2018-07-23 20:41


Iohannis RETRIMITE Parlamentului o LEGE IMPORTANTĂ pentru reexaminare

 |  14:28
Iohannis RETRIMITE Parlamentului o LEGE IMPORTANTĂ pentru reexaminare

Preşedintele Klaus Iohannis cere Parlamentului reexaminarea Legii 304 privins organizarea judiciară, el arătând că unele dispoziţii ale actului normativ sunt neclare, lipsite de coerenţă şi previzibilitate, putând afecta exigenţele constituţionale şi standardele europene şi internaţionale în materie de independenţă şi bună funcţionare a sistemului judiciar.

Potrivit Administraţiei Prezidenţiale, preşedintele Klaus Iohannis a trimis vineri preşedintelui Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, o cerere de reexaminare a Legii privind organizarea judiciară, care reglementează activitatea autorităţii judecătoreşti.

Şeful statului spune că unele prevederi pot afecta independenţa şi bună funcţionare a sistemului judiciar, motiv pentru care se impune reexaminarea de către Parlament.

Klaus Iohannis a atacat această lege şi la Curtea Constituţională, care în 30 mai a respins ca inadmisibilă obiecţia de neconstituţionalitate formulată de către şeful statului. În sesizarea transmisă CCR, Iohannis se referea şi la Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, spunând că limitarea numărului de posturi la 15 contravine chiar rolului Ministerului Public, legiuitorul creând o structură deosebit de suplă prin raportare la competenţele atribuite şi prin raportare la importanţa cauzelor pe care le instrumentează.

Prezentăm integral cererea de reexaminare trimisă Parlamentului de către Iohannis:

"1. Art. I pct. 3 din legea transmisă la promulgare introduce un nou alineat, alin. (3) la articolul 7 din Legea nr. 304/2004, cu următorul cuprins: „(3) Configuraţia sălii de judecată trebuie să reflecte principiul egalităţii de arme în ceea ce priveşte aşezarea judecătorului, procurorilor şi avocaţilor.”

În primul rând, dispoziţia nou introdusă este una neclară şi lipsită de previzibilitate, contrar cerinţelor constituţionale de calitate a legii. Din formularea textului, nu este clar în ce măsură poziţia fizică a părţilor în sala de judecată afectează principiul egalităţii de arme, iar prin formularea generală, nu se deduce cu exactitate care este conţinutul sintagmei „configuraţia sălii de judecată” şi ce presupune o reconfigurare a sălilor de judecată folosite în prezent de instanţele din România astfel încât acestea să respecte principiul egalităţii de arme.

Principiul egalităţii de arme este o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar acesta nu se referă la poziţiile fizice pe care judecătorii, procurorii, avocaţii, părţile şi ceilalţi participanţi la procedurile judiciare le ocupă în sălile de judecată, ci la justul echilibru procedural între părţi, care trebuie să existe atât în procesele civile, cât şi în cele penale.

Acest lucru a fost reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În decizia pronunţată în cauza Trăilescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că locul ocupat de procuror în sala de judecată nu încalcă prevederile art. 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În această decizie, Curtea a reamintit că imparţialitatea în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie se defineşte prin absenţa prejudecăţilor ori a părerilor preconcepute. Existenţa acestora se analizează printr-un dublu demers: primul dintre acestea constă în încercarea de a determina care a fost convingerea interioară a judecătorului cauzei ori interesul său personal în cauza respectivă; cel de-al doilea demers constă în luarea măsurilor necesare asigurării garanţiilor pentru excluderea oricărui dubiu legitim asupra imparţialităţii instanţei. În consecinţă, Curtea a statuat faptul că „situaţia expusă referitoare la locul procurorului în sala de judecată nu este suficientă prin ea însăşi pentru a pune în discuţie principiul egalităţii armelor ori lipsa de imparţialitate şi independenţă a judecătorului”, în măsura în care, chiar dacă reprezentantul Ministerului Public avea o poziţie fizică privilegiată în sala de judecată, acest lucru nu plasa acuzatul într-o situaţie concretă dezavantajoasă pentru apărarea intereselor sale.

În consecinţă, apreciem că formularea art. 7 alin. (3) este neclară şi imprecisă, neputându-se deduce în ce măsură aşezarea participanţilor la proces în sala de judecată influenţează posibilitatea părţilor de a-şi prezenta cauza sau probele şi nici configuraţia potrivită care ar asigura respectarea principiului egalităţii de arme, contrar exigenţelor constituţionale de calitate a legii.

În al doilea rând, jurisprudenţa CEDO se referă strict la părţi, nu şi la avocaţii acestora. După cum putem observa, textul art. 7 alin. (3) din legea transmisă la promulgare se referă la „aşezarea judecătorului, procurorilor şi avocaţilor”, neexistând nicio trimitere la aşezarea părţilor. Astfel, reglementarea acordă drepturi suplimentare persoanelor asistate de avocaţi faţă de cele care nu beneficiază de această asistenţă, realizându-se un regim juridic diferenţiat pentru părţile din proces.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că „principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite” (Decizia nr.1/1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, „situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional” (Decizia nr. 573/2011).

Faţă de jurisprudenţa constituţională menţionată, considerăm că aceste dispoziţii introduc o discriminare întrucât, în lipsa unui criteriu obiectiv şi raţional, se instituie un tratament juridic diferit după cum părţile sunt sau nu asistate/reprezentate de avocat.

2. La art. I pct. 4 din legea transmisă la promulgare, în urma punerii în acord a dispoziţiilor legii cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2018, forma adoptată pentru art. 9 din Legea nr. 304/2004 este următoarea: „Hotărârile Secţiei pentru judecători, respectiv ale Secţiei pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii, în orice alte situaţii decât cele prevăzute la art. 134 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a Curţii de apel competente, conform dreptului comun”.

Cu privire la modul în care Parlamentul a pus de acord legea de modificare a Legii nr. 304/2004 cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 33/2018, în Decizia nr. 250/2018 Curtea menţionează că „în îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin legea organică de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei, Secţiile pentru judecători şi procurori pronunţă şi hotărâri cu caracter administrativ. Cu privire la aceste hotărâri, legea supusă controlului de constituţionalitate vine şi complineşte vidul legislativ, statuând expres că ele pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a Curţii de apel competente”, legea stabilind caracterul administrativ al acestor hotărâri.

Cu toate acestea, textul de la art. I pct. 4 din lege este în contradicţie cu art. I pct. 5 din legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii aflată în procedură legislativă, prin care se introduce alin. (9) la art. 7 din Legea nr. 317/2004, „Hotărârea secţiei corespunzătoare a CSM prevăzută la alin. 8, poate fi contestată de către persoanele prevăzute la alin. 7, la Secţia I civilă a ÎCCJ. Contestaţia se soluţionează în termen de 7 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor. Întâmpinarea nu este obligatorie, iar dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, nu sunt aplicabile. Hotărârea pronunţată este definitivă”.

Chiar dacă textul art. I pct. 5 din legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 nu este încă un text în vigoare, răspunzând unor critici similare de neconstituţionalitate, Curtea a statuat chiar recent, prin Decizia nr. 250/2018 că trimiterea la o normă care nu este aflată în vigoare „a fost generată de faptul că procedura de modificare a celor două legi a fost declanşată simultan”, iar obiectul Comisiei speciale care a analizat aceste legi a fost cel de a sistematiza şi „trata în mod unitar soluţiile legislative în domeniul dat în competenţă”. În această situaţie, trimiterile nu se limitează la dispoziţii aflate în vigoare, fiind evitată situaţia ca în etapa ulterioară a publicării şi intrării în vigoare a legii să se opereze o nouă modificare a acesteia pentru înlăturarea paralelismelor, necorelărilor sau erorilor din cuprinsul său. Curtea a apreciat astfel că legiuitorul a dat expresie „principiului legalităţii, în componenta sa privind claritatea şi previzibilitatea normei”.

Aşadar, necorelarea art. I pct. 4 din legea transmisă la promulgare cu dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 generează o confuzie privind modul de aplicare a normei, fiind stabilite două reguli diferite cu privire la instanţa competentă de a judeca contestaţia asupra unor hotărâri ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, altele decât cele în materie disciplinară, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind claritatea, precizia şi predictibilitatea normei.

3. Art. I pct. 5 introduce un nou alineat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, respectiv alin. (3), cu următorul cuprins: „Hotărârile judecătoreşti trebuie redactate în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării. În cazuri temeinic motivate, termenul poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori”.

În Decizia nr. 33/2018, par. 107-108, Curtea Constituţională a reţinut că sintagma „cazuri temeinic motivate” nu este una imprevizibilă, iar prelungirea termenului de redactare cu cel mult 60 de zile nu este de natură să afecteze soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, „identificarea şi constatarea cazurilor temeinic motivate urmând a fi efectuate, de la caz la caz, de persoana competentă, potrivit legii, să verifice respectarea obligaţiei legale de redactare în termenul de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti”.

Cu toate acestea, atât Codul de procedură penală (art. 406 alin. 1), cât şi Codul de procedură civilă (art. 426 alin. 5) precizează că hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare. Dată fiind existenţa acestor prevederi, apreciem necesară corelarea lor pentru respectarea normelor de tehnică legislativă referitoare la paralelismele legislative şi cerinţelor constituţionale de calitate a legii.

De asemenea, stabilirea unui termen maximal de 90 de zile în care hotărârile judecătoreşti pot fi redactate nu ţine cont de criterii obiective precum complexitatea deosebită a unor cauze sau volumul de activitate al instanţei. Astfel, se creează riscul ca în cazurile temeinic motivate, judecătorii să nu fie în măsură să redacteze aceste hotărâri în termenul prevăzut de lege, consecinţa directă fiind reducerea calităţii motivărilor.

4. Art. I pct. 8 din legea transmisă la promulgare prevede la 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 că: „Hotărârea de respingere a cererii de înaintare a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţate de ultima instanţă, este supusă căii de atac a recursului”.

Prin Decizia nr. 321/2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale „în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti”.

Cu toate acestea, sintagma „ultimă instanţă” folosită de legiuitor nu este una previzibilă, nefiind clar şi precis care este obiectul reglementării, şi anume dacă ea se referă la ultima instanţă aflată în ierarhia instanţelor judecătoreşti, aşa cum a precizat Curtea Constituţională în decizia invocată, sau la instanţa care pronunţă o decizie definitivă într-un anume caz. De asemenea, sintagma „se respinge cererea de înaintare a excepţiei” este diferită de termenii consacraţi de Legea nr. 47/1992.

5. Art. I pct. 11 din legea transmisă la promulgare stabileşte că atât propunerile privind judecătorii care fac parte din comisiile de concurs pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi propunerile privind numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi se înaintează Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) şi nu Plenului acestuia.

Art. 125 alin. (2) din Constituţie stabileşte că „Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.” Aşadar, legiuitorul constituant a prevăzut competenţa C.S.M. în componenţa sa plenară, doar condiţiile fiind cele stabilite prin legea sa organică. Sintagma „în condiţiile legii” presupune faptul că Legea fundamentală lasă posibilitatea legiuitorului organic să detalieze procedurile în vederea realizării acestor atribuţii, nu să transfere înseşi atribuţiile privind cariera magistraţilor din competenţa C.S.M. ca organism colegial în competenţa secţiilor C.S.M.

Conform art. 134 alin. (2) din Constituţie, cu excepţia atribuţiei referitoare la îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor care se realizează prin secţiile sale, C.S.M. acţionează ca un întreg, respectiv în Plenul său de 19 membri, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor în general, atât pentru propunerea către Preşedintele României a numirii în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, cât şi pentru alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Este de menţionat faptul că dispoziţiile referitoare la componenţa Plenului C.S.M. care nu cuprinde doar membri aleşi din rândul magistraţilor, ci şi membri de drept sau reprezentanţi ai societăţii civile sunt de natură să întărească acest argument, componenţa Plenului C.S.M. fiind o garanţie în plus pentru exercitarea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii în realizarea misiunii sale de garant al independenţei justiţiei.

Norma criticată menţionează ca destinatar al propunerilor Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia pentru judecători în ambele cazuri mai sus enunţate, contrar rolului constituţional al C.S.M. prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituţie.

Or, prin lege organică nu se pot modifica rolul şi atribuţiile stabilite de Constituţie pentru C.S.M. ca organism colegial, respectiv pentru secţiile sale, ca structuri cu atribuţii în domeniul răspunderii disciplinare. Cel mult, se pot stabili doar pentru C.S.M. ca organism colegial alte atribuţii pentru realizarea rolului de garant al independenţei justiţiei. Rearanjarea rolurilor şi atribuţiilor între Plenul C.S.M. şi Secţiile C.S.M. conduce la afectarea rolului constituţional al C.S.M. şi la depăşirea atribuţiilor constituţionale specifice Secţiilor, contrar art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), precum şi art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

6. La art. I pct. 13 din legea transmisă la promulgare se modifică art. 301 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în sensul că: „Raportul întocmit cu ocazia verificărilor va fi făcut public, prin afişare pe site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”

Dispoziţia introdusă obligă la publicarea unui astfel de raport în mod integral, fără a face o distincţie între categoriile de informaţii conţinute de acest raport. Din coroborarea dispoziţiilor art. 92 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 8 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii şi ale art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară rezultă că aceste verificări vizează chiar modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală.

Publicarea în mod automat a informaţiilor din respectivele procese-verbale califică, de fapt, respectivele informaţii (constatările, măsurile şi autorităţile sau instituţiile sesizate) drept informaţii de interes public. Cu toate acestea, informaţiile respective vizează proceduri judiciare aflate în curs sau finalizate.

În Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a reţinut că o calificare „tale quale drept informaţii de interes public a informaţiilor care privesc procedurile judiciare, cu excepţia celor pentru care Codul de procedură penală prevede caracterul nepublic, încalcă art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) din Constituţie referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată”. Mai mult, art. 12 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii exceptează de la liberul acces la informaţii de interes public „informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare”.

Conform Titlului IV, Capitolul IV al Codului de procedură penală, supravegherea tehnică reprezintă o metodă specială de supraveghere sau cercetare dispusă în baza unei proceduri reglementate de lege, în cursul urmăririi penale, iar înregistrările rezultate pot constitui mijloace de probă. Aşadar, informaţiile care vizează punerea în aplicare a acestor măsuri şi constatările verificării acestui lucru fac parte tot din categoria informaţiilor privind procedura derulată în timpul anchetei penale, motiv pentru care acestea sunt exceptate de la regimul informaţiilor de interes public.

Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/2018, conferirea regimului de informaţii de interes public procedurilor judiciare, „fragilizează regimul de protecţie acordat atât informaţiilor/datelor clasificate/private, cât şi unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. 3 privind statul de drept, art. 26 alin. 1 referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată”.

În plus, contradicţia dintre această prevedere şi cea a art. 12 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 544/2001 generează o confuzie în aplicarea dispoziţiilor, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

7. Art. I pct. 14 din lege modifică lit. b) a alin. (1) al art. 31 din Legea nr. 304/2004 în sensul că introduce completuri de doi judecători pentru judecarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel. În Decizia nr. 33/2018, par. 117, Curtea Constituţională a reţinut că „opţiunea legiuitorului cu privire la aceste aspecte nu constituie o problemă de constituţionalitate, care să poată fi cenzurată pe calea controlului efectuat de Curte”. Introducerea acestei modificări are un impact direct asupra bunei funcţionări a instanţelor şi a gradului de încărcare a acestora. Instituirea unor completuri de doi judecători la soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel presupune o reducere importantă a timpului alocat judecătorilor pentru motivarea hotărârilor, în condiţiile în care numărul de judecători de la aceste instanţe rămâne acelaşi, ceea ce indirect afectează soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În plus, în lipsa unui studiu de impact privind efectul unei astfel de prevederi asupra resurselor umane ale instanţelor şi asupra soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil şi mai ales asupra gradului de încărcare al instanţelor, apreciem că soluţia legislativă trebuie reanalizată dat fiind şi riscul de blocaj la care sunt supuse instanţele judecătoreşti prin instituirea acestei prevederi.

8. Art. I pct. 21 modifică alin. (1) al art. 41 din Legea nr. 304/2004 în sensul că transferă competenţa de înfiinţare a secţiilor curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora de la Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la Secţia pentru judecători a acestuia.

Această măsură este una de ordin organizatoric, care vizează buna funcţionare a justiţiei şi garantarea independenţei sistemului judiciar, referindu-se la componenta instituţională a independenţei justiţiei, în sensul existenţei unor condiţii de muncă adecvate şi a unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv.

Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 33/2018, din coroborarea normelor constituţionale rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), „constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia - instanţa judecătorească şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (Decizia nr. 873 /2010).

Astfel, înfiinţarea de secţii ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora sunt măsuri care vizează componenta instituţională a independenţei justiţiei, aşa cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Transferul acestei atribuţii de la Plenul C.S.M. la Secţia pentru judecători a acestuia este de natură să contravină chiar rolului dat de legiuitorul constituant Consiliului Superior al Magistraturii, de garant al independenţei justiţiei. O astfel de operaţiune poate fi contrară şi art. 134 alin. (2) şi (4) cu privire la rolul constituţional al secţiilor C.S.M. şi la faptul că numai C.S.M., în ansamblul său poate îndeplini şi alte atribuţii prevăzute de lege.

9. Art. I pct. 25 şi 26 din legea transmisă la promulgare instituie şi posibilitatea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii de a convoca adunările generale ale instanţei, respectiv de a solicita puncte de vedere adunărilor generale ale judecătorilor. Conform argumentelor mai sus prezentate, instituirea altor atribuţii Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii faţă de cele strict prevăzute de art. 134 alin. (2) din Constituţie este de natură să încalce rolul C.S.M. prevăzut de art. 133 alin. (1) şi atribuţiile acestuia, în componenţa sa plenară.

În plus, aceste modificări fac dificilă aplicarea dispoziţiilor legale. Astfel, instituirea competenţei Secţiei pentru judecători de a convoca adunările generale ale judecătorilor, în timp ce competenţa Plenului C.S.M. este menţinută prin lege nu face altceva decât să diminueze rolul Plenului C.S.M. şi să creeze confuzie în aplicarea acestei norme. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia 447/2013). Aşadar, această dublare de competenţă afectează claritatea normei în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.

Totodată, formularea punctelor de vedere de către adunările judecătorilor la solicitarea C.S.M. „sau, după caz, a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii” ar permite, spre exemplu, Secţiei pentru procurori să solicite puncte de vedere adunărilor generale ale judecătorilor, acestea din urmă fiind obligate să dea curs solicitărilor, conform dispoziţiilor legale. Modul în care norma este formulată poate conduce la depăşirea rolului constituţional al Secţiilor C.S.M., aşa cum acesta este prevăzut de art. 134 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

10. Art. I pct. 27 din lege introduce un nou alineat la art. 53 din Legea nr. 304/2004, respectiv alin. (3), care prevede că auditarea sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor pe complete de judecată se realizează sub conducerea Ministerului Justiţiei şi cu implicarea societăţii civile şi a organizaţilor profesionale ale magistraţilor. În prezent „repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.

În Decizia nr. 33/2018, par. 121 – 123, Curtea Constituţională a reţinut că „auditarea sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor” se referă la verificarea sistemului informatizat în baza căruia se realizează repartizarea aleatorie a cauzelor pe complete de judecată.

Dată fiind importanţa domeniului reglementat şi a faptului că repartizarea aleatorie reprezintă una dintre garanţiile legale ale imparţialităţii justiţiei, apreciem că această precizare trebuie să se regăsească în mod expres în textul legii pentru a conferi dispoziţiilor un grad suficient de precizie şi claritate. În plus, pentru asigurarea unei proceduri transparente şi obiective, este necesară includerea în textul legii a unor minime elemente privind regulile de desfăşurare a acestei proceduri şi actul, respectiv emitentul actului infralegal prin care se detaliază regulile de desfăşurare a procedurii propriu-zise.

11. Art. I pct. 28 din lege modifică alin. (1) şi alin. (11) ale art.54 din Legea nr. 304/2004. Prin trimiterea de la alin. (1) la alin. (11) al art. 23 din Legea nr. 303/2004, normă ce nu se regăseşte în forma aflată în vigoare, ci numai în Legea de modificare a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, aflată în procedură legislativă, norma este neclară.

Recent, prin Decizia nr. 250/2018 Curtea Constituţională a arătat că trimiterea la o normă care nu este aflată în vigoare „a fostgenerată de faptul că procedura de modificare a celor două legi a fost declanşată simultan”, iar obiectul Comisiei speciale care a analizat aceste legi a fost cel de a sistematiza şi „trata în mod unitar soluţiile legislative în domeniul dat în competenţă”. În această situaţie, trimiterile nu se limitează la dispoziţii aflate în vigoare, fiind evitată situaţia ca în etapa ulterioară a publicării şi intrării în vigoare a legii să se opereze o nouă modificare a acesteia pentru înlăturarea paralelismelor, necorelărilor sau erorilor din cuprinsul său.

Având în vedere că în data de 19.04.2018, Curtea Constituţională a respins obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a admis, în aceeaşi zi, prin Decizia nr. 252/2018, obiecţia de neconstituţionalitate care viza Legea de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, semnalăm că parcursul celor două legi nu mai este unul simultan. În urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 252/2018, decizie de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate în privinţa Legii de modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aceasta a fost retrimisă Parlamentului pentru reluarea procedurii de punere în acord. În urma adoptării ei de către Parlament după punerea de acord, aceasta se află în prezent în control al constituţionalităţii, ca urmare a sesizărilor formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de un număr de 97 deputaţi.

Astfel, parcursul celor două iniţiative legislative nu mai este unul simultan, motiv pentru care trimiterea realizată de Legea de modificare şi completare a Legii nr. 304/2004 la o dispoziţie al cărui orizont de intrare în vigoare este unul incert, încalcă în mod evident principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, aşa cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Aşadar, chiar dacă procedura de modificare a celor două legi a fost declanşată simultan, numai publicarea lor în aceeaşi zi şi intrarea lor în vigoare concomitent ar putea fi varianta în care principiul legalităţii este respectat. Pentru evitarea intrării în vigoare a unei legi ce conţine referiri la o normă inexistenţă este necesar ca legiuitorul să realizeze modificările ce se impun cu privire la art. I pct. 28 din legea transmisă la promulgare.

La art. 54 alin. (11) din Legea nr. 304/2004 se introduc completurile de 2 judecători pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale, cât şi pentru contestaţiile, dar şi pentru contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în timpul judecăţii în materie penală, de judecătorii şi tribunale, în primă instanţă. În acelaşi timp, la art. I pct. 30 se instituie regula generală conform căreia apelurile şi recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Aşa cum s-a arătat şi anterior cu privire la modificările aduse prin art. I pct. 14 din legea transmisă la promulgare, efectul combinat al acestor dispoziţii semnifică, în fapt, reducerea numărului completurilor de judecată şi prelungirea termenelor de soluţionare a cauzelor. Semnalăm că în lipsa unui studiu de impact, astfel de dispoziţii pot conduce la crearea unui blocaj în funcţionarea sistemului de justiţie, prin raportare la resursele umane existente şi încărcătura actuală a instanţelor.

12. Art. I pct. 35 transferă competenţa de soluţionare a contestaţiilor referitoare la intervenţia procurorilor ierarhic superiori în activitatea procurorilor de caz de la Plenul C.S.M la Secţia pentru procurori a acestuia. În plus, se introduce posibilitatea infirmării soluţiilor date de către procurorul ierarhic superior nu doar pentru nelegalitate, ci şi pentru netemeinicie. Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie referitor la statutul procurorilor, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei”.

Potrivit art. 6 pct.2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr.365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.903 din 5 octombrie 2004 „Fiecare stat parte acordă organismului sau organismelor menţionate la paragraful 1 al prezentului articol independenţa necesară, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, pentru a permite exercitarea eficientă a funcţiilor lor la adăpost de orice influenţă nedorită.”

Prin transferarea competenţei de soluţionare a contestaţiilor referitoare la intervenţia procurorilor ierarhic superiori în activitatea procurorilor de caz, de la Plenul C.S.M. (format nu doar din membri aleşi ai corpului magistraţilor, ci şi din membri de drept sau din reprezentanţi ai societăţii civile) la Secţia pentru procurori a C.S.M. se diminuează o garanţie pentru funcţionarea independentă a procurorilor, altfel spus „pentru exercitarea funcţiilor lor la adăpost de orice influenţă nedorită”. În acest fel, se aduce atingere art. 11 alin. (1) din Constituţie prin care statul român se obligă să îşi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ca o garanţie a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic. „Prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toţi procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii societăţi, altfel spus, exercitarea atribuţiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare şi fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice” (Decizia nr. 345/2006).

Posibilitatea prevăzută pentru procurori de a contesta la Consiliul Superior al Magistraturii o infirmare realizată de către un procuror ierarhic superior reprezintă, de fapt, expresia principiilor statuate de art. 132 alin. (1) din Constituţie. Curtea a statuat în jurisprudenţa sa, că în forma actuală, „principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii” în cazul în care procurorul participă la judecarea plângerilor formulate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor date de superiorul său ierarhic (Decizia nr. 1273/2010).

Cu toate acestea, introducerea unui nou caz de infirmare a soluţiei procurorului, cel al netemeiniciei, presupune o apreciere subiectivă asupra unor aspecte de oportunitate din partea procurorului ierarhic superior, realizată în lipsa unor criterii obiective. Dacă în cazul evaluării legalităţii soluţiilor adoptate de procuror, procurorul ierarhic superior trebuie să se raporteze de fiecare dată la norme aflate în vigoare, în cazul în care procurorul ierarhic superior realizează o evaluare a temeiniciei unei măsuri, modificarea adusă textului de lege nu instituie niciun criteriu obiectiv care ar putea ghida această evaluare. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, principiul unităţii de acţiune şi subordonarea ierarhică reprezintă o garanţie a respectării celorlalte două principii care guvernează activitatea procurorilor, cel al legalităţii şi al imparţialităţii. (Decizia nr. 1.503/2010).

Potrivit art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală „rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior”. Un alt caz în care soluţia dispusă de procuror poate fi verificată din punctul de vedere al netemeiniciei este soluţia de renunţare la urmărirea penală, conform art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală. Or, modificarea a cărei reexaminare se solicită are o formulare generică, făcând referire la „soluţiile adoptate de procuror”, ce implică o sferă mai largă a actelor procurorilor de caz şi afectează o garanţie a independenţei acestora.

Distinct de aceste aspecte de neconstituţionalitate, în Raportul cu privire la Standardele Europene referitoare la sistemul judiciar adoptat de Comisia de la Veneţia în anul 2010, la pct. 31 se arată că în sistemul ierarhic al organizării activităţii procurorilor, independenţa acestora se traduce prin faptul că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, aceştia nu trebuie să obţină o aprobare a superiorului, nici o confirmare a acestuia. Lipsa unei interferenţe din partea procurorului ierarhic superior reprezintă o garanţie pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor prevăzute de lege pentru procurorul de caz, aşa cum şi Comisia de la Veneţia susţine în documentul anterior amintit. În pct. 32 din acelaşi raport, Comisia de la Veneţia arată că „lipsa oricărei interferenţe în activitatea procurorului pe toată durata procedurilor implică o absenţă a oricărei presiuni externe, cât şi a presiunilor venite chiar din interiorul Ministerului Public”. Se apreciază că astfel de garanţii includ şi aspectele privind managementul cauzelor sau procesul de luare a deciziilor. Prin urmare - pentru consolidarea independenţei funcţionale a procurorilor şi a progresului făcut de România, prin prisma angajamentelor sale internaţionale cu privire la independenţa justiţiei - considerăm că principiul subordonării ierarhice nu poate fi dezvoltat în contra spiritului legii şi a intenţiei legiuitorului constituant, prin stabilirea posibilităţii infirmării soluţiilor pentru motive de netemeinicie, fără a aduce atingere art. 132 alin. (1) şi art. 131 alin. (1) referitor la statutul procurorilor şi la rolul Ministerului Public.

Aşadar, pentru consolidarea progresului făcut de România în ceea ce priveşte independenţa justiţiei, dar mai ales pentru a evita posibilitatea exercitării unor influenţe politice asupra procurorilor, apreciem necesară renunţarea la această soluţie legislativă.

13. Art. I pct. 38 din legea transmisă la promulgare transferă competenţa C.S.M. de a solicita ministrului justiţiei exercitarea controlului asupra procurorilor, de la Plenul acestuia la Secţia pentru procurori. Aşa cum am subliniat anterior, solicitarea de exercitare a controlului asupra procurorilor este strâns legată de rolul de garant al independenţei justiţiei conferit organului colectiv al C.S.M.

În acelaşi timp, prin acordarea posibilităţii ministrului justiţiei, care este membru al Guvernului, numit şi susţinut de un partid politic, de a da îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate „pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii” (art. 69 alin. 3 teza finală), dar în special prin punerea procurorilor sub controlul ministrul justiţiei (69 alin. 1), fără a defini în niciun fel aceste atribuţii, se creează posibilitatea intervenirii în activitatea judiciară a procurorilor într-o manieră care să aducă atingere independenţei funcţionale a acestora. Acest efect este unul susţinut şi de introducerea posibilităţii ca soluţiile procurorului de caz să fie infirmate de către procurorul ierarhic superior pentru netemeinicie.

Aceste dispoziţii vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza I din legea a cărei reexaminare se solicită, ce prevăd că „în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege”. Însă, „condiţiile prevăzute de lege” nu pot să anuleze această independenţă funcţională a procurorului, fără ca în acest fel să se aducă atingere prevederilor art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.

În plus, în jurisprudenţa sa recentă (Decizia nr. 358/2018, par. 92), Curtea a arătat că „activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiţiei, acestea fiind două probleme distincte”. În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut, prin raportare la standardele Comisiei de la Veneţia că „aplicarea unei politici nu presupune în niciun caz existenţa unor ordine precise date personal procurorilor într-un anumit dosar. Fiecare dintre aceştia îşi menţine libertatea deciziei, dar în cadrul circularelor ministeriale care determină principalele orientări ale politicii judiciare a statelor”. De asemenea, în aceste considerente s-a arătat că „în aprecierea modului în care aceasta trebuie să se aplice cazurilor individuale, fiecare procuror trebuie să fie independent [Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, paragraful 62]”.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a subliniat că „actele procurorului în situaţii individuale/concrete ale activităţii sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiţiei, ci procurorului ierarhic superior sau instanţei judecătoreşti competente, după caz, tocmai pentru că autoritatea ministrului justiţiei nu vizează şi se delimitează de această ipoteză”.

Prin raportare la aceste considerente, în lumina recentei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale şi dat fiind faptul că art. I pct. 38 din legea transmisă la promulgare nu detaliază ce presupune „exercitarea controlului” de către ministrul justiţiei şi nici nu realizează distincţia între îndrumările scrise date de ministrul justiţiei şi libertatea procurorilor de a aprecia modul în care respectivele îndrumări „pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii” sunt aplicabile unui caz concret. Prin faptul că norma în cauză conferă o marjă largă de apreciere a sferei actelor pe care le ministrul justiţiei le poate dispune în exerciţiul autorităţii sale, apreciem necesară reexaminarea textului în discuţie, astfel încât să se garanteze independenţa procurorilor, precum şi conformitatea cu cele statuate de Curtea Constituţională.

14. Art. I pct. 40 din lege reglementează o creştere a vechimii necesare unui procuror sau judecător pentru a putea fi numit într-o funcţie de procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), de la 6 la 8 ani. În condiţiile în care, conform modificărilor aduse Legii nr. 303/2004, magistraţii vor putea să se pensioneze chiar înainte de împlinirea vârstei de 60 ani, dacă au o vechime de 20 de ani în magistratură, creşterea condiţiilor de vechime pentru a ocupa o funcţie de procuror în cadrul DIICOT nu este o măsură oportună. Acest lucru va afecta în mod direct baza de selecţie pentru această structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţe asupra volumului de activitate aferent fiecărui procuror. Aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru art. I pct. 43, potrivit căruia vechimea pentru numirea în funcţia de procuror la Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), creşte de la 6 ani la 8 ani.

În acelaşi timp, măsuri precum creşterea duratei cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie de la 2 la 4 ani sau creşterea duratei stagiului de la 1 la 2 ani contribuie la amplificarea acestui efect, respectiv de creştere a deficitului de procurori care îndeplinesc condiţiile legale pentru a putea fi numiţi într-o funcţie de procuror DNA sau DIICOT, aspect ce poate conduce la un blocaj în funcţionarea acestor instituţii.

15. Art. I pct. 43 din legea transmisă la promulgare introduce, la modificările aduse art. 87 alin. (8) din Legea nr. 304/2004, avizul conform al Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte revocarea procurorilor numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare.

Conform art. 62 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Conform art. 64 din acelaşi act normativ, „Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine”. Introducerea avizului conform al Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii poate conduce la situaţii în care, deşi unui procuror DNA i-au fost aplicate sancţiuni disciplinare sau şi-a exercitat în mod necorespunzător atribuţiile specifice funcţiei, Secţia pentru procurori să decidă menţinerea lui în funcţie, în dezacord cu intenţia de revocare a acestuia, prin ordin al procurorului-şef DNA. O astfel de soluţie ar fi contrară legii şi ar lăsa fără conţinut dispoziţiile referitoare la cazurile de revocare, creând chiar disfuncţionalităţi manageriale în cadrul DNA. O astfel de soluţie afectează şi principiul subordonării ierarhice a procurorilor, dar fiind faptul că procurorul-şef al DNA este cel mai în măsură să cunoască exercitarea corespunzătoare sau nu a atribuţiilor de serviciu.

16. Art. I pct. 45 introduce după articolul 88 o nouă secţiune ce reglementează Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie - cuprinzând art. 881-889. Prin Decizia nr. 33/2018, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate, criticile de neconstituţionalitate referitoare la: (i) efectele pe care instituirea acestei noi structuri de parchet o are asupra competenţelor altor structuri deja existente, (ii) reglementarea unor norme care ţin de statutul procurorului, (iii) crearea unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective şi raţionale, (iv) modul de reglementare a instituţiei procurorului şef al acestei secţii sau (v) competenţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între structurile Ministerului Public. Totodată, instanţa constituţională a arătat că legiuitorul a instituit o serie de dispoziţii derogatorii de la statutul judecătorilor şi procurorilor prevăzut de Legea nr. 303/2004, iar normele de drept care prezintă caracter de specificitate „nu afectează constituţionalitatea acestei din urmă legi, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu aceeaşi forţă juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie”.

Articolul 131 alin. (1) din Constituţie a consacrat rolul Ministerului Public, în sensul că acesta „reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, rolul Ministerului Public implică un rol esenţial al procurorului în activitatea judiciară, cel de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

În Decizia nr. 76/2015, Curtea Constituţională a detaliat formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public, arătând că acestea „constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege”.

Dată fiind competenţa Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, pentru atingerea acestor obiective de ordine publică şi respectarea rolului Ministerului Public, este necesar ca legiuitorul să creeze condiţiile optime pentru ca structurile de parchet din cadrul Ministerului Public să fie funcţionale şi să îşi poată îndeplini misiunea. O situaţie în care, deşi formal, structurile de parchet există, dar ele nu ar dispune de resursele necesare pentru a-şi îndeplini misiunea constituţională ar încălca în mod evident rolul pe care legiuitorul constituant l-a prevăzut pentru acestea, cu consecinţe directe ce ţin de drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

În situaţia de faţă, limitarea numărului de procurori la 15, prin lege, contravine chiar rolului Ministerului Public, legiuitorul creând o structură deosebit de suplă prin raportare la competenţele atribuite şi prin raportare la importanţa cauzelor pe care le instrumentează. În opinia noastră, limitarea, prin lege, a numărului de posturi la 15 procurori fragilizează chiar de la început buna funcţionare şi chiar independenţa funcţională a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie.

Chiar dacă potrivit art. 882 alin. (4) numărul de posturi poate fi modificat, „în funcţie de volumul de activitate, prin ordin al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, adoptarea legii în această formă contravine posibilităţii acestei structuri de a îndeplini rolul constituţional al Ministerului Public.

În prezent, conform art. 134 din Legea nr. 304/2004, „Numărul maxim de posturi pentru instanţe şi parchete se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii”. Avizul Consiliului Superior al Magistraturii în cazul stabilirii numărului maxim de posturi pentru instanţe şi parchete prin hotărâre a Guvernului reprezintă o garanţie de asigurare a unor condiţii optime şi a unui număr suficient de posturi pentru ca instanţele sau parchetele să îşi poată desfăşura în mod optim activitatea, conform dispoziţiilor constituţionale. O consecinţă a acestui aspect o reprezintă faptul că se ajunge la imposibilitatea procurorilor de a se specializa în fiecare categorie de infracţiuni reglementate de legislaţia în vigoare. Specializarea presupune experienţă profesională, pe lângă o cunoaştere amănunţită a unei materii la nivel teoretic.

De asemenea, având în vedere numărul mare de sesizări împotriva magistraţilor, în care organele de cercetare penală trebuie să efectueze minime cercetări, chiar şi în cazul celor nefondate şi faptul că în prezent aceste sesizări sunt cercetate de către un număr de peste 150 de procurori din cadrul a 19 unităţi de parchet (Parchetele de pe lângă Curţile de Apel, Parchetul de pe lângă Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT şi DNA), este evident că va fi afectată calitatea activităţii de urmărire penală a procurorilor din cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie şi rolul constituţional al Ministerului Public.

Competenţa Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este una personală, vizând atât magistraţii, cât şi alte persoane cercetate alături de aceştia în respectivele cauze. În plus, procurorii din această secţie vor trebui să instrumenteze orice tip de infracţiune, atât timp cât aceasta este săvârşită de o persoană având calitatea menţionată de lege.

Dispunerea structurii unice în Municipiul Bucureşti, unde cei 15 procurori îşi vor desfăşura activitatea, presupune obligarea magistraţilor cercetaţi la un efort mult mai mare faţă de alte categorii de persoane: deplasarea pe distanţe mari la audieri în timpul programului de lucru, în altă localitate, suportarea de cheltuieli excesive, aspecte de natură să afecteze chiar buna organizare a apărării de către respectivul magistrat. Mai mult, modalitatea de numire a procurorului-şef, dar şi cea a celorlalţi 14 procurori pentru care proba interviului are o pondere de 60% nu prezintă suficiente garanţii pentru un proces de selecţie derulat într-un mod imparţial, aspect de natură să se reflecte şi în derularea activităţii acestei secţii.

Această secţie are competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Crearea acestei secţii, motivată de iniţiatori prin necesitatea combaterii infracţionalităţii în rândul judecătorilor şi procurorilor a declanşat reacţii importante din partea corpului magistraţilor, a Consiliului Superior al Magistraturii, a partenerilor externi ai României şi a societăţii civile.

Rapoartele de activitate ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi cele ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie arată că numărul infracţiunilor săvârşite de persoane care au calitatea de magistrat este unul redus. Din această perspectivă apreciem că nu există un fundament obiectiv reprezentat de o problemă specială a infracţionalităţii în rândul magistraţilor care să justifice crearea unei structuri distincte având o competenţă personală în activitatea sa. Deşi reglementarea normelor privind structura instanţelor de judecată, secţiile şi completurile specializate din cadrul acestora sau compunerea completurilor de judecată intră în marja legiuitorului de apreciere, iar aceste aspecte sunt aplicabile şi în cazul structurilor de parchete, considerăm că această măsură nu este una oportună prin raportare la progresele făcute de România în lupta împotriva corupţiei, asigurării unui cadru stabil şi lipsit de ingerinţe asupra activităţii judecătorilor şi procurorilor.

Totodată, dispoziţiile cuprinse în noua reglementare stabilesc norme derogatorii de la Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte statutul procurorilor, sub aspectul numirii procurorului şef de secţie, a delegării sau detaşării procurorilor în această secţie. Pentru respectarea normelor de tehnică legislativă considerăm este că astfel de prevederi ar trebui să se regăsească în Legea nr. 303/2004, dat fiind faptul că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă „Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ”. Acest aspect a fost reţinut şi de Curtea Constituţională în Decizia nr. 33/2018 par. 133 care, deşi a stabilit că nu este o problemă de neconstituţionalitate, statuează că „este preferabil ca normele privind statutul şi cariera procurorilor să se regăsească în mod unitar cuprinse într-un singur act normativ, respectiv Legea nr. 303/2004”. În consecinţă, pentru respectarea unei unităţi de reglementare este necesar ca dispoziţiile care vizează elemente ce ţin de statutul judecătorilor şi procurorilor să fie reglementate în actul normativ de bază, nu în legea organizării judiciare.

Art. 881 generează o suprapunere de competenţe ale structurilor existente cu noile competenţe atribuite Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, ceea ce poate genera o serie de dificultăţi reale în buna desfăşurare a activităţii acestor entităţi. Conform art. 881 din legea transmisă la promulgare, Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie „are competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii”. Astfel, noua secţie va prelua din atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi din cele ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Această preluare a activităţii de la cele două structuri amintite va avea un efect direct şi asupra calităţii desfăşurării activităţii de urmărire penală, dat fiind faptul că procurorii din cele două structuri ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt procurori specializaţi.

Un argument în plus este dat de faptul că măsura de înfiinţare a acestei secţii afectează în mod direct o structură cu rezultate notabile, recunoscute chiar de către Comisia Europeană şi alţi parteneri externi. În ultimul său raport privind progresele înregistrare de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (noiembrie 2017), Comisia Europeană arată că „în general, o evaluare pozitivă a progreselor realizate în cadrul obiectivului de referinţă nr. 3 (combaterea corupţiei la nivel înalt) se bazează pe o Direcţie Naţională Anticorupţie independentă, care să fie în măsură să îşi desfăşoare activităţile cu toate instrumentele pe care le are la dispoziţie şi să continue să înregistreze rezultate”. În acest raport se arată că Direcţia Naţională Anticorupţie a continuat să înregistreze rezultate în ciuda faptului că s-a confruntat cu o presiune puternică. Mai mult, Comisia Europeană arată că „în cazul apariţiei unor presiuni cu efecte negative asupra luptei împotriva corupţiei, Comisia s-ar putea vedea obligată să reevalueze această concluzie”. Potrivit Deciziei nr. 33/2018, par. 128 „împrejurarea că, în urma înfiinţării acestei noi structuri cu competenţe proprii de investigare, o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competenţele sale legale nu constituie o problemă de constituţionalitate”. Aşadar, Curtea Constituţională a arătat că astfel de decizii sunt la latitudinea legiuitorului, însă eliminarea unor competenţe ale unei structuri a cărei eficienţă a fost dovedită şi apreciată nu doar pe plan intern, ci şi internaţional nu se justifică.

Mai mult, faptul că Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie îşi păstrează competenţa de urmărire penală şi în situaţia în care alături de magistraţi sunt cercetate şi alte persoane poate crea premisele unor conflicte de competenţă cu oricare dintre structurile de parchet din România.

Totodată, alin. (4) al art. 881 reglementează modalitatea de numire a procurorului-şef de secţie, respectiv de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în urma unui concurs.

Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată”.

Art. 883 reglementează modalitatea şi procedura de numire a procurorului şef al Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, care se realizează prin concurs. Concursul constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective, depunerea unui CV şi a altor documente relevante, precum şi susţinerea unui interviu. Comisia de concurs este formată din 3 judecători şi un procuror dintre membrii Secţiei pentru judecători, respectiv Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru evitarea unor situaţii de blocaj în luarea deciziilor, apreciem că în derularea procedurii de selecţie Comisia de concurs ar trebui să fie formată dintr-un număr impar de membri.

Art. 885 reglementează condiţiile pentru încadrarea procurorilor în cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, condiţii care sunt aplicabile şi procurorului şef al acestei secţii pentru înscrierea la concurs. Potrivit alin. (5) al acestui articol, acest concurs constă într-un interviu, o evaluare a activităţii din ultimii 5 ani şi o evaluare a unor acte profesionale întocmite de candidaţi în ultimii 3 ani de activitate. Dintre aceste trei componente ale concursului, proba interviului, cea care implică cele mai mari riscuri ale unor decizii subiective, are o pondere de 60% din punctajul final, motiv pentru care apreciem că Parlamentul ar trebui să diminueze această pondere a interviului în procesul de selecţie.

În acelaşi timp, evaluarea activităţii din ultimii 5 ani este realizată de Inspecţia Judiciară, iar din cele 20 de puncte maxime ce pot fi acordate pentru această probă, punctajul minim pentru a fi declarat admis la concurs este de 15 puncte, în timp ce pentru celelalte probe punctajul minim pentru a fi declarat admis la concurs este de 25 de puncte din 60 în cazul interviului sau de 10 din 20 în cazul evaluării unor acte profesionale întocmite de candidaţi în ultimii 3 ani. Aşadar, există o diferenţă vizibilă între aceste praguri, motiv pentru care apreciem că un candidat poate fi foarte uşor descalificat din concurs de către Inspecţia Judiciară, dat fiind pragul minim ridicat necesar în proba de „verificare a activităţii din ultimii 5 ani”.

În plus, formularea extrem de generală prin folosirea sintagmei „verificarea activităţii” şi perioada de 5 ani vizată în cadrul acestei probe lasă o marjă mult prea mare de apreciere Inspecţiei Judiciare în a stabili ce anume verifică şi în ce mod, care sunt criteriile sau care este metodologia. Deşi art. 885 alin. (7) arată că „punctajul se acordă în urma unei analize ce va avea în vedere inclusiv durata şi complexitatea cauzelor lucrate de procuror, rata de achitări, restituiri, condamnări, eventualele sesizări făcute din partea persoanelor cercetate şi soluţiile date la acestea”, nu este clar care este ponderea acestora, toate detaliile procedurale rămânând la libera apreciere a celor 2 procurori şi 2 judecători desemnaţi de Plenul C.S.M. şi propuşi de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare. În baza acestor argumente, apreciem că este necesară o reexaminare a dispoziţiilor amintite, în sensul reducerii elementelor subiective din această procedură deosebit de importantă.

17. Art. I pct. 59 stabileşte că Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii avizează propunerea ministrului justiţiei şi a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind numărul maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, număr ce se stabileşte prin hotărâre de Guvern.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 24/2000: „(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării”.

Dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevăd că „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti”, iar conform art. 32 alin. (1) din aceeaşi lege: „(1) În cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu.”

Aşadar, atât normele de tehnică legislativă, cât şi dispoziţiile Legii nr. 317/2004 prevăd faptul că avizul este solicitat autorităţilor competente, în funcţie de obiectul reglementării. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că „această competenţă a Consiliului Superior al Magistraturii este una legală, acordată prin voinţa Parlamentului în temeiul textului constituţional al art. 134 alin. (4), potrivit căruia "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei" (Decizia nr. 3/2014). În aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a arătat că „indiferent că este vorba de o competenţă acordată prin lege sau direct prin textul Constituţiei, autorităţile sunt obligate să o aplice şi să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituţie.”

Curtea Constituţională a clarificat şi sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti”, aceasta vizând numai „actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc.” (Decizia nr. 901/2009).

Aşadar, atât timp cât Consiliul Superior al Magistraturii, prin Plenul său, are competenţa legală ca în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei să avizeze actele normative care vizează domeniul său de competenţă, atribuirea acestei competenţe Secţiei pentru judecători în cazul hotărârii de Guvern care stabileşte numărul maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie contravine rolului constituţional.

18. Art. I pct. 61 din legea transmisă la promulgare modifică art. 135 din Legea nr. 304/2004, eliminând avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii la stabilirea statelor de funcţii şi de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii, în noua formă acestea stabilindu-se prin ordin al ministrului justiţiei.

Independenţa justiţiei, în dimensiunea sa instituţională, presupune şi asigurarea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii în cadrul instanţelor, inclusiv sub aspectul schemelor de personal şi asigurarea unui număr suficient de judecători şi personal auxiliar, raportat la volumul de activitate. În Decizia nr. 33/2018, par. 184, Curtea Constituţională a menţionat că „legiuitorul nu a înlăturat controlul Consiliului Superior al Magistraturii asupra structurii de personal al instanţelor şi parchetelor, ca garanţie a independenţei funcţionale a judiciarului faţă de executiv, ci, dimpotrivă, a stabilit avizul conform al acestei autorităţi cu privire la actul relevant din punctul de vedere al dimensionării instanţelor şi parchetelor, respectiv schema de personal”. Aşadar, chiar dacă majorarea sau reducerea schemelor de personal pentru aceste instanţe şi parchete se aprobă cu avizul conform al secţiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, apreciem că este necesar ca şi în stabilirea statelor de funcţii să fie implicat C.S.M., având în vedere rolul său constituţional de garant al independenţei justiţiei.

19. Art. III alin. (2) din legea a cărei reexaminare se solicită menţionează că de îndată ce Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este operaţională, cauzele de competenţa sa înregistrate la orice structură de parchet şi nesoluţionate până la data la care Secţia este operaţională sunt transmise acesteia. Acelaşi art. III, la alin. (1) prevede: „Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie începe să funcţioneze în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Apreciem că legiuitorul trebuie să clarifice momentul la care Secţia devine operaţională, precum şi modalitatea concretă de constatare a acestei împrejurări, având în vedere obligaţia structurilor de parchet de a înainta cauzele de competenţa acestei Secţii din momentul prevăzut de art. III alin. (2).

Faţă de argumentele expuse mai sus şi având în vedere competenţa legislativă exclusivă a Parlamentului, vă solicităm reexaminarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară".


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2018-06-15

TAGURI: klaus iohannis, legea 304, reexaminare,





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


@BOUL IMPOTENT CARICEANU
15 Iun 2018

BA ESTI NEBUN ? CINE ARE TIMP SA-TI CITEASCA TIE TOT POMELNICUL ASTA ? NOI MAI PUTEM SA FACEM SEX , NU CA TINE .
Random image



Ultimele stiri









Apa Nova