2016-12-10 22:39

SPECIAL


I se spune Domnul Ford

 |  17:51

Din când în când, pe bulevardele Capitalei, bucureştenii pot admira cumtrece, huruind, o maşină de epocă, aşa cum numai în filme au mai văzut. E unFord T, decapotabil, din 1924, o splendoare de autoturism. La volan, un bărbat,între două vârste, împarte zâmbete tuturor. Ceilalţi participanţi la trafic, căsunt proprietari de BMW, Logan sau Fiat, nu mai contează, opresc şi se uitălung după „bătrâna doamnă” a şoselelor, uitând că au verde la stop şi că artrebui să plece mai departe.

„Am iubit maşinile deepocă dintotdeauna”

„Diferenţa dintre un bărbat şi un copil estedată de preţul jucăriilor lor.” Această cugetare este inscripţionată, cu literede-o şchioapă, pe o plăcuţă metalică aflată la bordul Fordului T Roadstar din1928, proprietatea inginerului Mihai Dumitrescu, cel care are norocul să poatămânui o astfel de bijuterie, pe patru roţi. Timp de 40 de ani, inginerul, acum în vârstă de 77 de ani, a lucrat lagarajele ONT din Bucureşti. Acum e pensionar, dar n-ar sta o clipă locului.Vecinii şi prietenii îl numesc, cu admiraţie, „domnul Ford”. A jucat rugby întinereţe şi asta se vede. Acum, când alţii, mai puţini norocoşi, fac coadă lafarmacie, domnul Dumitrescu e atletic, sănătos, cumpătat şi încă în putere.Pare cu cel puţin 15 ani mai tânăr decât este. Sângele iute încă îi curge prinvene, iar sufletul i-a rămas ca acum 50 de ani: neastâmpărat. Mereu a simţit oatracţie de neînfrânt pentru vehiculele cu care se deplasau pe vremuri buniciinoştri. „Am iubit maşinile de epocă dintotdeauna, mărturiseşte bărbatul. Pentrucă îmi doream foarte mult să am şi eu o maşină veche, în 1980 am dat un anunţîn ziar, vrând să-mi cumpăr una. Am fost sunat de un bărbat, cu care am devenitulterior bun prieten. Mi-a spus că a avut două Forduri pe care le-a vândut unuitip, în vederea restaurării, şi că acela intenţiona să facă din două una.Trecuse mult timp însă, şi maşinile zăceau neatinse, spre supărarea celui carele vânduse şi care mă sunase pe mine. Imediat m-am dus la adresa respectivă şi,fără să stau pe gânduri, le-am cumpărat pe ambele cu 40.000 de lei. Şi ăsta afost... începutul.”

A reuşit săreconstituie cele două „bătrâne”

„Bătrânelele” erau într-o stare jalnică şi nimeni nuşi-ar fi imaginat că ar putea fi aduse vreodată în stare perfectă defuncţionare. Tabla, ca o piele ridată, ruginise şi începuse să se fărâmiţeze,vopseaua dispăruse, iar arcurile scârţâiau sinistru, ca nişte oase roase deosteoporoză. Însă inginerul Dumitrescu nu s-a lăsat şi s-a pus pe muncăzdravănă. Întâi şi întâi, a procurat câteva cataloage cu piese de automobile deepocă şi apoi le-a a făcut comandă tocmai la Uzinele Ford din SUA. Specialiştiiamericani au fost foarte prompţi şi i le-au trimis. Şi la ora actuală dacăcineva comandă o piesă veche de aproape un secol, după catalog, firma otrimite. În momentul de faţă există în lume în jur de un milion de astfel demaşini aflate încă în circulaţie. Preţurile lor variază între 50.000 şi 100.000de dolari. Bucureşteanul a reuşit să reconstituie singur cele două vehicule,având peste 95% dintre piesele originale. Nu mai ştie să spună exact cât l-aucostat toate, timp, bani, ore în şir petrecute cu mâinile în vaselină şi ulei.A pierdut de mult socoteala lor, şi ce rost ar mai avea s-o ţină? Pasiuneacontează şi rezultatele. Maşinile sunt acum în perfectă stare de funcţionare.La una dintre ele, Fordul negru, berlină, mai are însă puţin de lucrat lainteriorul, în totalitate din lemn de stejar, servindu-se în acest scop de ofotografie drept model. Acum ele se odihnesc mândre în garaje.

„Domnule, maşinaasta e adevărată? În ce an suntem?”

Când Mihai Dumitrescu scoate la plimbare Fordul T din 1928,argintiu, nichelat, bucureştenii rămân vrăjiţi. Maşina e o regina şoselelor,coborâtă din vremurile când lumea părea mai bună, mai îndrăgostită şi mai puţinvulgară. Inginerul le-a împrumutat şi caselor de filme bucureştene pentrurealizarea unor scene din producţiile româneşti. I-a fost teamă, însă, ca nucumva „domnişoarele” lui să fie zgâriate sau prea dur folosite. Aşa că s-a dusşi el să asiste la filmări, pentru orice eventualitate. „Într-o seară, pe cândmă întorceam acasă cu prinţesa mea, Fordul argintiu, era cât pe ce să lovesc unbărbat care mi-a sărit pur şi simplu în faţă. Nu aveam viteză, vreo 40 de km laoră, pentru că nu vreau s-o forţez. Omul s-a oprit speriat, a făcut nişte ochimari-mari, crezând, probabil, că s-a întors în timp. M-a întrebat disperat:Domnule, maşina asta e adevărată? În ce an suntem?”

„Unde-i patullui Procust?”

Altădată, inginerul participa cu maşinile la realizareaunor filmări de exterioare, pe strada Batiştei. La un moment dat, s-a apropiatde el un cetăţean care locuia în zonă şi l-a întrebat ce se întâmplă acolo de eatâta lume. Dumitrescu a coborât de la volan şi i-a explicat omului că acolo seface filmul „Patul lui Procust”. Nedumerit încă, bucureşteanul s-a scărpinat încreştetul capului: „Nu înţeleg. Am văzut caleşti, maşini de epocă şi oameniîmbrăcaţi ca pe vremuri, dar unde-i patul? Nu e nicăieri.” Dumitrescu, pus peglume, l-a îndemnat să se ducă la grupul de regizori şi tehnicieni, care seocupau de realizarea filmului: „Întrebaţi acolo de domnul Camil Petrescu, poatevă spune el unde a pus patul lui Procust...!„

Nu ştim dacă cetăţeanul curios a găsit patul lui Procustsau încă îl caută, dar ştim sigur că ing. Mihai Dumitrescu este un om fericit,chiar pe timp de criză. El îşi conduce Fordul T argintiu, strecurându-se uşorprin peisajul rutier bucureştean, ca un vis parfumat al anilor ’30...


Aparut in:

Ultima modificare in data de :638943-01-10



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site

Adauga un comentariu

Random image