2018-02-19 08:06


hoSTIUcARTA.ro: Laudă casei

 |  18:05
hoSTIUcARTA.ro: Laudă casei

Refugiu şi loc de intimitate, fiecare casă este o realitate unică, inimitabilă – fie şi dacă ne gândim numai la aşezările diferite ale „spaţiilor tari ale locuirii”. Nu poţi reface identic o casă, ea nu poate avea nici fizic, nici spiritual, o clonă: nu doar pentru că îţi lipseşte exteriorul spaţiu-xerox spre a o reconstrui, un acelaşi loc pentru o aceeaşi copie-replică a zidirii, dar pentru că alţi oameni se vor raporta diferit la ea, o vor trăi altfel. „Prima casă” (cea natală, ori cea pe care ţi-ai asumat-o împreună cu naturala ei „virginitate”) păstrează, în ciuda oricăror valorificări posibile, aroma fundamentală a legăturii personale a omului cu pământul şi cerul.

Într-un fel, casa „construirii noastre” este crucea pe care o purtăm cu noi întreaga viaţă. E vorba deodată de casa-leagăn, de casa-copilărie, de casa de care tânărul se desprinde. Sunt practic, trei niveluri ale definirii omului, trei praguri vitale prin care el trece legat de „coliba-adăpost”, praguri-momente care sunt asumate qua zidire interioară de sinele fiecăruia dintre noi. Ele au prea puţin de-a face cu practicul sau economicul unei case, cu funcţionalitatea ei utilitară, dar cu geografiile ei interioare, care răspund dinamicii spirituale şi culturale a „locuitorului” – cel adăpostit dezvoltă, în relaţie cu acasă, o chimie specială ce se contruieşte din „absorbirea” , de către persoană, a vectorilor senzoriali ai casei. Pentru orice observator atent, tiparul casei se regăseşte în atitudinea şi comportametul casnicului: cel crescut într-un spaţiu generos va privi realitatea ca un stăpân, cel ce a suferit înghesuit în colţul său zgârcit se va „strecura” printre lucruri, cel născut şi crescut într-un apartament de bloc va fi poate mai bine adaptat simplităţii orizontale a lucrurilor, dar în mod cert va purta întreaga lui viaţă stigmatul lipsei de locuire verticală a spaţiului, va fi un utilizator, nu un „trăitor” al datelor vieţii. Estetica întregului casei este în acelaşi timp blândă şi neiertătoare.

Iată de ce expoziţia dedicată casei ca obiect pictural* poate revendica mai multe niveluri de accesibilitate, poate pune întrebări şi sugera un nor de răspunsuri tematice. Întâi, pentru că readuce în atenţie, în plin centrul Capitalei, subiectul casei, cu re-întrebările obligatorii: ce este casa? Cine şi de ce o locuieşte? Într-un al doilea rând, ea „deranjează” un nivel al perceperii socialului urban imediat: ce înseamnă azi o casă pentru Bucureşti - într-o zonă cu locuinţe individuale sau, dimpotrivă, „pitită” printre blocuri? Al treilea nivel de dialog s-ar putea adresa istoriilor arhitecturii sau artei, căci morfologiile aduse la viaţă pe pânze pot fi cercetate fie ca spaţii construite, tectonice, fie ca obiecte ale poeziei (creaţiei artistice specializate). În fine, interesul prezentei expoziţii tematice ar mai putea consta în cercetarea figurativului actual, ca tendinţă actuală, a drepturilor acestuia de a fi văzut şi considerat ca valoare a prezentului artistic: desigur că „grosul” artei actuale este centrat pe expunerea gestului vital, violent-sensibil, provocator ş.a.m.d. Şi totuşi: de ce o anume repliere în cadrul morfologicului şi a „clasicului” estetic nu ar avea şi ea drept de cetate în arta „democratică” a zilei?

Un poet numeşte casele ce strălucesc pe pământ „stele de iarbă”

Organizatorii expoziţiei pot să se fi gândit la un anume specific al vieţuirii locale, încă îndatorat realităţii rurale  – dacă nu ca suport economic, măcar ca reper cultural valabil demn de reamintit. E un subiect recurent al artei locale, care vorbeşte despre „ieşirea” insului din sufocantul urban pentru a se aşeza vremelnic în lumea depărtată a satului, ştiut fiind că tiparul dintotdeauna al evoluţiei artistice sau spirituale este fundamental legat de „izolarea bună” a creatorului, ajutat de singurătate, de „fuga de lume” să se trăiască pe sine.

Nu odată – istoria artei stă mărturie – pictorii au pus pe pânză reşedinţele în care s-au retras pentru anumite perioade artistic-fertile sau au descoperit, graţie simţului lor artistic cultivat, construcţii-amprente ale locurilor pe care le-au vizitat. Aceasta este prima observaţie ce ar putea nuanţa consumul de artă dedicat casei pe care am privi-o, cumva, în masă în prezentul gest curatorial: fiecare spaţiu al locuirii ales a fost redat fie în felul pitorescului, fie în cel al excepţionalului  descoperit ca tip, ca obiect şi subiect irepetabil, după cum la fel de particulară s-a dovedit  şi viziunea creatorului.  Nu suntem, aşadar, invitaţi să privim o „radiografie artistică a satului”, ci un ansamblu artistic construit din exemple arhitectural-picturale de mare calitate individuale, disparate, punctuale.

Un al doilea punct de vedere necesar consultării acestei „documentaţii” priveşte, odată cu continuitatea arhitecturală a casei, durata lungă, permanentă, a tematicii-subiect: desigur ataşaţi de obiectul satului sau de metonimicul rural conţinut de „casă”, ca şi de valoarea înaltă a operelor de artă ce redau motivul amintit, o falangă de artişti contemporani (Mihai Sârbulescu, Dan Constantinescu printre ei) continuă tradiţia „valorificării” estetice a casei. Este poate un omagiu adus valoroşilor înaintaşi (Dărăscu, Schweitzer-Cumpăna, Ressu, Iorgulescu-YOR, Baba), poate o dorinţă de a verifica şi dezvolta tema, presimţită ca uman-esenţială: indiferent de uriaşul potenţial al apartamentului de oraş, casa, ca modalitate de a fi a omului pe pământ, are „temelia ei” de neînlăturat în existenţa omului, motivaţia ei radicală ce îi asigură nemurirea de facto – „pe sol, casele se fixează cu beton, ca să nu se scufunde în pământ”, spune ironic Max Picard. Dincolo de arhitecturalul specific (revedem case bretone, case italiene, case româneşti) expoziţia captează prin înalta calitate a ţesăturii tuşelor, slujind structuri nu atât raţional-demonstrate, cât deosebit şi adecvat simţite – implantarea caselor contează mai puţin decât atmosfera lor, arhitectura pictural-formală, monumentală, o susţine pe acea constructivă, chiar dacă uneori o trece în planul secund. Iar învelişurile „cochiliilor” intime, sensibil redate, evocă înfăşarea, învelirea, îmbrăţişarea, acordurile cromatice susţinând această simbioză. Rezultă un tip variat de sublim al percepţiilor, transmis nouă ca pură contemplare a „plantei de piatră”, a mamei-pamânt: ne reculegem în faţa aerului înalt al casei, omagiind camul şi caldul oamenilor care le-au locuit, spiritul deodată pamântesc şi divin al artiştilor care au ştiut să le vadă, dincolo de aparentul brut...

„Dacă am fi întrebaţi care este cea mai mare binefacere a casei, am spune: casa adăposteşte reveria, casa îl protejează pe visător, casa ne permite să visăm în pace”.

Gaston Bachelard


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2013-07-18

GALERIE MEDIA

Casa în pictura românească din Colecţiile Particulare, Palatul Suţu, Bucureşti
Casa în pictura românească din Colecţiile Particulare, Palatul Suţu, Bucureşti
Casa în pictura românească din Colecţiile Particulare, Palatul Suţu, Bucureşti
Casa în pictura românească din Colecţiile Particulare, Palatul Suţu, Bucureşti
Casa în pictura românească din Colecţiile Particulare, Palatul Suţu, Bucureşti


TAGURI: hostiucarta.ro, casa, realitate, valorificari, prima casa





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






Apa Nova