2018-11-22 13:49


MARI ROMÂNI DIN DIASPORA. Urmaşii lui Constantin Brâncoveanu, împrăştiaţi în lume

 |  21:01
MARI ROMÂNI DIN DIASPORA. Urmaşii lui Constantin Brâncoveanu, împrăştiaţi în lume

Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, a avut o numeroasă familie, respectiv patru băieţi şi şapte fete, dintre care o parte se căsătoriseră înainte de năprasnica moarte a domnitorului. După cum se ştie, de ziua Sfintei Marii, la 15 august 1714, dată la care împlinea 60 de ani, a fost executat, prin tăierea capului, cel care, mai apoi, a intrat în calendarul ortodox, ca martir român al credinţei.

Sub ochii săi au pierit pe rând, pe eşafod, cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi nevârstnicul Matei. Dintre aceştia, doar cel mai mare şi prezumtivul moştenitor avea un fiu, foarte mic, purtând numele tatălui şi al bunicului. Acesta a cunoscut de mic exilul şi închisoarea. O vreme a fost închis împreună cu bunica sa, doamna Maria a lui Brâncoveanu, cu mama sa, domniţa Anca, din familia moldovenească Balş, şi mătuşa sa, domniţa Bălaşa, în celebra închisoare a celor Şapte Turnuri (Edikule) din Constantinopol, acolo unde îşi aşteptaseră condamnarea şi domnitorul, fiii săi şi sfetnicul Ianache Văcărescu, prăznuiţi de biserica ortodoxă sub numele de Sfinţii martiri Brâncoveni.

După o detenţie de peste un an de zile, copilul şi cele trei femei au fost surghiuniţi în localitatea Kutias, la poalele Caucazului, pe ţărmul Mării Negre, unde au petercut peste un an şi jumătate în greutăţi şi sărăcie. Dobândind bunăvoinţa sultanului, s-au îndreptat spre ţară, debarcând la Varna şi trăind câteva luni în Bulgaria, înainte de a porni spre Giurgiu. Constantin, nepotul domnitorului sanctificat de români, a crescut la Bucureşti, recunoscându-i-se, între altele, de către familia imperială a Habsburgilor, calitatea sa princiară ereditară, fiind considerat, el şi descedenţii săi, ca veri ai împăratului ce domnea la Viena. Constantin I. Brâncoveanu a avut o viaţă relativ obişnuită pentru vremurile respective. A parcurs diverse trepte ale ierarhiei boiereşti în vremea fanarioţilor, ajungând până la demnitatea de mare logofăt. A cunoscut şi perioade de surghiun, în vremea unor scurte domnii ale unor fanarioţi ostili, în Ardeal sau la sud de Dunăre.

La mijlocul secolului al XVIII-lea s-au născut, la scurt interval, cei doi fii ai săi, Emmanuel şi Nicolae, care s-au aflat la originile celor două mari ramuri ale Brâncovenilor, descedenţii lor trăind în ţară şi peste hotare până în zilele noastre.

Emmanuel Brâncoveanu, principe recunoscut ca atare de Habsburgi, a avut patru copii care au trăit în bună stare în Ţara Românească. Mezinul, Nicolae Văcărescu, ce trăise multă vreme în Cipru. Din această căsătorie, a rezultat un copil, care a trebuit să apuce de tânăr calea străinătăţii, murind de ciumă lângă Istanbul.

După izbucnirea războiului ruso-austro-turc din anii 1787-1792, familiile Brâncovenilor alături de alte familii boiereşti, sunt surghiunite în Balcani de către turcii dornici de a împiedica colaborarea lor cu alianţele imperiilor creştine ce invadaseră Principatele. O vreme au stat împreună, femei şi bărbaţi, aproape de ţară, la Nicopole. Apoi destinul lor a fost diferit. Bărbaţii au fost închişi în insula Rodos, în timp ce femeile şi copiii au avut regim de detenţie la Tîrnovo şi lângă Istanbul, unde o epidemie de ciumă a făcut ravagii printre ei. Soţia unuia dintre Brâncoveni a cunoscut, după 1791, o istorie zbuciumată. Datorită intervenţiei unor familii fanariote, Smaranda Brâncoveanu şi copilul ei, Nicolae, născut în exil, au urmat un periplu complicat. Au petrecut o vreme în insula Rodos, apoi nouă ani în insula Corfu.

Războaiele din perioada revoluţiei franceze au dus la eliberarea lor, mamă şi fiu. Au trăit doi ani la Ragusa (Dubrovnik) şi apoi încă trei ani la Viena, revenind abia în anul 1805 în Ţara Românească, după o absenţă de 14 ani. Între timp, ceilalţi membri ai familiei, îşi însuşiseră o bună parte a averilor, între care palatele de la Mogoşoaia şi Potlogi. Smaranda Brâncoveanu (după tată din familia Moruzi) şi fiul ei, Nicolae, au intrat în posesia moşiei Comăneşti. Ulterior, numele acesteia adăugându-se sau chiar înlocuind pe cel de Brâncoveanu.

Între 1806-1812, în condiţiile noii ocupaţii ruseşti, Brâncovenii s-au retras la Braşov, bucurându-se, între altele, de toate avantajele conferite de diplomele privind titlul princiar imperial de „Fiurst” sau „Prinz” de „Bassaraba von Brankowan”. Aceeaşi habsburgi au recunoscut două ramuri distincte ale familiei, care ulterior vor fi cunscute şi sub denumirile de Bibescu şi Comănescu.

În cursul secolului XIX, unii Brâncoveni au trăit în ţară, înrudindu-se cu numeroase familii aristocrate. Alţii s-au stabilit peste hotare. În secolele XIX-XX, membri ai familiei, considerându-se prinţi, au împânzit Europa, unii s-au căsătorit cu femei din aristocraţia diverselor ţări europene.

Anna Brâncoveanu, contesă de Noailles

La începutul secolului XX, la Paris, era vestită alături de Marta Bibescu şi Elena Văcărescu, cu care se înrudea de altfel, Anna Brâncoveanu, contesă de Noailles, prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, scriitoare şi poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea, femeie de societate şi aristocrată, prietenă a unor literaţi celebri, membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze, care i-a acordat marele premiu pentru literatură.

Când la 11 iunie 1925 avea loc la Academia Română o şedinţă de primire printre membrii de onoare a Annei Brâncoveanu, Nicoale Iorga declara: „Cred cu toată convingerea că între cine cântă mediocru în româneşte după inspriaţii total străine şi între cine aduce genial (asemenea poetei) acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una din cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta”.

Anna-Elisabeth Brâncoveanu s-a născut la Paris, la 15 noiembrie 1876. A trăit o vreme în compania unor români, înrudindu-se cu familia Bibescu şi Mavrocordat, pe lângă cea a Brâncovenilor din care făcea parte. Împrejurimile familiale n-au fost de bun august la început. Moartea tatălui, atunci când Anna avea doar 9 ani, i-a determinat şi anumite schimbări de viaţă. Astfel a plecat de la Paris. Cu acea ocazie a avut loc prima, de fapt una dintre puţinele treceri ale ei prin România. A trăit o vreme la Constantinopol, acolo unde a adăpostit-o mai multă vreme bunicul ei matern, Mussurus Paşa. Între altele, la Istanbul, a aflat despre originea familiei ei, ceea ce a facut-o să declare mai târziu că se trăgea dintr-o nobilă familie care domnise în România. A revenit apoi pe malurile Senei.

A fost precoce, mai târziu avea să se demonstreze că primele albume de versuri au fost alcătuite atunci când avea doar 13 ani. Precocitatea a făcut-o să intre în relaţii intelectuale cu cele mai de seamă personalităţi culturale aflate atunci în capitala Franţei. În anul 1897, s-a căsătorit cu contele de Noailles, descedent al uneia dintre cele mai prestigioase familii franceze, cu origini până în vremea cruciadelor. Probabil că şi aceasta a ajutat-o să se afirme, în egală măsură, în lumea poetică şi mondenă a capitalei de pe malurile Senei.

Prinţesa Brâncovanu face parte dintre cei care s-au implicat mai puţin în problemele româneşti. Deci într-un fel s-a înstrăinat. A călătorit mult, de fapt a lăsat şi impresii despre experienţele drumurilor ei, precum volumul „De la marginea Europei la marginea Asiei”. Spre sfârşitul vieţii şi-a adunat gândurile într-o carte extrem de interesantă de meditaţii, pasiuni şi vanităţi. În 1932, a alcătuit un volum memoralistic „Cartea vieţii mele”, în care evoca împrejurările tinereţii, respectiv formaţia ei franceză şi mai ales influenţa lui Voltaire asupra formării sale. În acelaşi timp, e de menţionat că mai târziu, ultimele ei versuri erau închinate Elenei Văcărescu, unde îşi amintea depre străbuni: „Tata-mi vorbea de bucolice ţărmuri,/de luminoase întinderi de porumb şi de grâu;/între brazdele grele de rod aevea vedeam/un ţăran vesel la chip, dar cu inima tânjitoare”.

Gregoire Bibescu Bassarabia de Brancovan

Un alt Brâncovean a fost până în anul 1991 secretar personal al Regelui Mihai, în timpul exilului său elveţian. Gregoire Bibescu Bassarabia de Brancovan, stabilit în Statele Unite, lucrează în cadrul aparatului ONU. S-a căsătorit cu Prinţesa Ngeunsay, originară din Thailanda şi mamă a doi băieţi ce studiază în Canada şi SUA. Constantin Bibescu Bassarabia de Brancovan este profesor de istorie la Universitatea din Sheffield, SUA, iar fratele său, Mihai, este un celebru matematician la Grenoble, Franţa, fiind totodată critic muzical şi de artă, estetician, ziarist, fruntaş al francofoniei etc.

Emma Elena Sylvia Comănescu de Brancovan s-a aflat în compania unora dintre cele mai celebre figuri ale veacului trecut, precum: W. Chiurchill, Ch. de Gaulle, premierul MacMillan, preşedintele G. Ford, despre care ne-a lăsat însemnări memorialistice extrem de interesante. Prin descedenţi şi familiile lor, Brâncovenii trăiesc mai departe în istorie.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2014-10-28

TAGURI: constantin, brancoveanu, roman, diaspora
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


GHIU MIHAI-DANIEL
29 Oct 2014

excelent
Random image



Ultimele stiri






loading...