2017-11-25 00:10


Blog de polițist la Rutieră. Cum s-a dus „dulcea minune”

 |  17:12
Blog de polițist la Rutieră. Cum s-a dus „dulcea minune”

Şcoala de Poliţie nu semăna deloc cu Liceul de Ştiinţe ale Naturii pe care îl absolvisem. Aici erau reguli stricte: nu chiuleai, nu veneai cu lecţii neînvăţate, nu te îmbrăcai cu jeanşi, nu purtai cercei, nu atârnai lanţuri cu chei de pantaloni cu turul până la genunchi, nu erai "cool". Să fii cool însemna să înveţi, să îţi faci patul la dungă, să ai pantofii făcuţi şi uniforma impecabilă, să saluţi cu mâna la caschetă, să nu umbli cu mâinile în buzunare şi mai ales, după cum aveam să ţin minte toată viaţa, să fii tuns. Pentru încălcarea regulilor nu aveai scuze, sau dacă aveai ţii le spuneai în gând. Elevii merituoşi, care respectau regulile şi nu luau note sub 7, primeau permisie de vineri de la 16 până duminica la 22. Erau elevi din Botoşani, Arad, Mehedinţi şi alte zone îndepărtate pentru care permisia ar fi reprezentat doar un lung drum dus-întors. Ei erau cei care îşi vedeau casele doar în vacanţe, petrecându-şi weekend-urile în şcoală, ajutând la treburile gospodăreşti: erau plantoane, bucătari, veselari... muncitori necalificaţi.

Începusem o nouă săptămână în şcoală. Fusesem acasă şi aflasem că iubita mea, care era clasa a 12-a, va avea banchetul sâmbăta următoare. Ca într-o scenetă dintr-un film de dragoste adolescentină, i-am promis solemn că îi voi fi alături la banchet, ţinând-o în braţe şi sărutându-i fruntea. Scena nu a avut loc în vreun loc romantic, ci într-o scară de bloc nezugrăvită, şoaptele mele fiind acompaniate de răcnetele vecinului de la parter care iar venise beat şi îi aplică nevestei corecţia de seară.

Era deja miercuri şi eu încă făceam parte din elevii merituoşi ce urmau să plece acasă vineri. Dar legile lui Murphy se aplicau şi acolo. La inspecţia de dimineaţă de joi, stăteam în poziţie de drepţi, ştiind că sunt în regulă, aşteptând să fiu inspectat ca atunci când porţi centură şi îţi doreşti ca politstul să vadă cât eşti tu de corect. Uniforma era impecabilă iar în pantofi mi se oglindea cascheta, nu aveam motive de îngrijorare.

- Descoperiţi! Comanda dată de şeful de detaşament mi-a schimbat brusc ideile. În sincron cu ceilalţi, mi-am dat cascheta jos şi mi-am amintit că în weekend avusesem de gând să mă tund dar nu mă tunsesem. Dar oricum nu aveam părul mare. Sau îl aveam? Olteanul din stânga mea era periuţa. Ia să văd la moldoveanul din faţă... lu' ăsta i se vede un coş pe ceafa aia de bou... asta din dreapta mea e chel de fel... uite că ajunge comandantul şi în faţa mea. Îmi spune să fac un pas în faţă, cu o privire uimită de parcă îl văzuse pe Bin Laden.

- De unde eşti, fecioraş?

- Vă rog să-mi permiteţi să raportez: din Braşov!

-Bine, bine... din Braşov ca şi judeţ, dar din ce cătun îndepărtat al Braşovului? Cu claia asta în cap, nu poţi veni decât din vreun sătuc pe unde se cultivă cartoful.

Printre rasele celorlalţi îmi venea să îi spun că vin de la mă-sa din p... m-am abţinut.

-  Sunt chiar din municipiul Braşov.

- Aha... iar cu tuleii ăştia de pe fata ta, ce e ?

Eram blonduţ, alimentele nu erau încă pline de hormoni, fetelor nu le venea menstruaţia de la 6 ani, aveam 18 ani şi nu sunt păros de fel.

- Nu m-am bărbierit niciodată.

Acum se uita la mine şi mai mirat, de parcă îi apăruse în fata şi mă-sa lui Bin Laden.

A fost ziua în care pielea mea facială a fost dezvirginata de lama de ras.

- Până în Braşov faci două ore, dar dacă tu mă rogi că vrei să fii consemnat, eu am să îţi fac pe plac, chiar dacă e păcat. Fie voia ta.

- Am înţeles! Am salutat şi m-am întors în formaţie. Nu înţelesesem nimic de fapt... cum rămânea cu ea? Cu banchetul... Am sunat-o la prânz şi i-am spus că nu pot merge acasă. A spus să stau liniştit, să nu fiu supărat că mă înţelege şi că oricum nu e aşa important banchetul ăla pentru ea. Apoi mi-a trimis un mesaj în care mi-a spus că e sigură că nu vreau să merg cu ea, că am alta în şcoală... etc. Avea 17 ani.

După masa de prânz, pe care o mâncasem cu noduri, mi-a venit în minte o idee. Oare sub uniformă aia cu stele şi onoruri, nu e tot un om? Cu sentimente, suflet, trăiri, înţelegere... am vrut să aflu. Mi-am verificat uniforma, mi-am aşezat cravata, am simţit nevoia să îmi fac încă o dată pantofii, deşi luceau, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la biroul comandantului. Am bătut în uşa. Niciun răspuns. Să nu fie înăuntru? Sau am bătut eu atât de încet şi timorat încât nu a auzit? Cred că de emoţii, nu bătusem deloc. Bat hotărât.

- Intră!

- Să trăiţi! Sunt elevul Godina din detaşamentul 2 (ăla de la cartofi... în p... mă-tii, în gând, desigur), vă rog să îmi permiteţi să...

- Ia spune mă Godină, ce te-apasă?

- Domnule comandant, înţeleg că aici sunt nişte reguli, înţeleg că ar fi haos fără reguli şi ştiu că am greşit, însă... nici nu ştiu cum să vă spun... eu trebuie să ajung acasă sâmbătă, e imperios!

- Vreo mândră? Şi râdea aşa... după cum ar spune bunică-mea "a prost"

Am zâmbit şi eu la fel de a prost" şi i-am răspuns afirmativ.

- Da, am o iubită. Are banchetul sâmbătă şi i-am promis că merg cu ea. Dacă se poate, vă rog să îmi daţi permisie acum şi voi rămâne consemnat nu un weekend, ci două. Voi fi şi veselar.

- Mă Godina, vezi tu... aici e greu, eu vă înţeleg, sunteţi tineri, aveţi inimi zburdalnice, vă e dor de casă, de iubite... haide că vedem cum facem.

- Vă mulţumesc din suflet!

Parcă fusese uman, am plecat atât de fericit şi mândru de mine că avusesem curajul să încerc şi se pare că induplecasem omul negru. Ajuns la dormitoare, am dat de şeful de clasă care tocmai se schimbă în uniformă.

- Ce-ai făcut mă? Că m-a sunat comandantul să merg la el la birou.

- Probabil vrea să îţi spună că voi avea şi eu permisie weekend-ul ăsta, i-am răspuns plin de mine.

După 20 de minute în care m-am uitat pe geam să văd când se întoarce şeful de clasă, îl văd venind şi râzând de unul singur pe alee.

- Ce ţi-a zis, mă? Mă lasă acasă ?

După ce s-a liniştit din râs, mi-a reprodus exact cuvintele comandantului:

"Bă, eu te-am pus pe tine şef de clasă că te-am văzut om serios, însurat, matur, cu capul pe umeri. Tu nu eşti în stare să îi ţii pe ăştia în frâu? Ce dracu' vine «plange-pi...ă» ăla la mine să mi se smiorcăie că vrea acasă, că are iubi acasă... bla bla bla. Bagă-i minţile în cap şi să îi spui că sâmbătă acum, e veselar, aşa cum şi-a dorit!"

Vineri la ora 16 eram în sala de mese cu halat alb şi cu polonic în mâna stângă. Cu mâna dreaptă trăgeam perdeaua să văd mulţimea de elevi "merituoşi" care plecau acasă la iubitele lor şi poate la banchete.

Despre iubita din poveste... e măritată, cu copil, la casa ei. Nu am mai văzut-o.

mariangodina.ro

https://www.facebook.com/godinamarian/timeline


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-01-25

TAGURI: blog, politist, rutiera



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


HA.HA.HA....
24 Ian 2016

L-am mai CITIT pe Hotnews pe Godină! Un polițist haios și dăștept, nu ca tolomacul ăla de comandant care doar să sesizeze cu urechelnița că-i bate cineva firav în ușe, era bun...în rest - un țărănoi prost!
LASă GODINă
24 Ian 2016

dacă s-a măritat fata, poate soarta ta era alta, cu alta! E bine că te-ai răcorit după atâția ani spunând despre tembelul ăla de comandant PARȘIV, la reproducerea mot-a-mot a șefului tău de-atuncea. Atitudinea lui a arătat NU militărie, ci o atitudine perversă de om sucit și puțin sadic provenită din prea-plinul lui de comandant!
APROPOS!
24 Ian 2016

Ce ții frate-n mână? Oscarul în varianță românesc-polițienească? Pe când un film (nu documentar) ci, d-ăla adevărat, cu tine în rolul principal?
Random image



Ultimele stiri






Apa Nova