2018-04-27 04:16


hoSTIUcARTA.ro: Împreună, în nesfârşire

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Împreună, în nesfârşire

Ani de zile mi-am dorit să pot scrie o carte despre familiile de artişti români – ar fi fost, în mintea mea, pe lângă o excelentă carte de vizită a creatorilor noştri de artă, poate cea mai interesantă contribuţie a plasticienilor locali la umanismul estetic al Europei clasice.

Am convingerea că pentru orice critic sau istoric de artă a vizita spaţiul interior al unui astfel de cuplu ar fi o provocare complexă şi dătătoare de mari satisfacţii spirituale şi profesionale, cunoscută fiind, ca reper biografic mereu confirmat şi reconfirmat,  dominaţia absolută a „clişeului” solitudinii în care, de regulă, făuritorul de forme şi idei noi trăieşte, se consumă, creează.

Când apropierea ar fi prea multă

Fireşte, şi la acest capitol suntem o naţie de speciali, căci oricine ar dori să „dea un ochi” în această direcţie, ar găsi chiar şi la mare repezeală cel puţin 10 cupluri/familii în care fiecare dintre cei doi este un reper, mai mic ori mai mare, pentru arta locală şi, uneori, nu numai. Şi aceasta fără a lua în calcul familiile cu vocaţii mixte – plastician şi critic de artă, artist şi arhitect, grafician şi muzician şamd.

Sigur, ar fi o imensă reuşită să pătrunzi cumva în intimitatea unei convieţuiri familiale /familiare şi, în acelaşi timp, orientată spre „facere” artistică - fie şi pentru că o astfel de intruziune ar însemna să descoperi, vrând-nevrând, şi acele lucruri pe care o pereche le tăinuieşte, pe drept cuvânt. Lucruri pe care le simţi în vorbe şi pe care le vezi în gesturi, dar care e mai bine să rămână nespuse – s-ar cere invitatului, neîndoielnic, o imensă decenţă a comunicării, nu atât spre a nu răni persoanele în parte, cât spre a nu deranja acea chimie profundă dintre cei doi, de multe ori fructul a mii de zile de strădanie pentru a putea accepta dorurile şi darurile celuilalt.

Căci acest „mediu” învăluitor este, fără niciun dubiu, „lichidul amniotic” ce hrăneşte, poate mai mult inconştient decât direct şi abrupt, fiece lucrare sau concept de lucrare ce va apărea, ADN-ul ei comun de care nu poate scăpa.

Îngăduinţa petrecerii

Ieşirea în public a perechii Biţulescu* ilustrează perfect aceste „presentimente”. Galeria Simeza e plină asemeni unui hambar după o vară plină de rod şi împodobită ca o reşedinţă seniorială gata de a primi oaspeţi. Gospodarii-gazde ne invită la o sărbătoare matură a travaliului lor conjugat, la o nuntă după care vor păşi împreună într-o zi de mâine mai blândă şi mai aşezată, dat fiind că ea se întemeiază pe acest solid grund al „recapitulării” de azi. E multă culoare mătuită pe simeze, ca un brâu cald, cu multe nuanţe de auriu, uneori subliniate de accente cromatice curate, clare – şi se străvede din aceasta nu neapărat o goană după preţiosul material, dar bucuria de a lucra cu un obiect-suport aproape spiritual. Discutarea ansamblului creaţiei prezentate nu are cum să nu ia în calcul şi pretextul formal renascentist, în dublul lui aspect, de obiect-tablou cu dimensiuni reduse şi de citare a unor subiecte picturale proprii acelei epoci (portretul). Dar intervenţiile asupra ambelor straturi evocate ne spun că autorul citează cu complicitate amicală dintr-o moştenire pe care o doreşte mai prezentă, mai vie în contemporan,  ne permit să ne referim la artă ca la un mod de a trăi printre sensuri şi realităţi mereu în mişcare. E o invitaţie la degajare faţă de orice fel de morgă, de act demonstrativ, dogmatic, de arta-ca-o-pedeapsă, propovăduită de acei profesori tâmpi care silesc copiii să iubească arta obligându-i să memoreze pe de rost zeci de scame memoriale inutile. Miniaturalele (uneori) câmpuri picturale au, de pildă, zone nefinisate, „neterminate” – dar dincolo de evidenta trimitere la cutuma non-finito-ului (artistul Renaşterii avea întotdeauna grijă ca o mică parte din pânză să rămână incompletă, pentru ca darul divin să aibă unde interveni), ne putem gândi la asumarea şi afirmarea, de către Relu Biţulescu, a posturii de „învăţăcel”, de mereu-ucenic în ale artei, mereu pus pe şotii. Fiindcă, de pildă, în acrilicul „Eva”, postura centrală a pesonajului şi delicateţea vălului care descoperă sânii voluptuoşi e cu totul contrazisă de tratarea tehnică a şalului care cade, pe jumătate pointilistă, pe jumătate a la Lautrec. Ai în faţă, cu totul posibil, o alegorie a Ispitei...

Marijana Biţulescu e o prezenţă caldă, feminină. Care interoghează picturalul cu uneltele tactilului, ca şi cum i-ar desfăşura acestuia straturile de fiinţare, l-ar pseudo-developa. „Ofranda” nu e un obiect prins într-un chivot laic de lemn, dar exerciţiu de decupaj pictural. Aceasta spune structura accidentată a suportului, lăsat să-şi declame vârsta în aparenţă „grafică”, şi tot aceasta spune tratarea pâlpâitoare, „luminiscentă”, a petelor de culoare. Şi o bună ştiinţă a „coabitărilor” materialelor, un bun-simţ în intuirea gradelor de forţă ale acestora o ajută să facă artă acolo unde 9 din 10 tapiserese contemporane ar cădea în kitsch.

O expoziţie ca un dans împreună, în care partenerii, fiecare cu propria definiţie umană şi artistică, se apropie uniţi fiind de muzica unor ritmuri fine, aproape vibraţii – pe care, atenţi, le vom descoperi în neînchiderea-a-deschidere a pieselor expuse. Putem privi de aproape şi de departe lucrările şi ele ne vor dărui noi perspective, ne vor oferi noi surprize, noi grade de apropiere şi de cunoaştere a artei. Şi vom putea visa, mai departe, la nădejdea liberă a celor doi către darul zilei de mâine...

• Între lumi, Relu&Marijana Biţulescu, Galeria Simeza, 7-20 Mai 2015


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2015-05-14

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Împreună, în nesfârşire
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Împreună, în nesfârşire
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Împreună, în nesfârşire
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Împreună, în nesfârşire
zoom

TAGURI: hostiucarta.ro, umanism, artisti, petreceri





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri







Apa Nova