2018-04-20 22:48


hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou

 |  16:27
hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou

Să recunoaştem dintru început, pentru a risipi orice urmă de echivoc în legătură cu cele ce vor fi scrise mai departe, că ne numărăm printre cei ce nu iubesc deloc Casa Poporului. Nu neapărat pentru că o minimă educaţie estetică ne sileşte să vedem că totul în acest luft monumental cu poarta goală urlă a ratare şi a submediocru – de la amplasarea urbană stupidă, cu anasâna şi până la detaliile penibile din gama kitschului, trecând prin urieşenia grotească a spaţiilor pesudo-arhitecturale.

„Vreau să vă doară!”

Dar pentru că, poetic spus, aici a fost odată un suflet al cetăţii, înlocuit cu simili-proteza unei funcţiuni mai mult închipuite decât reale; altfel spus, pentru că aici au trăit şi murit oameni (încă nepomeniţi de nimeni şi de nimic, signaletic&memorialistic vorbind!), iar acum pe mormintele lor valsează caraghios păpuşari şi marionete.

Iar menţionarea în titlu a „izului de bou” legat de acest stabiliment nu trebuie înţeleasă doar ca aluzie străvezie la răbdarea adeseori tâmpă a acestui popor faţă de conducătorilor lui penibili, pe care îi respectă fără să se şi întrebe de ce; şi nici ca vreo aluzie la un astfel de nume care

s-ar cuveni ataşat „urâtaniei” (thanks to Costică Enache) – în fond, Vadul Boului din Regatul Unit (Oxford) are un nume şi un renume (evident, şi o prezenţă arhitecturală) care nu trag pe nimeni înapoi, dimpotrivă. Dar dorim a-l pomeni, spre a evoca intenţia bolnavă de a ne lăuda cu acest obiect, pe Frederic Beigbeder, care vorbeşte în „13,99”, despre publicitatea de tipul „rade-bou-3”, aceea mai prejos de voma minţii, pe care ajungi să o pui în circulaţie numai pentru că nivelul receptorului e sub temelie (evident, nimeni nu-şi trece vreodată aşa ceva în CV – e o reclamă în care te-ai străduit să fii mai cretin decat cretinismul însuşi, să flatezi sub-instinctualul publicului-ţintă, pentru că numai aşa îi poţi lua banul; sigur, nu are rost să vorbeşti într-un caz ca acesta despre simbol sau de cultură, aici fiind vorba despre consumul pe nemestecate, pe înghiţite). Căci, să nu ne amăgim – tocmai Casa Popo’ului e acel „ceva” cu care bizonul carpatin se simte fălos aici şi aiurea şi, din păcate pentru noi, ceilalţi, cărora ne e silă de el, orice „recunoaştere” a sa ţine de tocmai evocatul nivel RB3, cu mare priză la „negrul de lume”.

Nu voi reface aici istoria acestei aberaţii zidite, cu stupidă băţoşenie pompoasă ar’dicată la rangul de „a doua clădire monobloc din lume” (cum să fii mândru de o bubă plină de puroi?) şi cu ale ei hăuri şi găuri de inutilitate ridicate la rang de simbol naţional, deşi, într-un anume fel ciudat, lucrul e de pomenit şi de asumat. Căci dacă este adevărată şoapta unei „cinstite feţe”, cum că în fiecare lună întreţinerea măgăoaiei ar costa 13 miliarde de lei, atunci într-adevăr merităm a ne plăti scump prostia fudulă: avem o clasă politică mai mult decât repetentă – penală, absolut inutilă pentru ţară, care se face că lucrează în cele mai de plătite condiţii (în bună tradiţie mioritică, luxul ieftin e cel mai scump!). Şi nici nu voi reitera mereu crescânda mea uimire pentru halul în care a decăzut civilizaţia, etica minimă a societăţii româneşti – de la încercarea de a normaliza cumva cetatea şi a „masca” cât de cât „minunea”, încercată în Concursul de arhitectură Bucureşti 2000 s-a trecut en fanfare, într-o splendidă uitare, călcând la propriu pe cadavre, după cum am amintit mai sus, la sanctificarea lui ca „buric” al Puterii. Voi spune doar că în cei peste doi ani de ghidaj turistic cultural pe care i-am desfăşurat, nici o persoană decent cultivată nu a adresat o minimă vorbă de apreciere acestui golem criminal – să nu ne facem a uita că aici au fost siliţi să muncească, deseori în condiţii de lagăr, zeci de mii de oameni, mulţi dintre ei morţi sau grav accidentaţi din cauza condiţiilor absolut mizere de supravieţuire (am consemnat, la o vreme, mărturia mereu regretatului Mihai Oroveanu despre cum, după ce a fost lăsat, chipurile, să fotografieze interiorul şantierului Uranus, pe care l-a descris oral ca „iad piranesian”, un băiat bun de la Secu’ i-a confiscat sub ameninţare cu închisoarea aparatul foto şi filmul, pe care nu le-a mai obţinut vreodată.)

Atâta prezent, cât sens în trecut

Lui Dan Vartanian* se pare că ascunderea aparatului i-a reuşit mai bine – poate pentru că va fi luat cadre doar la exterior, deşi nu avem nici o îndoială că dacă „braţul lung al legii” i-ar fi găsit documentele, gardul de ţăran cu pretenţii care înconjoară Căsoiul (folosesc denumiri alternative ca să pot trasmite cât mai clar minciuna acestei titulaturi voit prietenoasă şi intimă) nu ar mai fi apucat să poarte doliul de trecut pe care artistul-fotograf ni-l evocă. E un pustiu de lume ca după moartea anunţată a unei mari iubiri, fiecare fotografie pare un marş spre eşafod al unei vieţi, al unei locuiri, al unui mic univers. Ficare cadru e un mic petic cu care ne cârpim memoria, dorită de organele superioare cât mai proaspătă, cât mai curată – inocentată. Ceea ce s-a şi reuşit: astăzi, privirea nu ne mai este oprită, captată de un zid vibrat, de o arcadă, de tremurarea unui copac după garduri. Umanitatea cuprinsă de aceste existenţe şi gesturi personale a făcut loc unui gol cu forţă de vid, care ne izbeşte privirea de geamurile de supercolhoz ale urieşeniei. Au dispărut străzile intime, (poate foste cărări) de iz pitit-oriental, unduite pentru a face urcuşul dealului mai lesnicios, mai prietenos, spre a face loc Taj-Mahalului de partid şi de stat, de care nu aveai cum să te apropii fără noduri în gât. S-au ras întru propovăduirea ateismului oficial clădiri-monument grele de oameni şi de întâmplări pline, biserici, locuri sfinţite pe care PIG-ul proletar nu a dat vreodată nici vreun scuipat, dar nici socoteală – aţi auzit de vreun comunist care să-şi ceară scuze naţiei pentru răul făcut? Iar dacă s-o fi „uitat” cumva vreun ordin de distrugere, atunci acea biserică a plătit preţul ultim al  înstrăinării – de oameni, de loc, de însuşi trecutul ei: vezi odiseea tristă a Schitului Maicilor, salvată ca după un un interogatoriu inchiziţional, când trăieşti ca o legumă (după) ruşinea abjurării... Au pierit sub discreţia puterii, care voia să ne iubească, să ne ducă în „iepoca de aur” cu sila, case demne, locuri pline de un farmec poate mărunt, dar autentic, semne identitare pline de şarmul mahalalei (vor fi fost şi segmente oarecare, aici, unele poate slabe, non-urbane, dar nu am cum să cred, totuşi, în onestitatea unei atitudini care, pentru a înlătura un neg de pe obraz, adoptă soluţia tăierii capului).

Şi mai ales a pierit un cartier, o voce distinctă în simfonia oraşului, al cărei ecou mai răzbate numai cultural-memorialistic, prin câte un gest memorabil din acesta al unui autor abia ştiut. În faţa uitării nepăsătoare, pânzele-fotografii ale lui Dan Vartanian, azi reaşezate chiar pe locurile facerii lor, par prapuri care străjuiesc, atâta câtă mai e, memoria celui pe care atunci nu l-am iubit, respectat şi păzit cum trebuie şi care, acum, ne mai priveşte dojenitor „de dincolo” printr-o chinuită urmă a unui chip surprins în convalescenţă...

Oraşul uitat, fotografii-document de Dan Vartanian, expuse pe gardul Casei Poporului


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2015-05-28

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Casă pentru “omu’ nou” – sublim fad, cu iz de bou
zoom

TAGURI: hostiucarta.ro, casa, om





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri







Apa Nova