2017-11-19 05:19


hoSTIUcARTA.ro: De-a (jocul cu) arhitectura

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: De-a (jocul cu) arhitectura

Greşesc, oare, atunci cand, revăzând cu ochii minţii expoziţia “case ciripite”*, îmi spun că spectacolul pe care l-am văzut este o simili-arhitectură de compensaţie? Mă voi fi aflat, adică, în faţa unei etalări de supra-grijă acordate/alocate ideii de creştere a unor mici vietăţi pentru că se prea poate ca arhitectul contemporan, grav sedus de mirajul recunoaşterii profesionale, să încerce să recupereze cumva, prin această ieşire dedicată “leagănului”, o stare sau un timp…pentru care nu a avut suficient timp la vremea potrivită? Cred şi sper că greşesc – deşi neîndoielnic ocupaţia de arhitect cere sacrificii atunci când vrei să ajungi la miezul ei, jertfe uneori cu siguranţă duse mult dincolo de ceea ce s-ar numi limite ale firescului.

Mult mai mult aş vrea să cred că aceste case-în-joacă (deşi nu tocmai!) se vor fi născut din recuperarea stării copilului, din acele uimiri care te îndeamnă să faci, din ochii care vor să reînveţe să privească şi să vadă. Şi nu pot să nu am o măruntă urmă de regret că am găsit această atât de substanţial-copilărească lucrare comună estetică într-un spaţiu lipsit de copii, copii care ar avea atât de multe de învăţat şi de trăit din aceste forme, din panourile lămuritoare, din câte un bun detaliu balansând între rucodelie simplă şi artă înaltă. După cum nu pot să ratez ocazia de a mă supăra, iarăşi, de vidul haotic ce descrie, de fiecare dată, acea pată moartă pedagogică, bine gândită, dar prost aplicată la noi, a „săptămânii altfel” – căci ştiu cu prea bine cu câtă bucurie aşteaptă copiii hrana bună şi vie a unei teme-cu-adevărat-diferite şi, din păcate, cunosc la fel de bine pesmeţii-conservă care li se servesc. Ori, cred că tocmai prin astfel de evenimente multi-disciplinare, pluri-senzoriale şi chiar senzuale sensibilitatea copiilor ar putea fi redeşteptată, învăţul ar deveni, câtuşi de puţin, sărbătoare.  Încă şi mai mult sper să am dreptate atunci când văd într-o astfel de „ieşire” din arhitectura norm(ativ)elor un altfel mai generos, mai „dezlegat” de a gândi şi crea al invitaţilor – nu odată mi-am exprimat supărarea de a găsi în expoziţiile de arhitectură clasice mult prea multă morgă, deşănţat de multă efigie.

Pentru o lume – a naturii –  mai bună

Chiar dacă sună a evaluare lejer-puerilă, este foarte posibil ca aceasta percepere de „gravissim” să fie tocmai explicaţia-capcană pe care arhitectul vrea să o accepte cu sufletul împăcat pentru

a-şi justifica vreo cantonare – nu prea poate fi justificată altfel „uitarea” faptului că spiritul ludic este, de mai bine de 5 decenii, element „organic” al esteticii (post)postmoderne: de la Hexenhaus a soţilor Smithson până la carcasele sparte ale lui Gehry sau volumele din plastilină cimentată ale arhitectei Zaha Hadid, asta ca să nu-i mai pomenim pe arhitecţii niponi, câte dintre marile nume s-au afirmat şi consacrat „întemeind”, întorcând, adică, universul după ei? E, oare, doar o întâmplare faptul că unica victorie majoră din ultimii ani a arhitecturii locale, „Taiwan Tower” a echipei Dorin Ştefan, este joaca inteligentă cu un principiu natural, interpretarea filosofică şi estetică a unui „copac”?

Sau, privind chestiunea dintr-un alt unghi: cât de luat în serios este cel care, în mijlocul unei sprintene dialogări, trânteşte a poză o bulă papală dogmatică? Metaforic vorbind, aceasta e imaginea hard a Bucureştiului de azi, născut parcă din încrâncenări peste încrâncenări, din „demonstraţii” ce vin de la oameni care parcă au uitat ce mai înseamnă seninătatea...

Am privit, aşadar, cu bucurie relaxată propunerile suspendate la nivelul privirii, note liber dispuse pe un portativ imaginar, instalaţie salvată de la „clasic” pe de o parte de formele, materiile şi texturile variate, pe de alta de cele câteva case verticale pentru păsări, ”turnuri” tectonice care te puteau duce cu gândul la masivitatea iluzorie a colibelor din povestea celor trei purceluşi: greutatea scorburii te face să uiţi, pentru o clipă, că şi această „colivie” ar trebui să se afle la o înălţime oarecare, altminteri, de la târâtoare până la ape, totul ar ameninţa-o, în ciuda aparentei ei masivităţi. Deşi, dacă tinzi să verifici exponatele din acest punct de vedere, mai toate se vor dovedi slabe dintr-un punct de vedere sau din altul; să nu uităm, totuşi, că înseşi cuiburile păsărilor (ca şi casele, de altfel) îşi poartă cu ele propriile limite, propriile dovezi de friabilitate, de vulnerabil „natural”.  Sub ploaie, adăpostul măcăleandrului (Unulaunu) devine inevitabil, în cele din urmă, un burete picurător şi rece – dar plicul acela minimalist are culoarea de camuflaj a frunzei şi morfologia caldă a unui cearşaf, a unei pilote. Wirenest (Vitamin Architects) aproape că reproduce „reţeaua”unui cuib – dar, din nou, cum vor supravieţui nişte pui sub ploaie, în văzul liber şi poate flămând al tuturor celorlalte vietăţi? Coconul alb (Bogdan & van Broeck) pare mai sigur din acest punct de vedere, deşi se prea poate ca tocmai impermeabilitatea lui să-i fie deodată şi bine, şi rău – căci textura cuibului presupune o oarecare aerisire permanentă, un discret, dar necesar şi bine controlat flux de aer care vine şi pleacă... Astrucuşul (Lucian Călugărescu & Radu Podiuc) din plută pare a fi mai aproape de o soluţie reală din acest punct de vedere, deşi... ce construcţie aerodinamică OZN! Chiar dacă prea prezentă prin formă într-un mediu natural, ideea de a suspenda undeva un astfel de „acoperiş deasupra capului” ar crea, prin multiplicare, o imagine interesantă, poate utilă codroşului (chiar – cum vor şti păsările că le sunt destinate acele şi numai acele „case”?). Şi tot mult prea vizibil îmi pare poate cel mai ludic-reuşit adăpost, „Gură-cască”, al mierlei (Abruptarhitectura), boţ roşu scobit cu multă pricepere pentru a imita accidentalul, naturalul; din pacate, însă, în natură culorile tari indică întotdeauna primejdia. Adăpostul masiv pentru vânturel (Exhibit), atent conceput şi realizat, pare să aibă doar o mică problemă legată de ancorare şi de „siguranţă” a „acoperişului”, în vreme ce împletitura-de-glob pentru alt măcăleandru (Dorel şi Veta / Raum), din aceeaşi „adresă” organicistă a materiilor, pare a-şi asuma „balansul” casei dintre pământ şi cer, ideea de „picătură” de ploaie investită cu viaţă. Din acelaşi repertoriu formal, dar de o stilizare singulară, obiectul-podoabă „Corola” (DSBA) sugerează „tehno” vârful creaţiei vegetale, floarea, deschisă pentru a primi, a adăposti.  Multe dintre piese vor fi pus laolaltă har de meşter şi sensibilitate de design, toate conţin „o mică funcţiune”, toate poartă în ele o mică portiţă de sublim, dacă ne gândim la „forţarea” bună a limitelor pe care o presupun. Ar fi cu totul interesant, în cele din urmă, urmarea acestui punct-start: a duce măcar câte un obiect din fiecare clasă din această expoziţie-experiment într-un parc – cel al Operei, de pildă, spre a-l oferi dacă nu păsărilor, atunci măcar oamenilor...

*Galeria Galateca, Ianuarie 2016, Asociaţia „de-a arhitectura”


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-01-14

GALERIE MEDIA



TAGURI: hostiucarta.ro, joc, arhitectura



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






Apa Nova