina funcţionarului public, împotriva căruia s-a dispus măsura cercetării prealabile sub control judiciar ori sub control judiciar pe cauţiune, nu au fost stabilite obligaţii care împiedică exercitarea raportului de serviciu.

Lipsa de rigoare şi de precizie a normei criticate afectează cele două principii, respectiv cel al securităţii juridice şi cel al încrederii legitime în dispoziţiile legii, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

De asemenea, textul de lege criticat contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 676/2010, a statuat că „sancţiunea administrativă a suspendării funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public.”

Totodată, prin Decizia nr. 32/2018, paragraful 53, Curtea Constituţională a statuat că „nu poate trece cu vederea împrejurarea că pentru alte categorii de funcţionari publici cu statute speciale, precum şi pentru judecători, procurori, persoane care ocupă funcţii publice numite sau alese, dar şi profesii liberale sau simpli salariaţi, legiuitorul a prevăzut consecinţe juridice asupra raporturilor de muncă în cazul în care o procedură judiciară penală se află în desfăşurare. De vreme ce pentru miniştri, judecători, procurori, magistraţi-asistenţi, judecători ai Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, membri ai Curţii de Conturi şi auditori publici externi, practicieni în insolvenţă, membri ai Corpului diplomatic şi consular al României, personalul vamal, salariaţi cu contracte de muncă individuale sau avocaţi, legea prevede suspendarea contractului, raportului de muncă sau raportului de serviciu, după caz, în ipoteza trimiterii în judecată sub acuzaţia săvârşirii unei fapte penale, suspendare care operează de drept sau facultativ, după caz, nimic nu justifică crearea unui regim juridic mai favorabil sub aspectul incidenţei măsurii administrative a suspendării raportului de serviciu în cazul funcţionarilor publici, care în egală măsură sunt ţinuţi de respectarea unei conduite în deplină legalitate şi integritate, aşa cum aceste principii au fost configurate la paragrafele 27 – 29.”

Raportat şi la jurisprudenţa antereferită a Curţii Constituţionale, concluzionăm că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

51. Art. 557 alin. (1) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art. 557 prevede la alin. (1): „Personalul contractual din administraţia publică are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi funcţionarii publici, cu excepţia drepturilor şi îndatoririlor reglementate în mod expres pentru funcţionarii publici.” Aceste dispoziţii sunt neclare sub aspectul drepturilor, obligaţiilor sau îndatoririlor pe care personalul respectiv le are, în condiţiile în care legiuitorul foloseşte termenul de drepturi şi îndatoriri ale funcţionarilor publici. Aşadar, nu rezultă care sunt celelalte obligaţii ale funcţionarilor publici de care personalul contractual va beneficia. În plus, acest text creează confuzie cu privire la aplicabilitatea prevederilor legale în materia conflictului de interese pentru această categorie de personal. Din aceste considerente, apreciem că textul contravine dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (5) referitoare la respectarea normelor de tehnică legislativă cu privire la cerinţele de claritate a legii.

52. Art. 561 alin. (1) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

La art. 561 alin. (1) din legea criticată se stabileşte că încadrarea şi promovarea personalului contractual se fac potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate, aprobate prin legi, hotărâri ale Guvernului sau act administrativ al ordonatorului principal de credite. De asemenea, la alin. (4) al aceluiaşi articol se prevede că promovarea în grade sau trepte profesionale imediat superioare se realizează pe baza criteriilor stabilite prin regulament-cadru, ce se aprobă prin hotărâre a Guvernului, dacă nu este reglementată altfel prin statute sau alte acte normative specifice. Considerăm că stabilirea prin hotărâre de Guvern sau act administrativ al ordonatorului principal de credite a normelor privind încadrarea şi promovarea personalului contractual instituie aspecte esenţiale, precum drepturi şi obligaţii care sunt direct legate de desfăşurarea activităţii personalului contractual şi de cariera acestuia. Reglementarea unor asemenea dispoziţii printr-un act al executivului vulnerabilizează norma legislativă prin instituirea posibilităţii unor modificări succesive, ceea ce poate determina insecuritate şi incertitudine în aplicarea normei juridice. Astfel, noua reglementare nu este previzibilă, ceea ce intră în contradicţie cu principiul stabilităţii funcţiei publice şi, în plus, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la previzibilitatea şi accesibilitatea legii.

53. Art. 563 alin. (4) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Cu privire la dispoziţiile art. 563 alin. (4) ce stabilesc posibilitatea personalului contractual de a se adresa instanţei în cazul contestării măsurilor în legătură cu stabilirea unor drepturi ale acestora, constatăm că nu se corelează cu cele ale art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât este neclar care va fi competenţa funcţională a instanţei, respectiv la care secţie a instanţei judecătoreşti - secţia contencios sau secţia litigii de muncă, va putea persoana nemulţumită să atace actul administrativ respectiv. Astfel, apreciem că textul de lege creează confuzie în aplicare, ceea ce vine în contradicţie cu cerinţele de previzibilitate şi claritate a legii stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

F. Partea a VII-a – Răspunderea administrativă

54. Art. 578 alin. (2) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art. 578 alin. (2) din legea dedusă controlului de constituţionalitate stabileşte: „În cazul în care fapta a fost sesizată şi ca abatere disciplinară şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii administrativ-disciplinare se suspendă până la dispunerea clasării dosarului ori renunţării la urmărirea penală sau până la data la care instanţa judecătorească dispune achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal.”

Considerăm că aceste prevederi prezintă neclarităţi, fiind imprecise în ceea ce priveşte caracterul duratei în timp a angajării răspunderii administrativ-disciplinare, în condiţiile în care textul de lege nu specifică caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti prin care se dispune achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal. Astfel, apreciem că textul de lege creează confuzie în aplicare, ceea ce vine în contradicţie cu cerinţele de previzibilitate şi claritate a legii stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

55. Art. 580 şi art. 581 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5), art. 52 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Art. 580 – 581 din legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează răspunderea administrativ-patrimonială ca acea formă a răspunderii administrative care constă în obligarea statului sau, după caz, a unităţilor administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administraţiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim. În ceea ce priveşte răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate, se prevede că statul răspunde patrimonial pentru condamnarea sau arestarea unei persoane în vederea reparării prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare în condiţiile legislaţiei privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale Codului de procedură penală.

Dincolo de faptul că sediul materiei pentru o atare reglementare nu este într-o lege denumită Codul administrativ al României, cele două norme criticate sunt neclare, întrucât legiuitorul ar fi trebuit să ofere o definiţie normativă exactă a erorii judiciare, acestuia revenindu-i obligaţia de a stabili ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare, pe baza criteriilor, exigenţelor sau valenţelor de natură constituţională stabilite de Curte. Astfel, noţiunea de „eroare judiciară” ar fi trebuit să includă descrierea elementelor, împrejurărilor sau situaţiilor care pot fi încadrate pentru a stabili criterii clare şi univoce, utile instanţelor judecătoreşti chemate să interpreteze şi să aplice legea.

În legătură cu aceste aspecte, Curtea Constituţională a arătat prin Decizia nr. 252/2018, că „legea este adoptată pentru a fi aplicată şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie şi abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară”. Prin Decizia nr. 45/2018, Curtea a statuat că în definirea erorii judiciare trebuie să se ţină cont de „dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Curtea a reţinut că legiuitorul are obligaţia de a identifica şi reglementa acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noţiunii de eroare judiciară. În lipsa unor astfel de elemente de circumstanţiere, precizie şi detaliere, legea ar rămâne la un nivel ştiinţific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică. Aşadar, obligaţia legiuitorului fixată de Curtea Constituţională este tocmai de a identifica şi reglementa acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noţiunii de eroare judiciară, în sensul considerentelor din deciziile anterior citate. Absenţa unei detalieri clare a unor astfel de dispoziţii lipseşte norma de claritate şi destinatarii acesteia de posibilitatea de a prevedea conduita de urmat, ceea ce contravine cerinţelor de claritate şi previzibilitate a normei juridice, instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie.

56. Art. 582 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

La art. 582 sunt prevăzute condiţiile răspunderii exclusive a autorităţilor şi instituţiilor publice pentru limitele serviciului public. Considerăm că sintagma „pentru limitele serviciului public” este lipsită de claritate. Nu se precizează, în acest caz, ce reprezintă aceste limite şi dacă acestea sunt, în fapt, nişte condiţii stabilite pentru angajarea răspunderii autorităţilor. Această neclaritate a textului determină imposibilitatea aplicării ei, întrucât autorităţile responsabile nu vor reuşi, într-un mod rezonabil, să adopte o conduită adecvată, astfel încât să evite angajarea răspunderii patrimoniale. Având în vedere aceste neclarităţi, rezultă că art. 582 nu îndeplineşte condiţiile de claritate şi previzibilitate stabilite ca cerinţe de calitate ale legii, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.

G. Partea a IX-a – Dispoziţii tranzitorii şi finale

57. Art. 611 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie

Potrivit art. 611 din legea criticată, „(1) Prevederile art. 94, art. 135 alin. (5), art. 138 alin. (2), art. 195 alin. (2) – (6), art. 198 alin. (3) şi ale art. 199 alin. (3) sunt aplicabile şi în cazul în care, din diferite motive, după intrarea în vigoare a prezentului Cod, ponderea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale scade sub procentul prevăzut la art. 94.”

În conformitate cu dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Constituţie, „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.”

La art. 94 alin. (1) din legea criticată se prevede că „În unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile publice aflate în subordinea acestora, organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, precum şi prefecturile, serviciile publice deconcentrate, au obligaţia să asigure în raporturile cu aceştia, folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentului Cod şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.”

Astfel cum prevede art. 120 alin. (2) din Constituţie, „în condiţiile prevăzute de legea organică”, legiuitorul a stabilit la art. 94 alin. (1) din legea criticată că prin pondere semnificativă se înţelege „peste 20% din numărul locuitorilor” unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.

Textul criticat contravine art. 120 alin. (2) din Constituţie întrucât elimină criteriul constituţional al „ponderii semnificative” stabilit prin art. 94 alin. (1) din legea criticată, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 13 din Constituţie conform căruia, „în România, limba oficială este limba română.”

Totodată, norma criticată este contrară art. 94 alin. (1) din legea criticată, care stabileşte criteriul „ponderii semnificative” la „peste 20% din numărul locuitorilor” unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale. Astfel de contradicţii existente în cuprinsul aceluiaşi act normativ sunt de natură să lipsească norma de previzibilitate, aducându-se atingere cerinţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

În consecinţă, textul criticat încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie.

Aceste argumente se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 612 din legea criticată.

58. Art. 628 alin. (1) şi (2) din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Potrivit art. 628 alin. (1) şi alin. (2) din legea criticată: „(1) Concursurile de recrutare, respectiv promovare pentru care a fost demarată procedura de organizare şi desfăşurare până la data intrării în vigoare a prezentului Cod se desfăşoară în continuare potrivit legii în vigoare la data solicitării avizului, respectiv înştiinţării Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Concursurile de recrutare şi promovare pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere şi de execuţie organizate potrivit art. 629 se desfăşoară cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 611/2008, cu modificările şi completările ulterioare.”

Conform dispoziţiilor art. 69 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, „Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici, reprezentative la nivel naţional.”

Prin Decizia nr. 818/2017 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 69 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 sunt neconstituţionale. Astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 818/2017, Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 14 iulie 2008, a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor art. 69 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, ca urmare a delegării către Guvern a atribuţiei de a stabili aceste norme. În acest sens, prin Decizia nr. 818/2017, Curtea Constituţională a statuat că „potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici face parte dintre materiile rezervate legii organice”, că „statutul juridic al funcţionarului public se întemeiază pe un regim juridic statutar, reglementat prin lege organică, şi care este distinct de regimul juridic contractual, al raporturilor de muncă al celorlalţi salariaţi, întemeiat pe contractul individual de muncă şi reglementat prin Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată” (paragraful 13), precum şi că „elementele esenţiale referitoare la naşterea, executarea şi încetarea raporturilor de serviciu ale unui funcţionar public se referă în mod intrinsec la statutul acestuia.”(paragraful 14).

Or, potrivit art. 628 alin. (1) din legea criticată, „Concursurile de recrutare, respectiv promovare pentru care a fost demarată procedura de organizare şi desfăşurare până la data intrării în vigoare a prezentului Cod se desfăşoară” „cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare.”

De asemenea, conform art. 628 alin. (2) din legea criticată, tot „cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 611/2008, cu modificările şi completările ulterioare” se vor desfăşura şi „Concursurile de recrutare şi promovare pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere şi de execuţie organizate potrivit art. 629.”

Faţă de cele statuate în jurisprudenţa sus-citată a Curţii Constituţionale, rezultă că textul de lege criticat reglementează aplicabilitatea unui act normativ inferior legii şi mai mult decât atât, adoptat în temeiul unui text de lege declarat neconstituţional, „în domenii ce ţin de statutul funcţionarului public.”

În concluzie, textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

59. Art. 636 din legea criticată încalcă art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie

Art. 636 alin. (2) din legea criticată stabileşte că, prin hotărâre a Guvernului, se aprobă, în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentului Cod, la propunerea ministerului cu atribuţii în domeniul administraţiei publice şi a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, normele privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici. Considerăm că organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici sunt indisolubil legate de statutul funcţionarilor publici şi, astfel, reglementarea acestora trebuie realizată printr-o lege organică. În situaţia de faţă, ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, emiterea unei hotărâri a Guvernului reprezintă o încălcare a prevederilor cuprinse în art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie potrivit căruia prin lege organică se reglementează statutul funcţionarilor publici.

60. Art. 639 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (3) din Constituţie

Prin dispoziţiile art. 639 alin. (1) din legea criticată se stabileşte faptul că în termen de 150 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului Cod funcţiile publice de arhitect şef se transformă în funcţii de natură contractuală.

Aşadar, rezultă că, după intrarea în vigoare a legii deduse controlului de constituţionalitate, în termenul de mai sus, funcţionarul public încadrat pe funcţia publică specifică de conducere – arhitect şef, va părăsi automat corpul funcţionarilor publici şi va pierde, prin efectul legii, calitatea de funcţionar public. Considerăm că o asemenea soluţie legislativă vine în contradicţie cu principiul stabilităţii funcţiei publice consacrat prin însăşi legea criticată, principiu ce vine să garanteze caracterul profesionist al serviciului public. În plus, constatăm că dispoziţiile art. 639 vin în contradicţie cu cele referitoare la încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, în special cu cele ale art. 532 care prevăd modalităţile de părăsire a corpului de rezervă şi pierderea calităţii de funcţionar public, însă transformarea funcţiei publice într-una de natură contractuală nu se regăseşte printre modalităţile de pierdere a calităţii de funcţionar public. Mai mult de atât, art. 416 al legii criticate prevede strict cazurile de modificare a funcţiei publice printr-un act administrativ, modificările prin transformarea postului putând interveni numai ca urmare a promovării concursului sau examenului (a se vedea dispoziţiile art. 485). Toate aceste dispoziţii de mai sus tind să demonstreze lipsa de claritate şi de corelare a textelor de lege, ceea ce determină neclaritate în aplicare şi, prin urmare, nesocotesc cerinţele de calitate a legii statuate prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că prevederile Legii privind Codul administrativ al României sunt neconstituţionale.”


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2018-07-31

TAGURI: Iohannis, ccr, codul administrativ





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


RO STAT MAFIOT
01 Aug 2018

IN CE TARA DIN LUME PENSIONARII FOSTI BUGETARI MAI SUNT ulterior ANGAJATI LA STAT SI PLATITI TOT DIN BUGETUL TARII CUMULAT cu PENSII SI SALARII astronomice, in timp ce sitemul de sanatate si de invatamant sunt la pamant ca si infrastructura rutiera , feroviara sau dotarea tehnica a armarei, etc, iar gradul de saracie a romanilor creste exponential. RO ESTE STAT DIN LUMEA A TREIA .
Random image



Ultimele stiri










Apa Nova

loading...