2019-01-23 20:37


Elena Văcărescu – „ambasadoarea sufletului românesc”

 |  21:01
Elena Văcărescu – „ambasadoarea sufletului românesc”

În aula Academiei Române, ambasadorul Franţei la Bucureşti, într-o expunere intitulată „Aceşti români care au făcut Franţa”, spunea despre Elena Văcărescu că pentru ea „România şi Franţa nu erau decât o singură patrie”.

Elena Văcărescu a fost într-un anume sens ultima descendentă a unei familii ce s-a impus multă vreme în istoria românilor, inclusiv în perioada de trecere a acestora la modernitate. A fost o urmaşă directă a poetului Iancu Văcărescu, cel care a proclamat, ca regulă de aur cinstirea şi cultivarea limbii române.

La puţină vreme după anii copilăriei, petrecuţi alternativ la Văcăreşti, şi în Bucureşti, în 1879, a plecat pe malurile Senei. Acolo şi-a desăvârşit pregătirea, cu studii secundare, şi apoi universitare. A avut ocazia să cunoască oameni care apoi i-au influenţat profund formarea şi activitatea. Unii erau profesori iluştri la Sorbona, precum Gaston Paris, Ernest Renan etc. Alţii erau literaţi de frunte în capitala de pe malurile Senei, precum S. Prudhomme, Leconte de Lisle şi J. M. de Heredia. Atunci a scris şi primele poezii ce au fost strânse apoi într-un volum „Chants d’Aurore”. Acest prim volum al tinerei poete a fost încununat imediat cu un prestigios premiu al Academiei franceze.

După aproape un deceniu de şedere în capitala Franţei, tânăra Elena Văcărescu revine în România în calitate de domnişoară de onoare a reginei Elisabeta, Carmen Sylva. Atunci, în decursul celor trei ani cât s-a aflat în intimitatea curţii regale, la Bucureşti şi la Sinaia, a fost o idilă pentru ea şi principele moştenitor, viitor rege Ferdinand. Prinţului moştenitor i-a plăcut, în mod deosebit, domnişoara de onoare a reginei, între cei doi s-a înfiripat o idilă care a devenit publică şi care a făcut să se implice cercurile politice româneşti. A fost în epoca de atunci o discuţie foarte încărcată de tot felul de semificaţii, ce pot fi discutate şi astăzi.

1891, debutul exilului

Aşadar, o fostă posibilă regină a României a trebuit să ia drumul străinătăţii, unde a trăit apoi peste o jumătate de veac, pierzându-şi chiar şi cetăţenia. Conform reglementărilor de atunci şi a spiritului vremii, dorinţa îndrăgostiţilor de a întemeia o familie nu a fost posibilă. În anul 1891, pentru întreaga-i viaţă ulterioară, Elena Văcărescu a fost nevoită să ia drumul unui exil petrecut în principal în capitala Franţei până la moartea sa, în anul 1947.

Acolo, în Occident, viaţa ei s-a împărţit în activităţi pe mai multe direcţii. A fost neîndoielnic preocupată de activitatea literară. De exemplu, până la Primul Război Mondial a scos o serie de volume literare precum: „Rapsodul Dâmboviţei”, „Sufletul împăcat”, „Luciri şi flăcări”, „Ţara dorului”, „Din somn trezită”, „Din aurul serii” etc.

În acelaşi timp, în capitala Franţei a publicat piese de teatru precum: „Stana”, „Pe urma dragostei”, „Cobzarul”. A scris libretele unor opere cu subiect românesc, reprezentate pe marile scene ale lumii.

Activitatea ei literară în capitala Franţei a fost legată şi de crearea unui cenaclu literar, în care se aflau unele dintre cele mai de seamă personalităţi europene ale vremii, precum: M. Barres, M. Proust, Sarah Bemhardt, Anatol France, M. Prevost etc.

Aflată în capitala Franţei, în ajunul Primului Război Mondial, Elena Văcărescu era o personalitate. Primise, de altfel, cea mai înaltă distincţie franceză: „Legiunea de Onoare”. Era normal să se implice în acţiunea românească legată de desăvârşirea unităţii naţionale.

Delegată la conferinţele de pace

A pledat cauza românească în anii Primului Război Mondial. Acolo, pe malurile Senei, a fost un excelent susţinător al apărării cauzei româneşti. A reuşit, între altele, să câştige în slujba patriei de origine şi o serie de personalităţi deosebite din lumea franceză şi internaţională. Drept consecinţă, Ion I. C. Brătianu a solicitat-o să facă parte din delegaţia oficială a României la Conferinţa de pace din 1919-1920, situaţie ce se va repeta după aproape un sfert de veac, când regimul comunist de la Bucureşti a numit-o oficial în delegaţia ce a reprezentat România pe malurile Senei, în anii 1946-1947.

După 1920, timp de aproape două decenii, Elena Văcărescu, a fost un fel de diplomat al României peste hotare. Deja în acel an, permanent, a devenit membru al delegaţiei române la Societatea Naţiunilor. În şedinţa festivă a Academiei Române din 11 iunie 1925, a fost primită ca membru de onoare străin al celui mai înalt for ştiinţific din România.

Elena Văcărescu a reprezentat românismul, în formele lui culturale şi politice, în ţări precum: Italia, Spania, Olanda, Polonia, Cehia etc. Traducerile realizate de ea din unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori români – Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea – au facilitat pătrunderea acestora în literatura europeană. A fost o promotoare a politicii de apărare a securităţii româneşti, alături de bunul ei prieten Nicolae Titulescu. De altfel, paginile din memoriile ei, legate de anii maturităţii, demonstrează acest interes pentru realităţile româneşti.

În linia Văcăreştilor

Decenii în şir, Elena Văcărescu, a fost integrată în egală măsură, intelectual, în lumea franceză şi românească. A venit rar la Bucureşti, dar în Franţa evoca ceea ce se întâmpla în spaţiul carpato-dunărean.

În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale s-a pronunţat ferm împotriva totalitarismului, ceea ce a şi dus-o, de altfel, la o vremelnică colaborare cu delegaţia oficială a regimului de la Bucureşti. La 17 februarie 1947, a trecut în nefiinţă. Dorinţa ei testamentară s-a realizat 12 ani mai târziu, când sicriul a fost adus în ţară şi depus în cripta familială de la Bellu.

Distinsul profesor Ion Stăvăruş, el însuşi ambasador al culturii noastre, lector la unele dintre cele mai importante catedre de limba română din Europa, traducător şi editor al unei părţi din opera Elenei Văcărescu, dar şi autor al unei monografii, scria: „Deocamdată, în linie directă, din spiţa glorioasă a Văcăreştilor poeţi (nepoată a lui Iancu, autorul „Primăverii amorului”), Elena Văcărescu a încheiat şirul strămoşilor care au răspuns, cu pana şi inima, celebrului „Testament al lui Ienăchiţă”. Prin opera literară, cât şi prin vasta sa activitate, ea s-a pus neîncetat, din dragoste şi cu ambiţie, de la vârsta adolescenţei la octogenat, în slujba culturii române şi afirmării spiritului naţional dincolo de meridianul locului.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2014-07-08

TAGURI: elena, vacarescu, ambasadoare, suflet, romanesc, paris, razboi
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri

3 REMEDII NATURISTE pentru a scăpa de răceală Acum 5 ore | (0)
Sfaturi si curiozitati





loading...