2018-12-11 20:38


hoSTIUcARTA.ro: „Bucureştiul, un oraş care nu e iubit” – un interviu cu Bogdan Bogoescu

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: „Bucureştiul, un oraş care nu e iubit” – un interviu cu Bogdan Bogoescu

Avatarurile unui loc

CONSTANTIN HOSTIUC: Discutam nu demult cu cineva despre ghinionul ca arhitecţii să nu se întâlnească, în spaţiul cetăţii, cu artiştii, cu oamenii de cultură; şi în această „nepotrivire” stă, cred, bolnava soartă a Bucureştiului de azi.

BOGDAN BOGOESCU: Am trăit, personal, o întâmplare grăitoare pentru acest „diagnostic” pe când eram arhitect-şef, iar Primar al Bucureştiului era Viorel Lis. Omul era nevinovat în materie de dezvoltare a oraşului, avea cu totul alte priorităţi, alte probleme... Capitala a fost pe toată durata mandatului Lis, practic, un vid: n-a existat nimic, nicio conducere, nicio idee, niciun fel de initiativă către oraş, către om. Dealtfel, până acum, niciunul dintre Primarii Capitalei nu a ţinut cont de vreo dimensiune a spaţiului pe care îl „stăpânea”, nu a etalat niciun fel de gândire sau activitate dedicată.

Am organizat, după ce părăsisem şefia, o masă rotundă, pentru a discuta cu lumea interesată PUZ al Zonei Istorice – voiam să dezbatem nişte propuneri. Ne doream să abordăm tema funcţiunilor pe care le credeam potrivite aici, încercam să ne dăm seama cum s-ar simţi lumea în acest „nou”. Şi am invitat crema boemei artistice – Caramitru, Bentoiu, Perjovschi, pe atunci abia la începutul vieţii lui artistice… Am fost fericiţi să fim împreuna şi să discutăm – dar după vreo trei ore de discuţii aprinse, singura concluzie la care am ajuns a fost că cel mai bine ar fi... să avem numai cafenele. Toată lumea, întrebată „dacă ai merge pe strazi, prin oraş, ce ai vrea să vezi, să întâlneşti?”răspundea, aproape invariabil, „cafenele. Să stăm acolo, să ne vedem. Şi berării”.

C.H.: Au mai existat şi alte păreri similare şi de bun-simţ, apropo de Calea Victoriei: fără cafenele, fără berării, de fapt fără „puncte” care sa-i ajute pe oameni să fie împreună, această extraordinară arteră este sortită uitării, înstrăinării. Şi ne mai ispiteam, vorbind, şi cu ideea unui traseu de gesturi artistice care să confirme spina culturală propusăcândva de dl. Beldiman – săpopulăm tot „lungul” acela cu un anume tip de monument care săîntărească unitatea stilistică a întregului parcurs, să-i găsim un sens, o propunere de continuitate coerentă.

B.B.: Sigur, este mare nevoie de o tematică, să se susţină o unitate a străzii. Numai că la noi totul răsare brusc... şi trece la fel de repede. Căci, să nu uităm: suntem ţara proiectelor neterminate. Tot cam pe atunci, am început un proiect la Primărie prin care propuneam o prelungire a Căii Victoriei prin Şerban Vodă, până spre spatele parcului Carol. Şi care ar fi putut să fie, restaurat, o bună continuare a unui traseu de mare interes. Evident, nu s-a întâmplat nimic. O zonă extraordinară, cu Gramontul, cu Parcul Carol, cu multe deschideri... a rămas pur şi simplu...un proiect. O altă mare şansă a oraşului, ratată sau cel puţin amânată.

C.H.: O, dar deja se proiectează cu mare avânt pe toată „coasta” Parcului Carol – ştiţi „dezvoltările” acelea „actuale”: lângă vile P+1, P+2, o „urâtanie” (thanks to Constantin Enache) P+7/8 la stradă, care ajunge pe spate P+14 cu mansardă...

Cum să ne amintim de noi?

C.H.: În „Patul lui Procust”, o notă de subsol descrie succint şi nu tocmai măgulitor starea Bucureştiului – şi asta era atunci, într-o vreme despre care noi ştim mai mult „de bine”. Din păcate, şi faţă de aceasta comparaţie, şi faţă de ce se petrece acum, Bucureştiul îmi pare un spaţiu al ratării mai mult decât orice altceva din România. Nu ştiu nimic – o idee, un gest oricât de mic, continuat, împlinit. Nu că am fi eşuat în propunerile mari, dar am reuşit să distrugem şi locurile intime, mărunte, socotite neînsemnate...

B.B.: Tocmai – aceste mărunte spaţii îţi creează, îţi întreţin confortul. Oamenii ţin minte câte ceva despre memoria locului, şi câte nu s-ar putea face cu aceste petece de pământ care, însumate, dau peste 200 de hectare – atât a „ascuns” Ceauşescu în spatele blocurilor! Citeam, aseară, un interviu din 2004 al doamnei Tattarescu-Negroponte, despre copilăria ei. După ce au fost daţi afara din casa lor magnifică de pe Polonă, au fost trimişi să stea într-o bojdeucă, la Crucea de Piatră.  Ei, după toate intervenţiile, şi comuniste, şi capitaliste, care au ras tot, cum mai pot eu să explic cuiva că nu mai există nimic din acele locuri? Că trăim, practic, în mari bucăţi de oraş fără istorie?

C.H.: Ca să mai învârt cuţitul în rană, dar şi ca să lămuresc puţin obsesia mea pentru monumente ca puncte de reper, amintesc păţania unui amic care, într-un pelerinaj prin ţară, s-a trezit la Braşov absolut convins că se află în Constanţa. Afară de senzaţia de „Dacă e marţi, e Belgia”, poate admisibilăîntr-un periplu turistic accelerat, evident că trimiterea mea este la uniformitatea sordidă care stăpâneşte (şi) Bucureştiul.

B.B.: Dar crezi că nu a fost o metodă bine stabilită? Ave(a)m cartiere la fel, blocuri la fel, locuinţe la fel, mobilă la fel, înălţimi la fel... Totul era standardizat pentru a ne „egaliza”, pentru a ne aduce pe toţi la un acelaşi nivel...

C.H. : La nivelul cel mai de jos! Insist, totuşi: tu, stat, om politic, chiar nu ai/de ce nu ai? în 26 de ani, nici măcar ideea unui reper care să-ţi aducă aminte de valorile unui trecut? Ba, încăşi mai rău, aud niste idioţi vorbind astăzi, în 2016, despre „elita comunistă”...

B.B.: Cum adică „elită comunistă”!? Poate numai dacă deturnăm, dacă abuzăm nepermis sensul cuvântului. Pentru că aceşti doi termeni nu sunt din aceeaşi familie, cel puţin nu la noi! Revenind: avem, totuşi, Memorialul de la Sighet.

C.H.: Da, dar e acolo. Aici, în Bucureşti...

B.B.: S-a făcut, cândva, şi ceva frumos...

C.H.: Monumentul evreilor şi ţiganilor, cel din spatele Primăriei?

B.B.: N-aş spune asta... dacă mă gândesc la Monumentul Holocaustului din Ile de la Cite din Paris, ce avem aici nu este nimic mai mult decât un punct bifat pe o listă de îndatoriri civice. La noi, mi se pare că se putea, că trebuia mult mai mult!!!

C.H: În ce mă priveşte, uriaşul neajuns al acestui gest comemorator ţine de amplasarea lui: mult mai „la deal” s-a întâmplat miezul istoriei comunităţii evreieşti (în treacăt fie spus, şi astăzi zac acolo, în aşteptare, mari maidane)... Iar raţiunea acestei „migraţii” îmi scapă, mă perplexează...

B.B.: Nu ştiu nici eu logica acestei „locări” paradoxale – numai câţiva paşi mai sus, către Brezoianu, este Casa Verde. Foarte aproape este un alt loc însemnat al legionarilor interbelici  -Bis. Sf. Ilie, una dintre cele mai reuşite şi mai expresive biserici, arhitectural vorbind, din Capitală...

C.H.: Care foloseşte din plin avantajul „dealului’ pe care s-a înălţat...

B.B.: Exact. Şi, pentru ca tot vorbim despre declivităţi, mai există un loc miraculos, de admirat  - strada Ienăchiţă Văcărescu,  cu al ei relief „accidentat”. Din fericire, încă nu s-a întâmplat nimic acolo. Vreau să cred că se va naşte o generaţie de arhitecţi care va şti ce să facă cu aceste „rotunjimi” mai bine ca noi – poate în spiritul străzilor pariziene din jurul Sacre-Coeur, care taie inteligent şi sensibil pantele, cu balustrade metalice, cu un caracter, cu o atmosferă.

Lămuriri simple, optimism obligatoriu

B.B.: Dar la întrebarea „de ce nu evoluează Bucureştiul, de ce nimeni nu se îngrijeşte de valoarea şi valorile lui”, trebuie să fim conştienţi că în Bucureşti sunt mai multe categorii de oameni. Sunt, în primul rând, cei născuţi aici, care iubesc oraşul pentru că aici au copilărit, marile evenimente ale vieţii lor s-au consumat aici, şi din această cauză mulţi dintre aceştia au o viziune, au un motiv pentru a aprecia şi îngriji oraşul. Sunt, apoi, veneticii – iar pentru aceştia, fundamental este momentul „descălecării” lor. Relaţia lor cu cetatea depinde de vital de clipa întâlnirii: să vii la studenţie, dintr-o vocaţie, e una, dar să fi venit cu toată gloata ca să munceşti în fabrici şi uzine e cu totul altceva. Aceşti din urmă oameni doar „au interpretat” oraşul pe măsura lor, l-au exploatat, poate, dar amintirile lor, emoţiile lor legate de oraş nu sunt cele care trebuie. În sfârşit, politrucii: ei au ajuns aici mânaţi de „misia” lor politică. Cum să se se gândească unul dintre aceştia la Capitală într-un mod afectiv, cum să-i dorească binele, în cele din urmă? Lor, oraşul lui Bucur nu le spune riguros nimic. Trebuie să înţelegem că politicianul român de azi nu are niciun reper referitor la Bucureşti. De aici indiferenţa lui, dezinteresul lui total faţă de oraşul în care locuieşte...Din păcate, Bucureştiul nu este un oraş iubit. Dar, vorbind de caracterul oraşului, cred că sunt câteva lucruri bune şi „bine”. Ma gândesc la Statuia lui Brătianu din Grădină, la felul în care e aşezată ea în acel scuar verde, la relaţia care se stabileşte între postura celui reprezentat şi loc, şi privitor. Acolo, cred, este ce trebuie pentru oraş, dacă vorbim despre artă în spaţiul public. Sau la Statuia Aviatorilor, care are o prezenţă, o monumentalitate în acel loc şi care exprimă, practic, un întreg spirit al unei vremi, o epocă. 

C.H.: Să ne gândim, totuşi, la marile resurse ale oraşului, paralizate: Dâmboviţa, un canal infect, neprietenos, nefolosit. La fel, Lacul Tei; la fel, Lacul Morii... La fel, Casa Poporului, un ceva impus care ameninţă să ajungă simbol, dar care e, după mine, un mare luft al acestui oraş.

B.B.: Aici, în această aşa-zisă “casă”, ca să se petreacă ceva, ca zona să se trezească, e nevoie radicală de deschidere. Culmea, avem şi pentru acest „caz” un exemplu bun, chiar de pe vremea comunismului – Honecker, care nu era nici pe departe un mare promotor al libertăţilor cetăţeneşti, a avut inteligenţa de a transforma o parte a buncărului său într-o arie cu spaţii publice, deschise, cu viaţă în ele. Dacă, la noi, nu vor cădea gardurile acelea incalificabile şi nu se va găsi o cale ca oamenii să fie atraşi în acest spaţiu până acum respins şi respingător, e limpede că toată zona va suferi, va zăcea în propria ei nesimţire încă mulţi ani de zile.

C.H.: Să întreb altfel, atunci: unde poţi să mergi în Bucureşti, atunci când vrei?

B.B.: Eu, la asta, aş răspunde printr-o contra-întrebare: unde să nu mergi? De nişte ani, mă plimb zilnic câte o oră-două prin Bucureşti, la pas, şi mă minunez întruna de nenumăratele feluri în care se schimbă viaţa acestui oraş; sigur, nu întotdeauna în bine. Dar sunt zone şi locuri reuşite în Centrul Istoric, unde poţi bea o cafea, poţi sta la un teatru bun – mă gândesc la „Godot”, de pildă, dar şi la alte localuri intime şi plăcute. La Hanul Gabroveni, la Librăria Humanitas...sunt  în zonă multe locuri care trăiesc. Mai avem speranţă.

CV

Bogdan Bogoescu este arhitect şi urbanist, Vicepreşedinte cu problemele de legislaţie şi organizare a activităţii profesionale al Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România,  profesor invitat la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti. Timp de peste 20 de ani a lucrat la Institutul Proiect Bucureşti. A fost Arhitect-şef adjunct şi Arhitect-şef al Capitalei între 1990 si 1992. Stagii de pregatire profesională în administraţie, Primăria Toulouse. Membru în Comisii de specialitate la nivel local şi naţional.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-02-18

TAGURI: hostiucarta.ro, bucuresti, oras, interviu, bogdan bogoescu
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






loading...