2018-11-17 04:38


Legendele, poezia și muzica gotică: Gomes Leal sub semnul misterului (Partea a II-a)

 |  21:01
Legendele, poezia și muzica gotică: Gomes Leal sub semnul misterului (Partea a II-a)

Doamna de Brabant nu este, desigur, singura creație artistică de valoare lăsată nouă moștenire de către Gomes Leal. Într-un cimitir (ale cărui mottouri evocă lutheranismul – Invideo quia requiescunt – și Apocalipsa – Surgite, mortui!) este o meditație filosofică asupra morții, posibil fiind a i se găsi o corespondență, în spațiul literar românesc, în poezia Plumb a lui G. Bacovia. Tot în universul bacovian – mai exact, în Amurgurile acestuia – se oglindește și Adio, Soare!.

Eu sunt un vizionar, un înțelept hulit tratează condiția poetului de geniu, iar Culoarea nălucește! Și roza-i ca o Liră va fi, fără îndoială, apreciată de iubitorii rondelelor lui Al. Macedonski.

Vom continua, însă, acest studiu selectiv cu o succintă prezentare a trei sonete interconectate, care păstrează aceeași notă gotică (misterioasă) ca și Doamna de Brabant, amplificată de tematica biblică (a se revedea, mai sus, precizările referitoare la misterele medievale), și care sunt străbătute de filoanele titanismului și, respectiv, al satanismului byronian, dintru început menționate.

Astfel, Judecata lui Christos recreează un tablou tulburător și, totodată, tradițional: înfruntarea, la nivel ideatic, dintre Iisus și Satan (amintind cititorului român, din mai multe puncte de vedere, de capodopera lui V. Voiculescu, În grădina Ghetsemani, chiar dacă aceasta din urmă abordează tema dintr-o altă perspectivă, mai degrabă creștin-barocă). Satan („cel ostenit”), oratorul, ridică, în monologul său, problema mântuirii ratate, relevând răul care continuă să zacă (sau să crească?...) în sufletul omenirii, independent de acțiunile diavolești și de jertfa inutilă a Nazarineanului. Fiul Domnului varsă o singură lacrimă de sânge, drept unicul său răspuns...

În paralel, în Luther îl regăsim pe Satan, încă mai decrepit („cel veștejit și chel”), confruntat, de data aceasta, cu protestantul auster care dă numele poemului (influență importantă asupra lui Leal, se pare, după cum am văzut și mai sus, cu ocazia pomenirii mottoului de la Într-un cimitir), figură istorică a Reformei (și, deci, la rândul lui, personaj contestatar): în vreme ce mâniosul teolog îi aruncă în față învinuiri și dispreț, bătrânul diavol îi atrage acestuia, sfătos, atenția – asupra faptului că răul lumii are o sursă, în fapt, mai profundă, mai primejdioasă: toleranța nejustificată, căci „Dumnezeu lăsat-a lăncile să ruginească!”.

În sfârșit, Cain îl are drept (anti)erou pe „cel dintâi ateu”, în fapt, un alt avatar al Satanului rebel (și al anticlericalismului manifestat fățiș de Leal, în perioada în cauză).

Înainte de a ne opri puțin asupra moștenirii culturale datorate poetului lusitan, considerăm necesar să scoatem în evidență și meritele deosebite ale celor doi traducători (Dan Caragea și Cristina Petrescu) care au oferit versiunile românești ale creațiilor tratate aici, remarcabilul talent cu care au transpus în limba română un spirit artistic pe cât de măreț, pe atât de dificil, fără a îi altera, în vreun fel, mesajele ori valoarea.

Revenind la ideea de moștenire culturală, aminteam, în primele paragrafe dedicate lui Gomes Leal, rolul său de model artistic pentru generațiile ulterioare. Alegând un singur exemplu semnificativ, ne vom referi, pe scurt, la una dintre cele mai importante figuri literare ale secolului al XX-lea, universal recunoscute, și anume la Fernando Pessoa.

FERNANDO [ANTÓNIO NOGUEIRA] PESSOA (1888-1935) a fost (și el) un autodidact, poet, scriitor, traducător și critic literar prolific, faimos, printre altele, pentru că și-a publicat opera folosind peste optzeci de identități cunoscute („heteronime”), considerând că fiecare dintre acestea reprezenta o personalitate complet diferită, un „alter ego”. Pasionat de ocultism (teozofic, în special), Pessoa se declara medium (după cum rezultă din chiar corespondența sa), experimentând dicteul automat sub îndrumarea variilor spirite; observăm aici o posibilă diferență fundamentală între Leal și Pessoa, deoarece primul, după știința noastră și așa cum notam mai sus, pare a se fi limitat la un misticism artistic, fără a se cufunda în practici ezoterice propriu-zise. Este notorie și colaborarea lui Pessoa cu „antichristul” Aleister Crowley, pe care, în 1930, l-a ajutat (dominat, fără îndoială, de personalitatea puternică și cabotină a „celui mai rău om de pe lume”, căruia trebuie să nu i se fi părut dificilă subjugarea timidului, naivului său confrate lusitan), să își însceneze moartea, pe stâncile de la Boca do Inferno.

Pessoa a fost un mare admirator al precursorului său, Leal, despre geniul căruia a scris și un superb sonet, intitulat chiar Gomes Leal („Sângeră trist în unii astrul mat…” – vă recomandăm superba traducere efectuată de Dan Caragea, nu înainte, însă, de a trasa o inevitabilă comparație cu alt poem care tratează, într-o manieră oarecum similară, condiția poetului, și anume Noaptea de decemvrie, Al. Macedonski: „E moartă odaia, şi mort e poetul...”).

Sărim, apoi, peste generații – nu din lipsă de influență a lui Gomes Leal în istoria poeziei lusitane a misterelor, ci, mai degrabă, pentru a nu ne îndepărta de caracterul selectiv al studiului nostru (un studiu exhaustiv ar necesita, probabil, întregi volume, presupunând că un asemenea demers ar fi posibil).

Ajungem, astfel, în prezent, unde ne reîntâlnim, mai întâi, cu Pessoa – personaj principal într-un faimos scurt metraj muzical (de factură, bineînțeles, gotică): mai exact, în Opium (Moonspell), compoziția muzicală încheindu-se cu versurile aceluiași Pessoa, extrase din al său Opiário. Ceea ce nu trebuie să ne mire, deoarece Fernando [„Langsuyar”] Ribeiro (n. 1974), (la rândul lui) autodidact, muzician, traducător, prozator și poet important (nu doar datorită valoroaselor versuri scrise pentru formațiile muzicale Moonspell ori Daemonarch, ci și datorită celor patru volume de poezie publicate până în prezent: Como Escavar um Abismo – 2001, As Feridas Essenciais – 2004, Diálogo de Vultos – 2007 și Purgatorial – 2015), a confirmat, într-un interviu (www.litges.at, 2005), că se vede drept un continuator al tradiției decadentiste. Legătura dintre opera poetică a lui Ribeiro și aceea a lui Leal este, de altfel, evidentă – fie că această legătură este rezultatul unei influențe directe (puțin probabil ca un om de cultură de talia lui Ribeiro – familiarizat inclusiv cu opera lui E. Cioran – să nu fie, în schimb, familiarizat cu opera conaționalului și predecesorului său), fie că reprezintă „doar” urmarea intermedierii „efectuate” de Pessoa. Regăsim, astfel, în versurile scrise de contemporanul nostru, universul întunecat al secretelor medievale, bezna ocultă din care nu lipsesc demoni precum seducătorul zburător al Doamnei de Brabant („Incubus, succumb to me”… – Daemonarch, Incubus), dar și satanismul byronian, pur artistic, marcând o distanțare clară față de Pessoa (ori față de Crowley), nu, însă, și față de Leal: Ribeiro a declarat public, în mai multe rânduri, că nici el, nici colegii săi de la Moonspell nu sunt „sataniști care ard biserici”, fiind, doar, „artiști romantici visători și sensibili” (“I am not a Satanist. (…) I do not advocate killing of any kind. I believe in man only with all his faults and capacities. (...) Let us live our live, our fantasy, our metal” – răspuns la acuzațiile, bazate pe interpretarea muzicii Moonspell, că ar promova satanismul, sacrificiile umane ori animaliere – Moonspell Frontman: We Are No Satanists, www.blabbermouth.net, 2008; “We are not Satanists torching the churches, or violent goremongers. We’re quite a romantic, emotional, moody band” – Moonspell Q&A: Portuguese metallurgists never bathe in the same water twice, www.austinchronicle.com, 2015).

Să nu confundăm, așadar, arta cu viața, legenda cu zvonul, ori semnul misterului cu numărul fiarei. Să nu uităm că opinia personală nu reprezintă mijloc de probă; să nu dăm niciodată verdicte bazate pe argumente (mai mult sau mai puțin valide), ci numai verdicte bazate pe fapte. Să nu uităm nici de predecesorii noștri, care și-au dedicat viața unor creații menite să folosească nu atât lor, cât nouă.

Să nu uităm de Gomes Leal.

(Notă: Studiul a fost publicat pentru prima dată în revista culturală „EgoPHobia”, nr. 46)

OLIVIU CRÂZNIC (n. 1978) este scriitor de literatură fantastică, critic literar şi consilier juridic. A publicat romanul gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea, 2010), declarat de M. Pricăjan (în revista culturală Familia) „Momentul Walpole în literatura română”, și volumul de colecție Ceasul fantasmelor (Ed. Crux Publishing, 2015), foarte bine primit de critică şi de public. Prozele sale scurte au fost publicate în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane (George R.R. Martin) sau clasice (Conan Doyle, Kipling, Lovecraft, Maupassant). A câştigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. Apare menționat în monumentala Encyclopedia of Science Fiction (ed. Clute, Nicholls), iar operele lui sunt tratate în diverse cărți și reviste de specialitate (spre ex., în volumul critic al lui M. Opriță, Alte cronici de familie – secțiunea Domnul Gothic).


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-11-24

GALERIE MEDIA



TAGURI: legende, poezie, muzica gotica, gomes leal, mister
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






loading...