Lectura de weekend: Peşterile timpului (2)
2018-08-17 07:22


Lectura de weekend: Peşterile timpului (2)

 |  00:01
Lectura de weekend: Peşterile timpului (2)

Până aici drumul fusese uşor. O cartelă falsă, o identitate de infirmier aranjată de Reţea, o biografie schimbată. Nu mă oprise nimeni. Doar unul dintre paznici mă privise în treacăt când intrasem în liftul ce ducea direct la baza Memo a subsolului.

Mi-am pus casca, iar pe jumătatea superioară a vizorului au început să se deruleze date despre locul unde ne aflam. Am văzut o hartă a tunelurilor, apoi dreptunghiurile grafice reprezentând minicentrul de comandă. Zona semăna cu un carst inundat, plin de sifoane, săli submerse, ecouri de peşteră şi culoare navigabile.

Afişajul arăta că apa era caldă. Mai jos, farul lui Selnic părea o pată incandescentă cu un halou luminos. Adâncul era de nepătruns. Aici se terminau culoarele şi începeau autoserele. Vallcico mi-a dat noile coordonate şi ne-am scufundat încet. Ne afundam tot mai mult, metru cu metru. Undeva, la dreapta, se vedeau cupolele ce ascundeau laboratoarele, magaziile, locurile unde trăiau şi munceau colonii. Un imens aparat aquahalo ocupa aproape tot spaţiul acela strălucitor. Reclama viu colorată derula ultimul clip al unei companii ce vindea conserve de peşti şi salată de alge. Mâncarea obişnuită a celor de jos.

Din când în când imaginea se împărţea în trei mari triunghiuri. În fiecare, vedetele lumii de sus lăudau calităţile produselor şi ţineau în mână câte un trandafir galben – semnul Reţelei. Cât valora asta ştiam foarte bine. Vocile şi muzica  ne-au invadat căştile. Acum orice discuţie era imposibilă.

M-am uitat în urmă. Selnic se pierduse undeva, în umbră. L-am strigat. După zgomotul reclamei, se făcuse deodată linişte. Acum apa era opacă şi farurile noastre luminau ca printr-un zid de ceaţă. Locul era ciudat. În canalul principal văzusem peşti şi alge. Aici totul era încremenit, îngheţat, parcă înotam între pereţii de aburi ai unei cutii frigorifice. Totuşi nu simţeam răcoarea, din contră. M-am oprit. Ceva se mişca în apropiere, dar vizibilitatea era redusă.

– Nu vii? l-am strigat pe Selnic.

De fapt, n-aveam de ce să-l aştept. Se descurca şi singur. Atunci l-am observat la mică distanţă. Se apropia încet, părea mai mult că pluteşte între două ape, suspendat deasupra adâncului şi purtat de costum. El era singura mea legătură în lumea subacvatică. Cred că i-am strigat ceva, nu ţin minte ce şi l-am apucat de braţ. Mâneca s-a dezumflat sub atingerea mea, de parcă n-ar fi fost nimic înăuntru. Vallcico a apărut şi el. M-a întrebat de ce întârzii, dar nu i-am răspuns.

Costumul era gol, sfâşiat de parcă s-ar fi luptat să iasă din el. L-a luat cu noi şi ne-am continuat drumul. Selnic însă se pierduse. Acum nu puteam face nimic. Ştiam că mai existaseră asemenea cazuri lângă Carst.

Înaintam cu grijă printr-un sifon de peşteră scufundată. Nu mă gândeam la Selnic. Vallcico o luase din nou înainte, iar pentru un moment l-am pierdut din vedere. Am început să înot mai repede, poate din cauza spaţiului devenit strâmt şi-a opacităţii. M-am îndepărtat în grabă. Vallcico se oprise şi mă aştepta după un cot. Lanterna lumina de parcă s-ar fi aflat la câţiva kilometri distanţă. În apropiere – un chepeng galben. Pe suprafaţa metalică, acelaşi pictor necunoscut schiţase cele trei siluete umane care dansau ţinându-se de mâini.

Am pătruns în ecluză. Aici pereţii erau plini de graffiti-uri luminiscente, imagini stilizate de peşti şi alge, frânturi de cuvinte în vechiul limbaj al profeţilor. Era un  semiîntuneric fosforescent şi, deasupra uşii de la ieşire, clipea becul roşu de semnalizare, înconjurau de stilizări de oameni dănţuind. Desenele erau împrăştiate peste tot. Mi se spusese că aveau legătură cu Mitul Apariţiei.

Am ieşit din ecluză şi Vallcico a aruncat costumul lui Selnic pe podea. N-am reuşit să văd urme de sânge. Chiar dacă fuseseră, le spălase apa.

– Ştii că s-a mai întâmplat şi înainte? am întrebat, dar n-am primit nici un răspuns.

Tieven, şeful autostradei, ne aştepta afară.

– Va Estayer? m-a întâmpinat. De data asta, numele îmi fusese rostit fără prea mare plăcere. Nu era greu să ghicesc un ereziah. Nimeni nu mai credea în vechea religie, dar puţini erau cei care mărturiseau asta deschis.

– Nu te dorim în mijlocul nostru, dar nici nu te vom alunga.

Am dat din cap. Fraza suna ciudat. Probabil că era un citat, dar Rețeaua nu reuşi să indice de unde.

– Sunt doar o mijlocitoare, am rostit cât mai liniştit.

Mi se semnalase c-o să am probleme cu Tieven. În spatele lui, oamenii se foiau neliniştiţi. Şeful domina locul cu trăsurile ciudate ale unei picturi dinainte de exod. Lângă el, Ryckel – liderul organizaţiei oponente – se pierdea şi mai tăcut, şi mai insignifiant. Într-un fel, îmi amintea de Vallcico. Cuvântul lui de bun venit a fost mai cald, de parcă tipul şi-ar fi pus mari speranţe în prezenţa mea de moderator.

Tieven părea că se grăbeşte. Nu-mi plăceau cei care-mi pronunţau numele întreg şi pe tonul ăsta. Nu credeam că două cuvinte pot suna astfel. După câteva clipe îmi întorsese spatele şi plecase. Nu i-am spus nimic de Selnic. Nici nu era nimic de zis. El nu era decât un simplu curier şi nimeni nu trebuia să bănuiască altceva.

Am rămas cu Vallcico şi Ryckel.

– Nu-l băga în seamă, mi-a spus.

Am luat-o încet pe un coridor în pantă. Nimic nu-mi amintea de înregistrările vizionate la sediul info. Pe pereţi erau instantaneele altor autosere, altor cupole luminate în jurul cărora foiau scufundători. Sub materialul transparent, se zăreau imaginile deformate al plantaţiilor de pomi. Clopotele fuseseră construite în primele decenii ale potopului, când apa Nouă nu înghiţise decât o mică parte a Navei.

– Noi am făcut sesizarea la info, spuse Vallcico. Maniera bruscă de-a mi se adresa nu i se potrivea cu înfățișarea moale.

Coridorul trepidă uşor. Aici mişcările Navei se simţeau mai dur. Nu înţelegeam unde voia să ajungă.

– Propaganda lui Tieven ne-a convins că asta era singura soluţie. Mă refer la strângerea de fonduri şi la toate celelalte.

Atunci mi-am amintit că observasem sus reclama şi numărul de cont distribuite prin Reţea. Un grup cerea bani pentru secarea unui lac, undeva în subsol. Uitasem complet de asta, aşa cum uitasem şi de alte lucruri.

– Noi am lucrat curat, continuă Vallcico şi mai aprins.

Ryckel părea mai tăcut şi mai îngrijorat decât era normal.

– De fapt, ce vă deranjează?

Am trecut pe lângă un grup de lucrători. Vallcico întârzia să răspundă. Îi aşteptă să se îndepărteze. Aici oamenii se purtau altfel şi, poate, era doar din cauza numelui – Va Estayer. Un profet se chemase astfel, dar sus, asta nu mai valora mare lucru.

– Ne grăbim, începu Ryckel. Din când în când se uita la Vallcico de parcă i-ar fi cerut părerea. Tieven vrea să folosească terenul pe care acum e lacul. La început a autorizat difuzarea reclamelor, apoi s-a răzgândit şi-a întrerupt totul. Mesajele şi strângerea de fonduri au încetat. Poate nici n-o să ai ce media. Dintr-o dată nu mai vrea deschidere spre exterior.

– De ce? am întrebat.

– De unde să ştiu? a zis şi-a ridicat din umeri.

Am avut impresia că avea de gând să scape de mine cât mai reprede, dar trebuia să rămân, pentru că, de fapt, misiunea mea era alta şi nu avea decât o legătură oficială cu neînţelegerile lor pe plan local.

– Sediile info îl susţin. Avem foarte puţin pământ nedistrus de ape, le-am atras atenţia.

– Ştim, dar lacul n-ar trebui secat. E atât de diferit…

Vorbea de parcă asta ar fi avut mare importanţă pentru el. Nu-l prea credeam.

Coridorul urcă şi mai mult. În curând am ajuns în faţa porţilor cu arabescuri ale autoserei, acoperite de semne aducătoare de noroc şi descântece împotriva inundaţiilor.

– Şi mai e ceva, zise Vallcico repede. L-am susprins pe Ryckel făcând un gest clar negativ. Cât ştii din ce se întâmplă aici?

– Nu prea mult, am mărturisit.

Uşile autoserei se deschiseră. Dincolo de ele era lumină, erau copaci şi lacul Carst cu oglinda lui verde şi neclintită. În spatele pereţilor transparenţi, canalul exterior se întindea negru şi tăcut.

– Întreabă de pietrele de Boemia, spuse Vallcico. Acum nu se mai uita la Ryckel, care fixa doar imaginea strălucitoare a Carstului. Întreabă de boemienele care revarsă apele, de lucrările lui Castlain. Noi suntem o comunitate austeră, secarea lacului ar însemna deschidere, iar unii nu vor să vină lumea aici.

– Cine nu vrea? am întrebat.

Vallcico a ridicat din umeri.

– Oamenii, a răspuns vag. Totuşi, gândeşte-te la ce şi-am spus. La început am fost mulţi, acum unii au plecat, dar nu cred c-au ajuns prea departe. S-au pierdut.

– Ca Selnic?

– Poate aşa, poate altfel. Sunt multe feluri de a dispărea, iar colonii le cunosc pe toate. (Va urma)

Lectura de weekend: Peşterile timpului (2)
zoom

• ANA-MARIA NEGRILĂ este scriitoare de literatură SF și fantasy, doctor în literatură medievală

• A publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: Oraşul ascuns (2005), Împăratul gheţurilor (2006), Cântecul zorilor şi Când lumile se prăbuşesc (2015). În 2016, i-au apărut primele două volume al seriei Stelarium, Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară (Ed. Crux Publishing), bine primite de critică și de public

• Site personal: http://anamarianegrila20.wixsite.com/stelarium


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-11-17

TAGURI: lectura de weekend, pesteri, timp, drum





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri










Apa Nova

loading...