2018-11-13 03:08


O privire prin gaura cheii: viața în adăposturile pentru oamenii străzii

 |  14:21
O privire prin gaura cheii: viața în adăposturile pentru oamenii străzii

Ceasul arată orele 21.00 și frigul ia în stăpânire străzile capitalei. Șiruri de ambulanțe, voluntari vigilenți, jandarmi la ordin aduc oameni la adăpostul de pe Theodor Pallady. Dar gerul are cea mai mare putere de convingere. Oamenii străzii care vin singuri mărșăluiesc în tăcere.

Nici traficul nu spulberă liniștea de aici. Suntem la capătul Bucureștiului, dincolo de depoul RATB.

”E o liniște care nu are viață lungă”, explică coordonatorul adăpostului Sf. Ioan, Ionuț Voicu. ”Iarna, ora de vârf este miezul nopții. Atunci ambulanțele aduc și câte 50 de persoane pe seară, cu frigul ăsta”.

Între lunile noiembrie și martie, 24 ore din 24, autoritățile au obligația de a oferi un acoperiș deasupra capului și patru pereți care să apere de viscol și de vânt persoanele fără adăpost care cer acest lucru.

Nimeni nu mai știe câți sunt, din 2010, când Samusocial, Serviciul de Ajutor Mobil de Urgență, a făcut ultima numărătoare.

Într-unul din foarte puținele studii în România, au ieșit pe atunci, de prin scările de bloc, mașini și grădini părăsite, guri de canale, și centre de ajutor ca cel din Pallady, 5.000 de oameni numai pe raza capitalei. Asociația nu a mai primit fonduri pentru un studiu mai recent.

Există 6 adăposturi în București. Cel mai mare are 550 de paturi. Asta înseamnă că jumătate din homeleși nu pot fi cazați, chiar dacă, teoretic, autoritățile au obligația să o facă.

Alexandru Bâlă numește acasă un pat într-o cameră cu alte patru, în clădirea roșie de la capătul bulevardului Theodor Pallady, Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți “Sf. Ioan”. Bătrânul are 70 de ani și patru colegi de cameră, iar la comun stau televizorul ținut laolaltă cu scotch, o baie de 3 metri pătrați, cuierul de la intrare, poveștile de seară și durerile anilor.

Tot la comun, răzbește și o filozofie a speranței.

„Încercăm, pe cât posibil, să nu ne mai aducem aminte de ce am fost. Să nu ne mai încărcăm negativ. Vedeți, rănile se vindecă, dar urmele rămân”.

Viața lui Alexandru Bâlă ar fi trebuit să decurgă conform unui scenariu mai blând. Doar s-a înconjurat de divin, tânăr fiind. Așa dau de înțeles îndeletnicirile lui. Alexandru Bâlă și-a făcut ucenicia pe lângă biserică și preoți, pe care acum îi numește calici, dar buni prieteni.

 „Am învățat să torn clopote, să cizelez candela, să auresc icoanele. Acum m-am întors tot în sânul bisericii, am una a mea, specială, în Popești Leordeni. Acolo mă cunosc toți enoriașii, mai vorbim, îmi mai dau un leu, mă mai cert cu preoții.”

50 de ani a arat câmpul muncii, în lungul și latul Bucureștiului. A fost taximetrist de profesie. Pe atunci, bătea străzile pe patru roți, acum le învață din nou, la picior. Corpul, crede el, poate fi supus multor intemperii.

Citiți continuarea în VOCEA.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2017-01-25

TAGURI: adaposturi oamenii strazii, homelesi
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






loading...