2018-07-16 06:15


hoSTIUcARTA.ro: Strigoi hulit / partid “iubit” / ne-ai umilit / ne(-)am istovit!

 |  17:52
hoSTIUcARTA.ro: Strigoi hulit / partid “iubit” / ne-ai umilit / ne(-)am istovit!

În preastrâmba lume contemporană pe care ne este dat să o trăim, al cărei ideal uman pare a fi preslăvirea gloatei în dauna personalităţii şi a cărei glorie paidetică (în numele dictatorial al „political corectnessului” cerem iertare inculţilor şi semidocţilor pentru uzul expresiei înalte, care le poate tulbura grave malformaţii creierului foarte mic) este mazilirea „asupritorilor” Shakespeare, Dostoievski sau Hugo în favoarea cutărui autorel din Bronx, legitimat exclusiv cromatic, sau, într-un caz „fericit” (?), al unei Calixthe Beyala (care, totuşi, copiind neruşinat, şi-a dat osteneala să fure artă şi statut; semn că, măcar, ştia să citească şi să scrie, dar şi că dorea să fie „deasupra” lumii comune, prin orice mijloace). Acest scurt preambul, care încetează acum, are rolul de a pregăti întâlnirea cititorului / vizitatorului curios cu almanahul de producte comuniste (de fapt, cu orice altă manifestare concretă a comunismului) pe care ni l-a pus dinaintea ochilor Muzeul Naţional de Artă al României, prin strădania Mariei Enache şi a echipei skaarkitects, realizatoare a designului expoziţional*.

hoSTIUcARTA.ro: Strigoi hulit / partid “iubit” / ne-ai umilit / ne(-)am istovit!
zoom

„Noi muncim, nu gândim” (slogan comunist)

De ce ar fi nevoie de prealabila fezandare? Pur şi simplu pentru că, în realitatea ei hidoasă, această „cea mai mare aflare în treabă din istoria lumii” (comunismul, după Petre Ţuţea) excludea, de la intenţia conceptuală până la cea din urmă „recuperare textuală”, gândirea originală şi personalitatea din actul artistic. Şi nu doar atât: autorii înşişi (o parte dintre ei aveau să admită, ruşinaţi, aceasta) făceau un mare efort de autocenzură încă înainte de pune vreo formă pe pânză sau de a-şi ascuţi dalta: cenzorii şi delatorii sistemului erau în permanentă erecţie „’telectuală” şi depistau aproape fără greş orice abatere de la norme (răul pervers se amplifică şi multiplică de la natură, nu are nevoie de studii sau îndrumări), după cum se grăbeau să certifice cu surle şi trâmbiţe „linia bună” proprie talentelor „din popor”, grosolan şi grotesc răsplătite de „autorităţi”. Se ştie, azi, că aşa era datul lucrurilor, se pot da nume concrete de „mari artişti” care, pentru o maxi-icoană Lenin, Stalin, Nicuşor ori Lenuţa primeau echivalentul fianciar al unei maşini sau case (realizare, maxim două luni). Să funcţionezi „ca creator” de mare succes sub comunismul românesc era să accepţi din start ideea de „slugă bună şi credincioasă”, cu cinstea pe cinste călcând, şi, dacă te aventurai să gândeşti numai oleacă mai departe, să devii conştient că odată legitimat de vreo medalie a partidului unicat, numărul celor care te puteau deranja câtuşi de puţin nu depăşea limita celor două mânuţe. 

hoSTIUcARTA.ro: Strigoi hulit / partid “iubit” / ne-ai umilit / ne(-)am istovit!
zoom

Şi, iată, astfel apărea maculatura de partid şi de stat ce atesta „linia largă culturală, deschisă oamenilor muncii”, grija cadrelor pentru clasa muncitoare, şi numai astfel pot fi înţelese ceea ce ne place să numim „căderile de o clipă” ale unor nume ca Sadoveanu (invitat de organe să scrie mediocritatea „Venea o moară pe Siret”), Ion Biţan, Ciucurencu, Piliuţă, Sălişteanu, chiar Baba: în logica schizofrenică a judecării lor din perspectiva oricărui „cercetător” occidental, vor fi văzute aici numai subiecte „eventual” incriminatoare, însă, nu-i aşa, solid contrabalansate de valoarea artistică...care este.

 

„Nu” încă unei...interpretări jenant de neutre

Însă nu, nu este deloc aşa (dacă am dori să răspundem acestei întrebări): orice pact cu diavolul te maculează pentru eternitate, nu doar accidental – nu ai făcut de drag portretul „tovarăşului”, nu ai luat „din întâmplare” acea recompensă dezmăţată. Nu mai ai dreptul decât la o memorie parţial curată - mai ales pentru că în dosul gestului tău, numeroşi alţi oameni (teoretic) asemeni ţie au fost şi mai tare striviţi de jugul îndoctrinării, îndobitocirii, au luat drumul prost al celui mai criminal regim al lumii şi datorată „efortului” tău artistic. „Molozul uman” (Liiceanu) s-a putut multiplica sub comunism şi s-a putut perpetua mult după moartea aparentă a acestuia numai şi numai pentru că oamenii de rând au acceptat decăderea ontolologică, au putut fi înstrăinaţi de ei înşişi şi prin marele aparat al ideologiei oficiale, al retoricii propagandiste, al mesajelor lozincarde, iar dintre toate acestea, tablourile glorificatoare au avut un rol modelator catastrofal în întronizarea infra-culturii de esenţă proletară în (sub)conştientul fiecărui ins din această ţară. O unică dovadă de atac la elementaritate, pe care parcă ne străduim şi astăzi, din răsputeri, să nu o vedem? Evacuarea bunului-simţ din orice idee de receptare a acestor „capodopere”. O banală socoteală „artimetică”, de pildă, a miilor de morţi de pe şantierele patriei (Ciucurencu, Imre Nagy, Bunescu despre Livezeni, Sala Palatului etc) capotează absolut în faţa triumfalismului obligatoriu al „manelismelor” desfăşurate – zâmbete, flori, bucurie, realizări de plan, fericire la discreţie, raiul, cu alte cuvinte. Morţii, schilozii pe viaţă? Evacuaţi, nu există...(Pentru cei ce au uitat, lumea în care pâinea se dădea pe cartelă şi în care elevii scriau cu mănuşi pe mâini în clasele îngheţate, în care propriul tău copil sau soţia ta te puteau „turna” la securitate din „datorie patriotică”  şi în care puteai face ani de temniţă pentru un singur banc se numea „epoca de aur”.)

hoSTIUcARTA.ro: Strigoi hulit / partid “iubit” / ne-ai umilit / ne(-)am istovit!
zoom

Adevăruri care dor şi vor durea. Trebuie.

Cam pe unde ar putea fi, atunci, adevărul acestei arte? În ce măsură putea ea transforma spre bine un om? Cum l-ar fi putut înnobila în loc de a-l încartirui? E greu de răspuns acestor întrebări cu răspunsuri tragice câtă vreme lipsesc din expoziţie inserturile textuale ideologice, de cenzură şi critice ale vremilor în care numitele lucrări au fost săvârşite. (Există chiar un document publicat, în colecţia Restituiri necesare, „Şedinţa din 27 Iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România”, ediţie îngrijită de Mihaela Cristea, şi multe lucruri interesante se discută în el...; să spunem doar că, de pildă, un portret cu Ana Pauker atunci, ar fi fost o crimă, tovarăşa tocmai fusese trecută la index ca „împăciuitoristă”!) Ne-ar interesa profund, şi asta s-ar putea afla relativ uşor, chiar şi sumele de bani încasate de „creatori” pentru oribilele minciuni ideologice amplu şi maiestuos executate: cât va fi ridicat, oare, de la casierie, tovarăşul Eugen Popa pentru superbissimul „Stalin” din 1952,  pozând în generalissim democrat (pe fundal, un palat, o biserică), dar, de facto, practicând în cruntul sau experiment politico-social o înţelepciune ca aceasta (= Cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o plăcere să fii de nebiruit.)

Şi, răsucind cuţitul: chiar nu vor fi ştiut pictorii aparatcici cum anume s-a făcut colectivizarea? Contemporani cu fenomenul fiind, chiar nu le va fi trecut zbârnâind pe la ureche ştirea că sute de oameni au ales să-şi ucidă vitele cu mâinile lor decât să le „încredinţeze” statului comunist? Că alte sute de oameni şi-au luat viaţa pentru a nu vedea cum familiile le sunt condamnate la represiuni şi foamete pe urma acestui rapt? Verificaţi pânzele din expoziţie şi veţi vedea numai monumente de bună înţelegere şi cordialitate, ca şi cum puşca miliţianului în spatele ţăranului n-a existat vreodată… Cum poţi, uman vorbind, să reprezinţi cu atâta patos „Judecarea chiaburului” (Hârşia), să faci din moment o lecţie şi din pictură un exemplu, atunci când ştiai foarte clar că ideea de justiţie şi de dreptate erau abolite cu totul de dictatura proletară?

Şi, aducând cuţitul la loc, o mică întrebare-deranj pentru cei de astăzi: pe când un tablou-două cu judecarea comuniştilor? Căci, iată, sub scutul actual al mediocrităţii impune, judecata cu dublă măsură o duce bine-mersi: doar pentru a fi avut o mică avere (pământ şi vite) şi a se fi folosit de ea, un om putea fi condamnat lejer la moarte sub comunişti, dar este, vai, indecent să tragem la judecată inşi cu chip de om care au torturat şi ucis oameni, după care s-au bucurat, nu-i aşa, de “penziile” meritate?! Tov Nicolschi, de-o pildă…

 

hoSTIUcARTA.ro: Strigoi hulit / partid “iubit” / ne-ai umilit / ne(-)am istovit!
zoom

Tov. Sartre, comunismul nostru n-a fost deloc dulce...

Deci, cu tot regretul şi cu un mic elogiu pentru direcţia textului doamnei Maria Enache, nu putem aduce decât laudă parţială acestei expoziţii care trăieşte, estetic, sub geniul lui Baba şi din pâlpâirile unor Biţan, Piliuţă, Imre Nagy, Catargi, Mărgineanu, Catul Bogdan (să ne lămurim – vinovaţi pentru a fi aderat la conformismul tematic, pasabili prin plastică). Nu tonul modelat şi modulat al unei astfel de expoziţii ne-ar interesa (comunismul nostru nu a fost Occidental, de Salon, noi pur şi simplu nu am avut discuţii amiabile cu stăpânii noştri dictatori, nu am avut nici măcar intelectuali comunişti – deşi, poftiţi, de! un mic panseu angajat al tovarăşului Sartre: „Cei care se opun comunismului trebuie lichidaţi.”) ci, dimpotrivă, asumarea, enunţarea şi ilustrarea inechivocă a stingheritorului adevăr „comunismul românesc a fost crimă împotriva umanităţii sub toate formele ei” – de la cea mai mică minciună la holocaustul desfăşurat de călăii-şefi împotriva propriului popor. De pildă, iacă o idee-provocare pentru o expoziţie de neîndoielnic mare succes: când tovarăşul pictor (Bunescu, Hatmanu, Bedivan ş.a.m.d.) presta…. încă o băloasă encomiastică la popoul partidului, ce ins era torturat şi executat la Gherla ori Piteşti, exclusiv pe motiv de „luptă de clasă”? Se prea poate organiza o astfel de crâncenă expunere a duplicitarului comunist românesc, mai ales că vorbim despre „depăşiri de plan” în obsedantul deceniu…

* Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965, Muzeul Naţional de Artă al României, autor Maria Enache, design expoziţional echipa skaarkitects, Decembrie 2016 - Aprilie 2017


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2017-02-03

TAGURI: hoSTIUcARTA.ro, maria enache, arta pentru popor, noi munci noi nu gandim





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri









Apa Nova