2018-07-23 12:26


hoSTIUcARTA.ro: Oraşul fiecăruia

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Oraşul fiecăruia

Poate pentru că este încă din născare localitate de tranzit, Bucureştiul are puţine instanţe, puţine limitări definitive, însă foarte multe, nenumărate parcă, deschideri. O apropiată îmi mărturisea, odată, că iubeşte Bucureştiul pentru că, spre deosebire de New York, unde rezidase pentru o vreme într-un cartier pe cât de super-central, pe atât de aglomerat, „aici se vede cerul”... Un student străin de la arhitectură descoperea chiar profesorilor săi admiraţia nemărginită pentru ritmurile fine ale siluetei Bucureştiului, date de cele fără de număr calcane pe care le întâlnea la tot pasul. Un grup de arhitecţi turci, pe care am avut bucuria de a-i îndruma prin Capitala, căzuseră cu totul în admiraţia mozaicului de stiluri pe fond vernacular pe care le socoteau a fi, spuneau ei, de un cu totul alt tip decât cel pe care îl adăposteşte Istanbulul.

Aceste „semne ale nesfârşirii” ar fi, însă, greu de catalogat ca grund comun şi fertil care ar fi născut şi amprentat decisiv oraşul - ele par mai curând nu fireşti „semne de creştere”, ci mărci domestice ale unei descendenţe rurale în veşnică neîncheiere, de un exotism absolut inedit care ar putea fi tradus, în termenii locuirii, de acea categorie a „ţărăşanului” de care vorbea odată, cu atât umor ironic-înţelegător, Tudor Octavian. Bucureştiul pare un tânăr care, speriat de originea lui potenţial nobilă şi de obositor de multele oportunităţi care îl aşteaptă, alege cumva calea decrepitudinii activ-pasive întru lenevire, amintind un destin à la Mateiu Caragiale. 

Căci e prea puţină normă şi formă în el, e prea puţină civilizaţie orăşenească autentică (vezi lipsa unei reale structuri urbane), iar atunci când este, şi aceea adastă, cumva, într-un turn de fildeş pe lângă care se scurge viaţa de zi cu zi a celor mulţi (ştiut fiind oricui că scindarea României şi cu deosebire a Bucureştilor în două paliere sociale antagonice e un dat de căpătâi al lumii noastre - de la Iorga şi Ralea până la Florin Constantiniu sau Claude Karnoouh, nimeni nu a putut să nu observe această schizoidie). De aceea, personal, prefer ideea „Bucureştilor”, ca şi conglomerat care acordă, cumva, şansă simfoniei, în locul ideii unui singur monolit urban, „strâns unit” - Doamne-fereşte, în jurul Căsuţei Poporuţului (Augustin Ioan dixit) şi/sau a Catedralei Neamului (prost)... Şi tot de aceea cred că pentru totdeauna amintirile, fondul spiritual în care cresc doi „capitalişti”, unul în Giuleşti, celălalt în Cotroceni, va da naştere la două personalităţi care, povestindu-se pe sine, ar lăsa oricărui ascultător impresia de a fi trăit în lumi diferite, chiar diametral opuse. (Cruda realitate: un domn arhitect profesor de aproximativ 55 de ani, locuitor dintotdeauna al părţii de Nord a oraşului, a recunoscut că nu a vizitat în viaţa lui Ferentariul.) Deci, da - Bucureştiul adăposteşte (şi) destine care-şi sunt de-a pururi paralele...

„Lost in transition”

Ceea mi se pare profund regretabil, date fiind toate acestea, este că nimeni din „organele superioare dă partid, stat şi administraţie” nu poate fi bănuit cum că ar înţelege diponsibilităţile pomenite mai sus, ca şi multe altele, care, urmărite practic, ar putea alcătui o Capitală unicat în lume. Poate că ne-ar / le-ar trebui mai puţină morgă proastă şi mai mult umor cât de cât inteligent? Sigur că nu m-ar supăra deloc să mă prăjesc în soarele din Parcul Izvor dacă, peste drum, Cişmigiul ar oferi superioară viaţă-de-alcov-burghez-în-natură... Dacă tot ne-au silit „neşte organizaţii verzi, fire-ar mama lor!” să păstrăm cutare zonă ca rezervaţie naturală, de ce să nu ne riscăm a recrea integral măcar beseareca Văcăreştilor? Cum ar fi ca, înăuntrul unei naturi „virgine”, dezlănţuite în bine, să sălăşluiască pe piloni o biserică aidoma celei vechi, la care s-ar ajunge pe o punte îngustă de doar un metru şi lungă de 100? Aş fi mândru să am aşa ceva în oraşul meu! Mi-ar mai plăcea să fie păstrat gardul de „paysan aveugle” din jurul Căsoiului, dacă din loc în loc acesta ar avea măcar nişte pârleazuri... Aş fi dispus chiar să fiu „luat” uneori de ţigan în cele mari oraşe ale lumii, dacă alături de puradeii care se îmbăiază la nudul gol la 15 metri de Operă, în Piaţa Matache ar funcţiona două-trei puncte atent improvizate de „corturi” de ţigani aurari care-şi fac bine treaba (i-am urmărit de câteva ori la lucru – respect maxim!). După cum nu m-ar deranja deloc - ba aş fi chiar curios să fiu acolo, şi nu sunt singurul - dacă în cutare loc din Bucureşti aş putea participa la rânduiala staborului! În loc de toate acestea, spre marea ei ruşine, administraţia Bucurescilor nu face decât să dea permis de zidire unor constructe care ar fi îngropat în pământ de mâhnire şi capetele ciobenilor - nevoiţi să-şi improvizeze stâne în cele mai crunte condiţii, dar care trebuiau făcute gospodăreşte, că nu se făcea să cazi de ocara satului sau a „breslei”!

Ne recunoaştem?

Vedem, pe gardul simili-(s)nobiliar al Palatului Suţu, poze din Bucureştii vremilor noastre. Semn că nişte conştiinţe au râs sau au plâns laolaltă cu viaţa oraşului (nu cred în ipocrizia ineptă a „observatorilor obiectivi” ai vieţii, decât dacă aceştia sunt morţi; altminteri, atâta vreme cât respiri, eşti om al cetăţii, ai dreptul, ba chiar datoria unei voci proprii!). Sunt atitudini sensibile şi responsabile - aceştia, şi nu socotitorii afacerişti sunt cei care pot face oraşul să trăiască: şi o şi fac, dovadă numeroşii trecători care se opresc să le vadă mesajele. Îl omagiem pe Vlad Eftenie, care este de faţă în clipa iubirii: un gest de însingurare-împreună la care este martoră cetatea; iar sărutului celor doi, gestului de ocrotire tandră al bărbatului îi răspunde tăcerea caldă, pufoasă, a păturii de zăpadă aşternută peste larma urbei. Pare o scenă regizată dintr-un film, atât de mult poate cuprinde Oraşul... Tot despre un fel de tihnă în doi „vorbeşte” Sorin Panait, dând chip unui cuplu de veterani ai oraşului: a sta împreună, sprijiniţi unul de celălalt, ca într-o luptă în care „faci faţa dos şi dosul faţă”: spatele în spate este „locul iubirii pline de încredere”, pentru că de pretutindeni vin ameninţări; sau, ca în marile scrieri, aştepţi faţa celuilalt, după ce va fi înconjurat Pământul în căutarea ta... Nick Constandache şi Mihaela Tulea vorbesc despre feţele însingurării mari, fie ea închisă ori deschisă: uneori, lumea din jur absentează - dar poate că acest gol îţi oferă o şansă de a vorbi cu propriile gânduri? De a te regăsi ori descoperi? Pentru că prezenţa umană din aceste locuri s-a retras, dar fără a lipsi. Ne mai mişcă sepia lui Cristian Oprea, uşor amintitoare de Brassai: e un fel de elegie socială indirectă à la van Gogh, ca şi chip al eternei suferinţe neştiute, stinse în necunoscut, ca dramatism şi atemporalitate, sau poate ca loc comun şi el de ocară pentru kondukătorii urbei şi ai sektorului/siktirului „public” - dacă eu, Primar, aş şti că o asemenea existenţă este posibilă în oraşul meu, în secunda următoare, cu scuze publice, mi-aş înainta demisia (pentru contracararea acestui puseu de sinceritate, vezi Motru, despre p...ulitica dâmboviţeană şi „enteresul” ei...). Şi, sigur, mai sunt câinii, pe care încep să-i văd, în nemurirea lor de Bucureşti, ca pe un autoportret-metaforă asumat al slugarnicilor şi vremelnicilor potentaţi români, căci în fiecare dintre ei pare a aştepta la pândă un Costăchel Gudurău: embleme ale însingurării nefaste (vezi Baudrillard, Sistemul obiectelor ), adeseori aceste animale sunt şi fac / valorează mai mult decât stăpânii lor vremelnici. Sunt păzitori cu drept de cetate, adeseori în locul „părinţilor” lor, care în loc de a protesta deschis faţă de un sistem, permit potăilor să defecheze pe oriunde apucă. În fond, Bucureştii subzistă, fundamental, prin instituţia complicităţii...

* Bucureşti, Subiectiv prin obiectiv, expoziţie foto Palatul Suţu


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2015-05-21

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Oraşul fiecăruia
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Oraşul fiecăruia
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Oraşul fiecăruia
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Oraşul fiecăruia
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Oraşul fiecăruia
zoom

TAGURI: hostiucarta.ro, oras, arhitecti, turci, capitala





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


CRISTIAN OPREA
29 Iun 2015

Multumim celor implicati in realizarea acestei expozitii, gazdelor noastre de la Muzeul Municipiului Bucuresti, cat si domnului Dr. Constantin Hostiuc pentru cuvintele frumoase referitoare la expozitia "Subiectiv prin obiectiv"!
Random image



Ultimele stiri









Apa Nova