2018-05-26 18:42


hoSTIUcARTA.ro: Contraste complementare

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Contraste complementare

Nu doar pentru că ne aflăm în România, ţara contradicţiilor-ca-dovadă-a-viului, şi nici numai pentru că postmodernismul este cultura tensiunilor interioare, explozive, vom deschide acest text cu afirmarea unui paradox: Cela Neamţu este un brand de ţară, cu toate că nu şi-a dorit niciodată să asume această postură – ca ţel explicit al travaliului ei artistic, cel puţin.

Şi ne grăbim să mai adăugăm acestui început aparent descumpănitor un al doilea, încă şi mai acuzator la adresa unei lumi care, atunci când are o valoare, nu prea ştie ce sa facă cu ea: deşi o parte din cei care au încercat să scrie despre lucrările domniei-sale i-au asemănat într-un sens sau în altul mesajul şi morfologia „semnelor” transmise cu unele caractere ale operei brâncuşiene, comparaţia ni se pare riscată, căci neflatantă pentru niciuna din părţi, dacă intenţia aceasta va fi fost. Singura asemănare pe care cu mâhnire o constatăm în receptarea celor două categorii de obiecte estetice este, din partea majorităţii „explicatorilor” mesajelor estetice conţinute,  un verbiaj cam scăpat din frâu, a cărui singură justificare pare să fie elogierea notei poetice descoperite fie la sculptor, fie la autoarea contemporană de tapiserii.

Sigur că poeticul artei este o calitate universală a obiectului cu sens estetic, numai că, din păcate, nu oricărei făcături ce poartă un nume pretins auctorial i se poate şi ataşa o apreciere în acest sens: dorim să spunem, prin aceasta, că gradul de intensitate poetică al unei lucrări merită observat şi analizat dacă şi numai dacă el se ridică la universalitate, căci dacă orice frunză, de pildă, este simbol al naturii, ea nu devine automat şi metaforă ori metonimie a contemplării, purtătoare de semnificaţie artistică. Pentru un botanist şi desenator, reprezentarea unei „foi” e o definiţie a clasei vegetale căreia-i aparţine, nu invitaţie la reverie...

Ramuri ce se desprind

Spre a pune stop acestei „direcţii comparative” sugerată de pretexte formale – Brâncuşi evită detaliul mărunt, Cela Neamţu nu-şi propune să atace, în obiectele ei ţesute, monumentalitatea descătuşată, sublimul gratuit, de aceea eliberat de teluric, al pieselor „truditorului” de la Hobiţa-Montparnasse. Din nefericire, poate la adăpostul bunei intenţii de a ne glorifica „realizările” artistice, tindem să ne orientăm raportările la valori maximale, forjăm şi forţăm uneori comparaţii care nu au obiect, sau cel puţin cărora le lipseşte substanţa comună reală: să nu îl înghesuim pe admiratorul lui Egon Schiele în măsura lui Rubens, să nu o silim pe Jagoda Buic să lucreze macrameuri sau broderii liliputane...

Nu ni se pare că ceea ce dă consistenţă şi valoare operei Celei Neamţu este de căutat mult în afară, în alte ţări „vecine şi prietene” ale creaţiei. Dimpotrivă, vom găsi „închideri care deschid” imediat ce ne vom decide să ne concentrăm pe datele de bază ale artei ţesăturii, dacă vom dori să le chestionăm actualitatea. Tapiseria (a Celei Neamţu y compris) este o artă sincronică şi diacronică deopotrivă: ea înmagazinează timp concret de lucru şi timp istoric (referinţe la o artă precursoare), concept obiectual în sine şi concept spaţial, creează faţă de spectator un cadru extrem de particular, de concret, marcat de reciprocitate senzorială („căldura” invocată apropo de tapiserie nu este doar o calitate psihologică a acesteia, ci prezenţă fizică reală ce „suspendă” peretele, „ecran” care protejează concret omul, mediul). Şi da, în această linie „descriptivă” a mărcii artistei este de strecurat atent şi de considerat cu toată atenţia observaţia rafinat-poetică a Doranei Coşoveanu: „tulburătoare de melodioase” sunt aceste „ziduri sensibile”, în care oarecine ar putea descoperi o melancolie dată de fragmentul de clădire parazitat a timp eonic de mereu-reînviata vegetaţie. Toate acele ferestre de o nobilă singurătate sunt, cu adevărat, notele grele şi dense ale unei mega-elegii vorbind despre „prezenţa prin absenţă” a omului, fără de care lumea îşi pierde rostirile, rosturile, rostuirile... Iar reveriile de care suntem cuprinşi atunci când suntem captaţi de aceste portaluri purtătoare de stări şi sentimente înalte se hrănesc poate din verticalitatea pieselor, poate din vibraţiile cromatice ale acestor câmpuri sărbătoreşti de toamnă, poate din mişcările mature, unduioase ale blândelor  corpuri de „natură revăzută”, recuprinsă, ciclic, în timpi şi materie...

În plin contrast cu aceste lumini descărnate, volumele lui Dinu Câmpeanu sunt senzual-fertile, întrupări ce vizualizează, fac prezente energii masculine, imprecise, proteice ale Pământului. Ca şi cum ar fi descoperit tainice raporturi structurale între aglutinările ciorchinelui şi geometriile piramidale, sculptorul preface ambele „pretexte” în mesaje-forme imprecise cantitativ şi numeric, în mai mari sau mai mici forme decorative ce prezentifică spaţii, care „vor să fie văzute”, seminţe ale văzului care funcţionează deodată ca „sâmburi de hotar” şi ca „numeni-purtători de oameni”. E multă rugozitate lăsată liberă, vag-brutalistă în aceste „puncte romane”, ca şi cum totul, viaţa sau opera s-ar petrece pe cale, între timp, sub o presiune mereu prezentă şi care nu lasă loc de finisări în care s-ar simţi, cumva, momentele ultime, timpii care macină în gol, clipele repetate de dragul repetării... Săgeţi preistorice ale unei omeniri care, din vreme în vreme, se repetă şi se reformatează, parcă spre a nu-şi nega sau uita propria creştere şi descreştere, memoria spirituală (vezi titlul, a la Proust) fără de care nicio evoluţie nu se poate umple de sens...

* Timp regăsit, Cela Neamţu – Dinu Câmpeanu, Galeria Senso, 8 Nov. – 3 Dec. 2016


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-11-10

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Contraste complementare
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Contraste complementare
zoom

TAGURI: hostiucarta.ro, contraste, romania, contradictii





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri







Apa Nova