2017-11-24 00:20


hoSTIUcARTA.ro: Ceramica, terra mitica*

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Ceramica, terra mitica*

Este, oare, între arte, ceramica, singurul gen care, în timpurile din urmă, a dobândit un statut ambiguu – ştiut fiind că estetica Postmodernistă şi-a făcut o „datorie de onoare” din favorizarea tendinţei de a permite artelor zise minore accesul în „centrul” artei contemporane? Sau, oarecum dimpotrivă, odată eliberat în perioada interbelică de funcţia utilitaristă şi de cea pur decorativă, el a tins să-şi redescopere un statut de independenţă şi s-a aruncat în tornada artelor post-postmoderne, spre a deveni „mijloc”, „punct de reper imediat”, maculat şi el de „aluviuni” media?

Ciudat este să constatăm, totuşi, că, în răspărul acestei amestecări statutare, pentru acest gen de expresie artistică „mini”, de la Meret Oppenheim încoace, lucrurile nu par să se fi modificat dramatic în esenţă: bibeloul pare a-i fi „diferenţă” specifică şi instalaţia „gen proxim”. Pare că statutul de obiect-star al piesei contemporane de ceramică a tras foloase din ambele limitări, preluând de la delicateţea minusculului ironia (ce „oroare”, în ordinea clasică a valorizării obiectului de artă ca un la fel de intens sens intelectual şi estetic să poată fi ataşat şi unui „rest” de materie, ca şi unei tone de greutate!), iar de la intenţia de multiplicare un rost al parazitării bune a spaţiului vecin cu „intoxicarea” artistică a spaţiului urban deloc străin de spiritul grafittiului, de pildă. De aceea, poate, în ordinul modernităţii ei, ceramica desfăşoară, senzual şi artistic, un neo-suprarealism care pare tot timpul prizat în supradoză. Acele mici suprafeţe de material  deja concentrat, amplificat de tehnicile de lucru se acoperă de straturi complexe de sensuri derivate, mistificate, violate şi dobândesc, astfel, puteri magice de comunicare cu un univers care pare să se mişte mult mai împiedicat decat strălucirile sau conexiunile interne ale lutului ars. Produsul ceramic nu-şi mai este, sieşi, demult suficient, demult aşezat într-un „dat” cuminte, clasic fără rest: ne mai gândim doar en passant la arderile succesive ale unui obiect, la eventualele lui impregnări cromatice ori liniare cu poveşti. Socotim aceste calităţi un lest firesc, un temei cu neputinţă de evitat, un prim nivel de comunicare sine-qua-non. Ne interesează, mai mult decât acestea, palimpsestul multiplu care le acoperă,  la fel de mult pe cât ne interesează, astăzi, nu vorbele uzuale, convenţionale ale unui ins, ci witz-ul care ne poate veni dinspre ele, acroşul lor, farmecul şaradei lor.

„Un joc secund, mai pur...”

În fapt, în măsura în care artiştii sunt buni ascultători ai materiei cu care lucrează, ei capătă relativ rapid capacitatea de a o înţelege, de a o îndruma şi „exploata” cu sens. În acelaşi timp, evident că în oceanul de urlete al artei moderne, o voce jucăuşă, semnul unei inteligenţe sensibile are cu adevărat şanse să fie auzit şi observat mult mai mult decât cine ştie ce dezlănţuire grotescă a multului. Revenind la Meret Oppenheim şi la simili-vesela ei cu multiple conotaţii sexuale (şi poate fi văzută în apropierea fizică una din formele comunicării aproape absolute!) e de remarcat, tocmai, reducţia formală a cantităţii mesajului, în favoarea exploziei lui intelectuale şi sensibile. Aproape similară, în sensul evocat mai sus, dubla morfologie a la Bob-Sponge-Square-Pants pe care ne-o oferă perceperii Lia Bogrationi: două mini-„cărămiduţe” mult apropiate ca text geometric chiar de „Sărutul” lui Brâncuşi, se află în dialog potenţial. E vorba de o erotică ludică evocată într-un sens deodată primar, platonician („sferele” care se potrivesc), dar şi într-unul absolut contemporan, care descrie legătura dintre „cele două părţi” ca fiind condiţionată sau cel puţin modelată de instanţa „sexului amabil” sau al unei apropieri corporale care include/presupune acceptarea mai-multului, a forţărilor „platoului conjugal” – vezi titlul, care poate sugera inclusiv practica numită fingering . Notabile ca reuşite rezolvări sunt o anume tectonică destinată „identificării” celor două principii ce-şi răspund („femeia” care stă, aşteptând bine aşezată iniţiativa masculină, „bărbatul” care pare a nu-şi afla sprijin în lipsa „femeii”), cromatica celor două piese de gresie glazurată, evocatoare de mitologic primar (bărbatul-soare este galben, femeia-lună este albă), minima intervenţie formal-expresivă, sugestiile viu-anatomice. O mini-capodoperă cu virtuţi în acelaşi timp pur-estetice, dar şi larg-comunicaţionale – orice instituţie modernă care are ca obiect familia, cuplul bărbat-femeie şi-ar putea asuma acest logo vizual construit pentru a evoca o perfecţiune întotdeauna dezirabilă.

Deloc departe ca mesaj, deşi încă şi mai particularizată în exploatarea superficialului, pe de o parte, iar pe de altă parte o lucrare/o vecinătate excepţională, dacă ne gandim că o expoziţie şi-ar putea propune o auto-ironie la propria ei adresă este „zarul dublu” numit...”Trei degete” (Anthony Stellacio). Derutant, titlul invită la speculaţii tehnice (poate că la realizarea unui stadiu de prelucrare al „cuburilor” artistul a utilizat preferenţial trei degete) sau poetice (suprafeţele pot conţine imprinturi de la 3 degete; evocăm 3 simţuri? ne putem gândi, eventual, la o revelaţie avută în timpul lucrului legată de 3 degete binecuvântând, de o mână cu doar 3 degete, de 3 degete ce ţin o unealtă de lucru, 3 degete dând cu zarul şi marcând un destin şamd). Vedem o polaritate imperfectă, juxtapusă, în care fiecare din cele două cuboide au părţi modulate şi părţi lise, dar care, din cauza similarităţilor, trimite mai curând la ideea de separaţie, de individuaţie, de divorţ decât la o posibilă reconciliere. Ideea de rezonanţă dintre două existenţe este supusă, în primul rând, ameninţării, pericolului, insularizării. Şi Eun Kyong pare a ne vorbi despre ratarea comunicării: pe o carte adastă un bibelou, semn al degradării culturale (regnurile se amestecă şi sensurile devin confuze doar acolo unde nu există distincţie clară între lumea naturii şi cea a culturii) sau, într-un limbaj metaforic, ni se spune că acolo unde domneşte animalicul, vitalul, cultura este o carte închisă. De o cuprindere deosebită ne pare „ochiul” explodat al Ilenei Crăciun, acel paradoxal şi fundamental domeniu al legării omului de lume care în funcţiune este ceva, iar în sine însuşi altceva (aşa cum se ştie, anatomic vorbind, imaginea pe care ochiul o prinde din realitate este văzută invers – numai creierul o repoziţionează, pentru a ne fi de ajutor). Profunzimea globului ni se pare, prin urmare, mai condensată, mai deplină artistic decat sfera irizată „dinafară”. Pământul „nostru” dinafară este, trebuie să fie altul decât cel al reţelelor de suprafaţă. În fine, ne captează mini-instalaţia paradoxală a Luciei Lobonţ: o barcă în formă de pseudo-peşte cară după ea un vas, o lacră. Privim un fel de frază franceză dedicată unui paradox lubric, foarte apropiat de ceea ce în cultura net se numeşte „porn-think/porn-thing”: un obiect care seduce prin erupţia de detalii ataşate viului, o avalanşă de detalii care trece în pranteză sensul, silindu-te să te dedai senzualităţii pure. O captare, o cursă, o provocare estetică a simţurilor rafinate, „culturalizate”.

Dar expoziţia de la Galateea se cere văzută, cu atenţia şi dedicaţia unui filatelist. Ne-am oprit aici cu prezentarea şi analiza lucrărilor doar pentru că, din binecuvântate pricini, aceste obiecte ne-au fost mai aproape clipei, preferinţei de moment decât celelalte. Ceea ce însă, nu înseamnă că micro-operele semnate Alberto Busto, Maria Pop Timaru, Martin Harman, Hasan Sabhbaz, Nicolae Moldovan pot fi ratate, că excelenţa lor poate fi ignorată...

„Conexiuni interioare”, Galeria Galateea, 6 Ian – 4 Febr. 2016, curatori Lucia Lobonţ, Nicolae Moldovan

“Arta reprezintă întotdeauna, până la un punct, încercarea de a crea ordine din haos”.

Will Gompertz


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-01-07

GALERIE MEDIA



TAGURI: hostiucarta.ro, ceramica, terra mitica



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri




Apa Nova