2018-05-23 12:21


Lectura de weekend: Peşterile timpului (1)

 |  00:01
Lectura de weekend: Peşterile timpului (1)

Motto: „Anii noștri sunt lumini ascunse în adâncuri”. (Va. Estayer)

Ploua în subsolurile Navei aşa cum nu văzusem niciodată pe culoarele zonelor superioare, acolo unde se aflau segmentele carantinei şi locurile unde ni se ştergea memoria. Coloniştii cântau imnuri din regiunea lacurilor, melodii prelungi şi triste, iar în încăperi se mai păstra ceva din atmosfera de sus – fierbinte şi strălucitoare.

De acolo începea necunoscutul, culoarele, condensul ce se prelingea pe pereţi şi umfla textura tavanelor false, semn că omul nu mai stăpânea nimic în subsoluri, doar modifica şi încerca să supravieţuiască. Apa clipocea peste tot, iar sub platforma scufundătorilor, valurile legănau bărcile prinse de mal. Săli de aşteptare. Banca metalică, incomodă, îmi amintea că aici nu domnea luxul.  

Era înghesuială. Fiecare-şi depăna în linişte amintirile care încă-i mai aparţineau. Nimeni nu se uita în jur. Infirmierii întâmpinau noile transporturi şi dispuneau călătorii în locurile rămase libere. Un aflux de coloni care trebuiau să tranziteze dincolo. Mă aşezasem în dreptul numărului cinci, aşa cum mi se spusese. Locul nu se deosebea de celelalte, doar că, într-un colţ, cineva stilizase trei omuleţi ţinându-se de mâini. Aşteptam să vină un tip pe nume Sélnic, o călăuză care să mă conducă în austera Carst, acolo unde fusese semnalat mitul Apariţiei.

În apropiere, doi bărbaţi începură să se certe. Poate erau agenți info care trebuiau să-şi mascheze plecarea, să creeze o diversiune. Amândoi aveau feţele palide ale celor care trăiau prin mlaştini. Ştiam că în curând or să uite tot, dar acum vocile răsunau neplăcut în spaţiul acela acvatic.

Nu-mi amintesc cine a dat prima lovitură, dar l-am văzut pe unul din călători încercând să fugă spre uşă. Podeaua aluneca, înghesuiala era prea mare, iar oamenii se împiedicau unii de alţii. Loviturile cădeau neaşteptate şi dure, orice mişcare bruscă devenea sursă de durere. Nu era greu să stârneşti tulburări în zona de tranziţie, aici, unde aşteptarea nu se consuma întotdeauna în tăcere. La capătul celălalt al sălii, mi s-a părut că văd o figură cunoscută, dar ce importanţă avea când nu-mi aminteam decât informaţiile implantate de Memo.

 M-am ridicat de pe banchetă şi mi-am pus vizorul info. M-am sprijinit de perete şi-am chemat legătura mea de grad „S”. Pe ecran a apărut Marca, una dintre imaginile de acoperire ale Reţelei. O mască strălucitoare, albă, perfectă ca un craniu de cristal. Nu-mi spunea nimic, n-ar fi avut ce să-mi spună. Memoria din zona de sus îmi fusese parţial blocată, şi asta din cauza nenorocitei de legi care interzicea ca o unitate memo „S” – superioară – să treacă spre subsol. Raiul era un loc minunat şi nimic mai mult. Marca s-a strâmbat de parcă ar fi avut nevoie de un program auxiliar.

– E momentul să-mi dai coordonatele tipului, am spus în subvoce.

Ecranul s-a împărţit în două – o jumătate era ocupară de câteva date, iar pe cealaltă se înfiripase o fotografie, probabil un instantaneu, un bărbat care mă privea peste umăr – şi un nume – Selnic. Am încărcat datele în memorie şi-am întrerupt transmisia.

Când am revenit, infirmierii dispăruseră. Cei care nu reuşiseră să ajungă până la uşă fuseseră prinşi şi târâţi în învălmăşeală. Aşa se întâmpla mereu în locul dintre cele două lumi.

Ploaia se oprise. Grupuri compacte de paznici info pătrunseseră în încăpere. Nu-şi foloseau bastoanele, nici apărătoarele, doar împingeau mulţimea înapoi spre banchete. Totul se petrecea în linişte. Îi priveam pe oamenii ăştia şi încercam să înţeleg care fusese sursa mitului, cum se concepuse, cum i se dăduse glas, cum se modificase şi transmisese. Oamenii nu se preocupau de trecut nici un subsol, nici pe etajele superioare. Lucrurile erau aşa, şi aşa aveau să rămână. Ascultând înregistrarea mentală a lui Selnic, legenda Apariţiei mi se păruse puţin plauzibilă. Totuşi, a doua zi plecasem pe urmele poveştii şi asta însemna că, pe undeva, toţi ne temeam de ce-ar fi putut reprezenta dacă s-ar fi extins.

De fapt, în Navă era loc pentru orice fantezie. Aquafobia, frica de cristalele generatoare de apă, spaima de ce ne pândea în exterior, în mijlocul beznei ca tot atâtea coșmaruri ale copilăriei noastre rătăcite printre stele.

L-am văzut pe Selnic privind din spatele scutierilor şi i-am făcut semn. Semăna cu mulţi dintre colegii mei info: poate că în timpul vieţii de sus se şi ocupa cu asta. N-aveam de unde să ştiu. Mi-am făcut cu greu drum prin învălmăşeală. Căldura era aproape insuportabilă.

– Va Estayer? m-a întrebat când m-am apropiat. Îi plăcea să-mi rostească numele, îl rostogolea uşor din vocală în vocală, aşa cum se scandau mai demult denumirile sacre.

Am pornit spre debarcaderul scufundătorilor. Probabil că în partea submersă a Navei există o organizaţie Info similară. Bănuiam că sesizarea asupra Mitului le aparţinea, dar nu eram sigură. Apa translucidă şi verzuie se retrăgea ca într-o încercare de reflux în miniatură. Câteva bărci dansau pe valuri. M-am oprit şi m-am uitat în jur. Începuse din nou să plouă. Câţiva oameni lucrau la consolidarea unui planşeu şi nici unul nu alergă să se adăpostească. Continuau să muncească sub picăturile de condens, colorate în verde de lumina farurilor.

O dată pe an, apa creştea brusc, se revărsa şi uneori ameninţa să năvălească şi în partea de sus. Atunci înceta orice comunicare între cele două lumi. Toţi ne temeam de exterior, de spaţiul în care Nava se deplasa, dar mai mult ca orice, ne era frică de forţa ascunsă în subsol şi de inundaţii.

Pe puntea bărcii se mai afla cineva. Lui Selnic nu-i păsa de scurta aversă. Pe ajutorul lui îl chema Vallcico şi mă privi de parcă ar fi trebuit să-i spun ceva, orice. Selnic se căţărase lângă Vallcico şi aştepta să ies de sub copertina protectoare a debarcaderului. Rămăsesem pe loc. Ce ciudate şi străine mi se păreau laguna, apa şi lumina cea verde!

– Vino, mi-a strigat Vallcico râzând. Aici plouă de câteva ori pe zi. Pietrele îşi fac de cap.

M-am grăbit să-i urmez. Hainele ude mă trăgeau în jos. Selnic părea bolnav sau era numai îngrijorat şi obosit. Când Vallcico se îndepărtă pentru o clipă, îmi şopti în timp ce mângâia absent bijuteria de forma unui ochi pe care-o purta la gât.

– Am dat peste ceva, a spus şi s-a întrerupt.

Atunci mi-am zis că n-avea împortanţă, că aveam să discutăm mai târziu.

– Crezi în povestea asta cu Pietrele de Boemia? l-am întrebat pe Vallcico care se apropiase.

Se apucase să fixeze coordonatele autoserei, dar nu ştiam dacă nu voia doar să ne împiedice să vorbim. Am ieşit din micul port şi, de aici, nu mai existau decât coridoare şi zone submerse.

– Viaţa colonilor nu e prea uşoară, îmi spuse Vallcico. Se întorsese spre mine puţin încurcat. Cum să nu creadă? Cum să-şi explice inundaţiile care vin an de an? De fapt, Nava a uitat să-i ajute.

N-am zis nimic. Odată încercaseră să evacueze apa din autosere şi din spaţiile de locuit, dar nivelul scăzuse, ca apoi să crească din nou. Barca noastră avansa pe canale joase. Pe pereţi, colonii de muşchi. După câteva minute au apărut insecte, ce roiau în jurul nostru. În apă am văzut algele tremurând în briza subacvatică şi peşti ca nişte sclipiri de lumină. Microsistemul apărut aici era coerent, indiferent de ce susţineau cei de sus. Dacă n-ar fi fost aşa, nimic n-ar fi supravieţuit. Natura îşi continua lucrarea chiar şi pe peticul acesta de sol terestru azvârlit pe cer.

Am privit în urmă spre debarcader. Nimeni nu observase plecarea, de parcă n-am fi fost niciodată acolo.

– Sistemele de siguranţă nu prea merg, am observat. Oricine poate coborî în subsol.

Vallcico m-a privit fără să înţeleagă. L-am văzut pe Selnic tresărind şi mi-am dat seama că făcusem o gafă. Tipul nu ştia că fusesem pe sus. Am râs şi m-am aplecat peste bord. Credea c-am fost trimisă de-o organizaţie locală ce se ocupa de medieri.

– Desigur, nimeni nu-i nebun să vină până aici dacă nu-i nevoie.

– Da, a mormăit el. Se pare că acolo e mai bine.

Am atins oglinda strălucitoare a apei cu vârful degetelor. Nu-mi plăcea că se alesese modalitatea aceasta de infiltrare. Discretă, fără să se anunţe celelalte structuri info. Riscam pentru întâietatea asupra unei informaţii care ar fi dat peste cap piaţa liberă de sus.

Ambarcaţiunea se opri în dreptul unei porţiuni de uscat formată din aluviuni. Selnic îmi arătă gura unui coridor submers care se afunda cine ştie cât. Costumul pe care mi-l dăduse Vallcico semăna cu modelele folosite acum câteva decenii pentru ieşirea în afara Navei. În ultimii ani, nimeni nu mai plecase în exterior, iar prototipul nu mai fusese îmbunătăţit. Era suplu şi uşor de manevrat, avea un vizor info şi culoarea întunecată a peştilor de adâncime.

MINI-AUTOBIOGRAFIE

Lectura de weekend: Peşterile timpului (1)
zoom

ANA-MARIA NEGRILĂ este scriitoare de literatură SF și fantasy, doctor în literatură medievală

• A publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: Oraşul ascuns (2005), Împăratul gheţurilor (2006), Cântecul zorilor şi Când lumile se prăbuşesc (2015). În 2016, i-au apărut primele două volume al seriei Stelarium, Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară (Ed. Crux Publishing), bine primite de critică și de public

• Site personal: http://anamarianegrila20.wixsite.com/stelarium


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-11-10

TAGURI: lectura de weekend, pesterile timpului





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri







Apa Nova