2017-11-25 04:01


Blog pe hârtie. Privilegiul prietenilor

 |  15:19
Blog pe hârtie. Privilegiul prietenilor

Cred că eram în clasa a 3-a, când într-o seară, după terminarea temelor şi în timp ce îmi pregăteam ghiozdanul pentru a doua zi, mama m-a întrebat: ”care este cel mai bun prieten al tău?” Recunosc că, puţin surprins de întrebare, sau de expeditorul ei, am răspuns repede şi fără să mă gândesc prea mult: Ionuţ. Firesc, următoarea întrebarea a fost: de ce crezi tu că Ionuţ este prietenul tău cel mai bun? Atunci, după un moment de ezitare, surprins fiind de a doua întrebare, am căutat câteva argumente. Eu, ca şi constituţie sunt un tip ceva mai scund, iar în perioada şcolii generale acest lucru tinde să devină un complex (nu cred, sincer, că am suferit realmente de acest complex), iar primul argument a fost că Ionuţ îmi pune în fiecare dimineaţă haina în cuier, al doilea a fost că ne petrecem împreună timpul dintre orele de curs, iar ultimul, şi în viziunea unui băiat de 10 ani poate cel mai important argument, a fost că Ionuţ mă alegea mereu să fac parte din echipa lui când jucam fotbal. Mama, ascultând cu răbdare şi atenţie argumentele mele, cei drept “dezarmante”, mi-a spus: “înţeleg că Ionuţ este o persoană cu care îţi petreci timpul. Este foarte adevărat că uneori este drăguţ cu tine şi săritor în anumite momente, dar… Ionuţ este deocamdată doar amicul tău. Un prieten reprezintă mult mai mult decât ce crezi tu şi ce simţi tu în momentul de faţă. O prietenie se câştigă greu şi are la baza câteva principii mult mai profunde decât cele enumerate de tine,fiul meu”.

Nu ştiu cum şi în ce mod, dar dintre toate sfaturile şi discuţiile avute cu părinţii mei în perioada copilăriei, discuţia de mai sus mi-a rămas întipărită în memorie în cel mai brutal şi evident mod. Este incredibil cum şi acum, după mai bine de 20 de ani, mi-o amintesc perfect. Datorită discuţiei sau a subiectului ei, îmi amintesc perfect locul şi decorul în care a avut loc, îmi amintesc lumina şi mirosul încăperii, îmi amintesc detalii irelevante, dar îmi amintesc totul pentru că mai mult sau mai puţin discuţia aceea mi-a marcat ireversibil modul de gândire şi mi-a creat conduita morală ce avea să mă ghideze în anii ce au urmat.

Evident, anii au trecut. Pe Ionuţ nu l-am mai văzut odată cu terminarea ciclului primar. Au urmat alţi prieteni, alţi amici, alte conjuncturi, iar eu, din fericire, am rămas la fel. Cu siguranţă, noi ca şi specie avem tendinţa de a ne schimba în timp. Creştem, ne maturizăm, îmbătrânim, ne schimbăm percepţiile şi de multe ori principiile. Un singur lucru nu putem să-l schimbăm şi acesta este “esenţa noastră” sau, mai pragmatic spus, caracterul.

Nu ştiu dacă am învăţat ceva sau ce trebuia din povaţa mamei mele şi cu atât mai puţin nu vreau să fac referire la caracterul meu. În schimb un lucru nu l-am schimbat niciodată şi cred şi sper că nu o să-l schimb niciodată.

Fiind o fire socială, mereu mi-a plăcut să fiu înconjurat de oameni. Pe mulţi dintre ei i-am şi considerat prieteni. Acest lucru m-a făcut ca de fiecare dată să mă “dezarmez” total în faţa lor. Niciodată nu am avut secrete faţă de prietenii mei şi aproape mereu am împărţit totul cu ei. Fiecare om pe care l-am considerat prieten, l-am tratat la fel cum am făcut-o vis-à-vis de propria persoană. În general, sunt de principiul că prietenii ajung să fie prieteni după ce trec împreună prin mulţi ani de viaţă şi/sau ajung să împartă experienţe de viaţă greu de trecut. Aşa am considerat şi după asta m-am ghidat mereu. Pe lângă acest principiu a mai fost şi cel sentimental. Pur şi simplu între mine şi anumiţi oameni a existat o “chimie” care ne-a apropiat. Niciodată nu am căutat să mă gândesc dacă omul acela, pe care eu îl consider prieten, o să fie vreodată dispus să sacrifice ceva pentru mine sau pentru prietenia noastră. Am sperat mereu că nu o să fie nevoie. Evident mentalitatea mea mi-a adus mulţi prieteni şi odată cu ei şi cele mai multe şi mai mari dezamăgiri. Cele mai grele lovituri şi traume emoţionale se datorează unor prieteni sau foşti prieteni. Cu toate astea nimic nu m-a făcut să-mi schimb atitudinea faţă de restul prietenilor, nimic nu m-a oprit să-mi fac prieteni noi pe care să-i tratez ca şi pe cei vechi. Probabil că naivitatea mea atinge paroxismul în relaţiile interumane. Probabil că preţul sentimentelor mele trebuie plătit prin dezamăgiri efervescente, probabil că prefer să fie păcatul lor mai mult decât al meu şi cel mai probabil că sub aspectul unui altruism şi a unei dorinţe evidente de “prieteni” se ascunde un egoism vecin cu egocentrismul. Probabil că îmi doresc prea mult ca loialitatea sa fie o stradă cu dublu sens. Cu toate că “trădarea este privilegiul prietenilor”, după cum spunea Napoleon Bonaparte, eu îmi doresc în permanenţă pe cineva lângă mine care cu siguranţă că mai devreme sau mai târziu mă va trăda!


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-01-03

TAGURI: blog pe hartie, privilegiul prietenilor, ionut, teme



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri

Cum ne pot LUNGI viața activitățile CASNICE Acum 6 ore | (0)
Sfaturi si curiozitati






Apa Nova