2018-04-20 23:21


hoSTIUcARTA.ro: Iţe, fiţe, arcane şi capcane...

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Iţe, fiţe, arcane şi capcane...

Cum am mai declarat şi altădată, cu asumarea faptului de a fi considerat demodat, retrograd, chiar păşunist de unii sau alţii, nu cred în marele destin al artei „conceptuale” româneşti post-decembriste, aşa cum nu cred nici în mimarea culturii post-postmoderne de către un artist autohton sau altul, cu finalitatea „uimitoarei” lui lansări pe piaţa mare a artelor. Nu voi relua aici argumentele de ordin istoric sau critic care îmi hrănesc această convingere valabilă ieri şi azi, convingere care, mă grăbesc să adaug, ar putea cunoaşte, în viitor, unele îmblânziri, nuanţări, mici abdicări. Dar, dacă acest lucru se va petrece, el va fi consecinţa unei consacrări naţionale şi internaţionale a artiştilor noştri dată de propria valoare afirmată şi confirmată, şi nu a exploatării unor resurse para-artistice, fie acestea apartenenţe la diferite instituţii ori comunităţi, colaborări de alcov sau „îndeplinirea întocmai şi la timp” a ordinelor venite de la alte „mărimi”.

Iar despre marea fami(g)lie a artelor...

Căci, după cum unii dintre noi intuiesc, iar alţii ştiu, multe destine artistice se slujesc de altfel de potriviri care te scutesc cumva de atitudine morală faţă de tine şi faţă de „nemurirea” propriei creaţii: cutare pictor expunea, odată, la Artexpo, spre uriaşa stupoare a tuturor, doar pentru că, pentru o vreme, devenise amic intim al unei cuconiţe care putea „modifica” priorităţile şefilor. Cutare alt artistuleţ dotat cu un mare „caracter” atârnător a trecut o vreme din floare-n floare, din galerie-n galerie, cutare domnişorică talentată a deschis drumul... în viaţă al unui prea-imberb critic şi acela, la rându-i, i-a fost recunoscător, lansând-o... Lucrul se petrece, fireşte, şi la alte niveluri de auto-amăgire, acolo unde în locul unei amănunţite critici a obiectului/etapei de creaţie/travaliului artistic se ţine cont mai cu grăbire de interesele presante şi de „buna colaborare între părţi” – şi uite-aşa buruienile, vitale, sufocă prin prezenţă puţinele flori care mai fac „pajiştea” altceva decât loc de păscut. Să mai adăugăm la aceasta şi nefericita situaţie în care chiar şi un bun critic se poate înşela... şi iată cum şi de ce există şi rezistă haosul (românesc) al artei contemporane. Din fericire, aceasta se petrece numai la un nivel mediu spre mediocru al vieţii culturale de pretutindeni, căci atunci când se dau marile verdicte, acestea sunt posibile, în definitivul lor, numai datorită unor mari competenţe la lucru. Care nu înţeleg conceptul de „diplomă de participare”... – orice cunoscător cât de cât al vieţii artistice mioritice ştie fără nici un dubiu că nu există în ultimii 10 ani mai mult de 10 nume notabile intrate pe drept în atenţia/conştiinţa spaţiului estetic european.

De aceea, consider că s-a făcut o mare greşeală atunci când mai toate publicaţiile (ne)specializate s-au străduit să lanseze la apă „arta contemporană” sub speciile ei de atitudine improvizată (gen performance sau instalaţie, pentru care trebuie cu adevărat o înaltă calitate a intelectului artistic, nu tupeul unor însăilări precare) şi s-au dat cu sârg la o parte arii de specialitate în care aveam şi valori, şi tradiţii confirmate. Faţă de nivelul graficii locale, cunoaşterea europeană a genului e nedrept de mică. Sculptura a mai făcut, pe ici-pe colo, obiectul unor tabere internaţionale, dar de regulă cei apreciaţi afară, acasă sunt contestaţi sau marginalizaţi. Şi ajungem, astfel, la obiectul preocupării noastre de azi, arta firului, cu mari recunoaşteri şi confirmări altădată, acum ignorată de mai toată lumea, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună.

Pro-domo

Căci, da – generic vorbind, arta tapiseriei este de o nobleţe pe care parcă ne e într-un fel jenă să o acceptăm, să ne-o asumăm: orice magnat mărginit are şi el prin casă, prin pod ori prin baie ceva bibelouri, vreo statuetă mică, o sumă de tablouri. Dar în câte case de avuţi aţi văzut o tapiserie – cu s de la francezul tapis, nu cu ţ de la ţol de ţucălar? Cumva, aceşti potentaţi de carton simt şi reneagă multa muncă ascunsă în acele sute de mii de fire întreţesute, înalta calitate spirituală ce se strecoară în procesul conceperii cartonului spre a stiliza o imagine sau alta, condiţiile de aşezare şi de păstrare ale unui astfel de obiect, care obligă „cinstita faţă” la o recunoaştere, la o apreciere superioară a acelui ce „moşeşte” un câmp de fibre. Or, cum să consimtă ţăranul de bani gata la o atare „admitere” în lumea lui a unui „ţesător”? Artă, da, bă – da’ nu covoare, cârpe...

Apare, aici, „instanţa” tapiseriei mici, a obiectului mărunt fabricat din aţe, sfori şi alte strămături, care poate îmblânzi cu şarm un colţ de casă, un loc intim, o bibliotecă, chiar un birou. Care poate fi un excelent cadou pentru cunoscători, în locul metrului pătrat de pictură (din păcate, nu puţini stupizi de azi cumpără tablouri şi pe astfel de criterii, încă nu am scăpat de obsesia cantităţii). Există, desigur, pericolul kitschului, pentru că un obiect de acest fel are, dacă dorim, o echivalenţă umană, forţa genelor şi sprâncenelor şi fiecare dintre noi se va fi minunat nu odată de cretinismul total al unor femei care-şi smulg sprâncenele pentru a şi le desena mai apoi cu creionul. Atunci când firul de aur din ie a fost înlocuit de fluturaşii de paiete, ţăranca autentică a început să moară... Iar într-o prezenţă ce poate fi consumată integral de ochi, fiecare defect „străluceşte” parcă şi mai tare, trădând nesinceritatea de gândire. Căci în gesturile mici stă adevăratul stil şi spirit – nu altceva spunea, mai demult, Mies: „Dumnezeu stă în detalii”. Ca şi viaţa fiecăruia dintre noi, adăugăm...

Iar ca dovadă suplimentară de maturitate a acestui gen mini găsim dezinhibarea lui, auto-ironia, evidenţele capacităţii artistului de a crea în joacă, părăsind morga aceea grea, plină de crema proprie, care strigă „uitaţi-vă toţi la mine!”, „aplaudaţi-mă!”. Există o bucurie simplă şi puternică a unei mici falange de artiste de a atinge firul transfigurându-l, aproape fără greutate, încât pare atins de geniu. Senzaţia aceea pe care o ai când te uiţi la un lucruşor aproape perfect şi-ţi spui „aş vrea să fi făcut şi eu aşa ceva”. Aşa fac Zoe Vida Porumb, Georgeta Hlihor, Sorina Vădeanu, Dorina Horătău, îndeaproape secondate de Suzana Fântânariu, Maria Băndărău. Calitatea estetică, la acestea, se naşte dintr-o lipsă de emfază, dintr-o naturaleţe împreună a conceptului şi lucrului. E un fel de „a face dragoste” firului, pentru cei ce pot gândi această expresie în afara genitaliilor – adică a pune un fel de jertfă trupească, de rouă a dăruirii în acele mici gesturi, fie că vorbim de sudoare, fie de lacrimă... De aici, un fel de „peste fire” ce se află în firele acelea, preţiosul, rafinamentul aproape nemărginit din această rucodelie (lucru al mâinilor, în limbaj duhovnicesc), pentru care încordarea ajunge să ţină loc de rugăciune cântată. Puteau fi văzute alături de acestea, în Galerie, şi darurile „de pe cale”, trudnice şi de aceea parcă puţin silindu-se, ale Gabrielei Beja, Claudiei Bunea, Georginei Andreescu, Andreei Panduru, Claudiei Popescu. Sunt multe lucruri bune şi foarte bune, aici, care merită aplaudate mult mai mult decât publicitatea jenantă, inutil-scandaloasă a unui ponei roz... 

Salonul Naţional de Miniatură Textilă, Galeriile Orizont, 21 Aprilie- 5 Mai 2015


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2015-05-08

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Iţe, fiţe, arcane şi capcane...
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Iţe, fiţe, arcane şi capcane...
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Iţe, fiţe, arcane şi capcane...
zoom


TAGURI: hostiucarta.ro, ite, arcane, capcane





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri







Apa Nova