2018-10-16 19:58


SPECIAL. Legendele, poezia și muzica gotică: Gomes Leal sub semnul misterului (partea I)

 |  21:01
SPECIAL. Legendele, poezia și muzica gotică: Gomes Leal sub semnul misterului (partea I)

În literatură, „misterul” (gr. „mysterion”: „învățătură secretă”; „misteriile” greco-romane erau școli religioase destinate inițiaților) desemnează, în primul rând, specia literară a dramei religioase medievale.

Odată cu preromantismul, termenul ajunge să fie atribuit speciei literare a „goticului” („ficțiunea de mistere”), acest sens răspândindu-se iute pe o arie culturală vastă, prin proliferarea romantismului european (în special a romantismului negru european), a romantismului întunecat american, a ultraromantismului latin, a decadentismului ș.a.m.d. De altfel, „goticul” este un continuator direct al „misterului”, „gotic” fiind, în literatură, sinonim cu „medieval”.  

Ambele specii literare menționate mai sus au în comun ideea de bază a existenței unui adevăr (încă) inaccesibil rațiunii, spre deosebire de un al treilea sens al termenului „mister”, utilizat, impropriu, în cultura populară anglo-saxonă, începând cu prima decadă a secolului al XX-lea – și preluat, de curând, fără discernământ, în cultura populară românească, „via Internet” – pentru a desemna, prin „mystery fiction”, „ficțiunea criminalistică” (incluzând, aici, „ficțiunea detectivistică”, „ficțiunea judiciară”, „ficțiunea interlopă”) – oferindu-se, astfel, o alternativă (prea puțin fericită și nu de puține ori generatoare de supărătoare confuzii) pentru termenul adecvat „crime fiction”. Existența acestui „al treilea sens” (impropriu) se datorează unei insuficiente cunoașteri a teoriei literare și popularizării unei erori: în perioada istorică la care se face referire mai sus, mare parte dintre ficțiunile criminalistice conțineau și un element gotic (supranatural, pseudosupranatural etc.), ceea ce justifica „eticheta” în cazurile respective, fără a justifica, desigur, aplicarea acesteia și acelor ficțiuni criminalistice lipsite de asemenea element.

Ca și literatura fantastică (de altfel, ariile de cuprindere ale celor două specii literare se întrepătrund într-o oarecare măsură, după cum vom vedea cu altă ocazie), literatura misterelor a oferit istoriei literare capodopere de necontestat, atât pe tărâmul prozei, cât și pe acela al poeziei.

În cele care urmează, ne vom îndrepta atenția asupra unui reprezentant de seamă al poeziei lusitane a misterelor (prea puțin cunoscut, din păcate, în țara noastră) și asupra moștenirii pe care acesta a lăsat-o culturii universale.

[António Duarte] Gomes Leal (1848-1921) a fost un autodidact, poet și critic literar, figură misterioasă și emblematică, un „geniu pustiu” în tinerețe, promotor al titanismului, convertit la catolicism după moartea mamei sale, căzut în sărăcie datorită incapacității de a depune efort constant, ajuns vagabond, în adevăratul înțeles al cuvântului, spre finalul vieții. Opera sa poetică se înscrie în curente precum parnasianismul, simbolismul, estetismul, și, mai cu seamă, ultraromantismul și decadentismul, fiind, în general, bine primită de critica literară și constituind un model artistic pentru generațiile ulterioare. Satanismul byronian, identificabil, de asemenea, în creațiile lui Leal, i-a adus și reputația de „satanist”; cum, însă, nu am reușit să descoperim în materialele dedicate biografiei sale nici un fapt concret care să susțină ideea devianței religioase (nici măcar în ceea ce privește perioada „teribilistă” a tinereții poetului, cu atât mai puțin referitor la etapa „catolică” din viața acestuia), considerăm, până la proba contrarie, că aserțiunea în cauză este una nejustificată, cauzată, probabil, de confundarea „satanismului” byronian, de natură artistică (reprezentând utilizarea în artă a conceptelor satanice în scopul obținerii unui efect estetic; îngemănat cu titanismul, de multe ori o formă de revoltă socială), cu satanismul de natură „religioasă”.

Printre capodoperele semnate de Gomes Leal, dorim a evidenția poemul Doamna de Brabant (publicat, în 1875, în volumul Claridades do Sul), adevărat Luceafăr lusitan, cu mențiunea, însă, că problematica brabantină o întrece pe aceea eminesciană: dincolo de talentul poetic comun și de imaginea artistică a „demonului frumos” (marmorean, livid, „acvatic”, strălucitor etc.– în ambele poeme), Leal nu se oprește, ca Eminescu, asupra transpunerii alegorice, în versuri, a unei (melo)drame personale (reamintim aici faptul că Luceafărul reflectă, într-o destul de mare măsură, drama trăită de poetul nostru național ca urmare a descoperirii relației intime dintre Veronica Micle și I.L. Caragiale) și, în cele din urmă, domestice – abordând, în schimb, o temă general-umană: tema iubirii materne, tragismul fiind intensificat atât prin exploatarea concomitentă a motivului păcatului de neiertat (sancționat pe măsură!), cât și prin ancorarea în fascinantele legende ale zburătorului și ale cambionului (asupra cărora vom reveni, mai jos).

Astfel, Doamna de Brabant pătrunde direct în galeria capodoperelor gotice europene, alături de Lenore (G.A. Bürger, 1774), Mireasa din Corint (J.W. von Goethe, 1797), Vampirul (J. Stagg, 1810), Christabel (S.T. Coleridge, 1816), Frumoasa fără milă (J. Keats, 1819), Zburătorul (I.H. Rădulescu, 1844), Metamorfozele vampirului (Ch. Baudelaire, 1857) ș.a.m.d.

Trama poemului urmărește cumplitul destin al însinguratei și nobilei doamne de Brabant care, sedusă de un Satan îndrăgostit, dă naștere unui monstru. Moartea neașteptată a creaturii, văzută ca o binecuvântare dumnezeiască, este prilej de sălbatică și smintită bucurie pentru întregul domeniu –populația sărbătorește minunea, de la țăran și călugăr, până la soțul care se crezuse tată. Doar mama rămâne pe veci pradă disperării negre, prăbușită peste mormântul micuței, groteștii și, până la urmă, inocentei făpturi. Una dintre moralele evidente: un moment de slăbiciune în fața forțelor Răului nu poate aduce decât ruina, atât vinovatului cât și celor care îi sunt acestuia dragi – căci, izvorâtă din inima Răului, nici dragostea sinceră (sau atât de sinceră pe cât ar putea să fie aceasta, în atari condiții) nu poartă nimic bun...

Menționam, mai sus, legendele zburătorului și ale cambionului. Spre deosebire de basm, care este o născocire moralizatoare, și de mit, care este o alegorie sacro-explicativă, legenda are un caracter istoric ori pseudoistoric, de multe ori țesându-se în jurul unui sâmbure de adevăr. Din nou remarcăm faptul că – Leal întemeindu-și povestea pe respectivul sâmbure de adevăr – Doamna de Brabant întrece Luceafărul în intensitate, cititorii care nu exclud cu totul și „ab initio” existența forțelor suprafirești urmând a simți, în timpul și în urma lecturii, o înfiorare gotică pe care Hyperion nu le-o va putea niciodată transmite.

Cunoscut şi drept „incub” (lat. „incubare”: „a se culca peste”) sau ... „crâsnic” (sl. „krasinu”: „frumos” sau „kristu”: „cruce”, cu sufixul „-nic”, probabil de la teama acestuia de crucea creștină, acest ultim etimon explicând și sensul mai larg de „demon” în general, inclusiv de „cambion” – a se vedea și mai jos), zburătorul este un demon erotic, majoritatea literaturii actuale confundându-l cu vampirii şi atribuindu-le acestora însuşirile lui (frumuseţe nepământeană, romantism etc.). Diferenţa însă dintre cele două creaturi este foarte mare. Fascinaţia exercitată de vampir asupra prăzii constă în amestecul de repulsie, groază şi atracţie pe care îl exercită şi şarpele asupra victimei, fără nici un fel de sentimente romantice. De altfel, vampirii sunt… urâţi, cronicile atestându-i, îndeobște, ca pe simple cadavre posedate de diavol. În schimb, zburătorul este tânăr, frumos, efeminat (bisexual în unele relatări), cu un trup rece ca gheaţa şi cu organ sexual supradimensionat, fiind o creatură capabilă de sentimente de (relativă) dragoste, dar nu şi de controlul acestor sentimente, chiar dacă este conştient că interacţiunea repetată cu victima va duce la epuizarea, la deteriorarea sănătăţii şi, în final, la moartea acesteia. Diavolescul zburătorului constă tocmai în ipocrizia sa: el pretinde şi faţă de sine că ar fi îndrăgostit, deşi ştie prea bine, în fond, ce se va întâmpla în continuare cu „aleasa”. Uneori, fenomenul zburătorului este asociat și cu fenomenul numit „ignis fatuus”, demonul pătrunzând în încăperea victimelor sub forma unei flăcări vii ori a unei strălucitoare lumini (în aceste cazuri îndeosebi, interesantă este similitudinea senzaţiilor trăite de victime cu senzațiile prezente în relatările moderne ale persoanelor care pretind că ar fi fost răpite de către ființe extraterestre). Cu toate că, în Doamna de Brabant, rolul seducătorului este atribuit lui Satan însuși, modul în care Leal ni-l descrie pe necurat nu lasă dubii cu privire la faptul că poetul îl identifică pe acesta cu zburătorul.

„Existența” zburătorului a fost atestată încă din epoca bronzului, în Lista regilor sumerieni (cca. 2000 î.Hr.), unde este menționat „Lilu”, tatăl-demon al faimosului Ghilgameș.

Facerea, atribuită în mod tradițional lui Moise (cca. 1400-1201 î.Hr.), ne atrage atenția asupra „nefilimilor” („uriași”, în majoritatea traducerilor, deși există destule controverse asupra adevăratului sens al termenului), aparent descendenți ai „fiilor lui Dumnezeu” și ai „fiicelor oamenilor”.

În De Civitate Dei (sec. al V-lea d.Hr.), Sf. Augustin scrie că există prea multe atacuri ale incubilor, relatate de prea mulţi martori demni de încredere şi de persoane care le-au trăit pe pielea lor, pentru a se putea ignora existenţa acestor demoni ticăloşi.

Nici Sf. Toma d’Aquino (Summa Theologica, sec. al XIII-lea d.Hr.) nu se îndoieşte că incubii ar fi reali. El consideră însă că, ţinând cont de faptul bine ştiut că demonii sunt incapabili de a zămisli progenituri (teza „diavolul nu poate crea”), incubul şi sucubul (demonul erotic feminin) sunt, în fapt, acelaşi demon. Astfel, sucubul fură sămânţa bărbaţilor, pentru ca apoi, luând formă masculină, să însămânțeze (utilizând, în acest scop, secreția colectată) victimele de sex feminin. Rezultatul îngrozitorului act este naşterea unui „cambion” (a se vedea mai jos).

În tratatul inchizitorial Malleus Maleficarum (H. Kramer, 1487) sunt prezentate mijloace de combatere a incubilor, precum și cazuri documentate de agresiuni ale acestora, inclusiv o întâmplare petrecută în… ducatul Brabantului (să fi cunoscut Gomes Leal respectivul incident?), în secolul al XIII-lea: teologul Thomas de Cantimpré a ascultat mărturisirea unei tinere fecioare, conform căreia aceasta, coruptă de un incub, ajunsese să consimtă a se împreuna cu demonul, mărturisire coroborată cu declarațiile unei călugărițe care, luând asupra ei, pentru o noapte, pedeapsa păcatelor tinerei molestate, fusese victima unui atac supranatural deosebit de brutal.

Din același tratat aflăm că necesitatea biblică a purtării vălului de către femei ar putea reprezenta, în fapt, un mijloc de a le feri de incubi („îngeri căzuți”), care atacă, predilect, femei și fete cu păr frumos (Sfânta Scriptură – versiunea Anania – menționează „De aceea femeia este datoare să aibă văl pe capul său, DE DRAGUL ÎNGERILOR”; însă textul latin al Bibliei folosește expresia „PROPTER ANGELOS”, tradusă – corect, considerăm noi – în versiunea regelui Iacob I al Angliei drept „BECAUSE OF THE ANGELS” – „DIN CAUZA ÎNGERILOR”…).

Demonologia antemenționatului Iacob I (1597) reia și dezvoltă unele dintre ideile de mai sus.

Pe teritoriul țării noastre, probabil cea mai veche mențiune scrisă a zburătorului apare la D. Cantemir, în Descriptio Moldaviae (1716). Conform consemnării, deşi zburătorul nu poate fi văzut decât de către victimă, nu şi de către aceia care îl pândesc, au existat totuşi cazuri în care bărbaţi hotărâţi, nelăsându-se înşelaţi de siniştrii „zmei zburători” şi veghind la căpătâiul femeii amenințate, au reuşit să îi pedepsească pe supranaturalii agresori, dovedind astfel corporalitatea acestora.

Desigur, asemenea relatări aparţin unor epoci superstiţioase şi îndepărtate. Desigur?... Nu puțină vâlvă (concretizată inclusiv într-o ecranizare – The Entity, 1982) avea să producă, în mass-media secolului al… XX-lea (cu ecouri până în prezent), „cazul Doris Bither”, investigat de către dr Barry E. Taff, cercetător asociat UCLA, în 1974 (pentru scurta prezentare care urmează, vom folosi drept principale surse articolul “The Entity” haunting: The true story of Doris Bither, semnat de X. Ortega pentru www.ghosttheory.com, care poartă mențiunea “The events and reports in this article were taken from written testimony of Dr. Barry Taff in his Real-life entity case”, precum și site-ul doctorului Taff, www.barrytaff.net). Investigația s-a concentrat asupra unei femei care pretindea că ar fi fost, în mod constant, violată cu brutalitate de către un atacator spectral, în vreme ce alte două ființe (de aceeași „natură”) o imobilizau. Ca dovadă, a prezentat vânătăile îngrozitoare care o acopereau pe tot trupul, mărturiile copiilor ei cu privire la atacuri și mărturiile mai multor persoane din afara familiei, cu privire la fenomene stranii şi apariţii în jurul casei. Punctul culminant al investigației a fost reprezentat de o manifestare demonică văzută de douăzeci și cinci de martori (dintre care unul, înspăimântat, a leșinat), constând în apariţia unei figuri vag umane, musculoase, învăluite într-o ceaţă verde. În fotografiile efectuate cu această ocazie nu apare, însă, decât un straniu arc luminos, deasupra Dorisei. Mutarea familiei în altă locaţie a redus amploarea fenomenului, fără însă ca acesta să dispară cu totul. Astfel, Doris Bither şi-a început strategia mutărilor permanente, în speranţa (deșartă) că, în cele din urmă, atacurile aveau să înceteze, demonul rămânând undeva, în urmă... A murit, neizbăvită, în 1995.

În ceea ce privește cambionul (lat. „cambiare”: „a schimba”), acesta este fie copilul născut de un sucub după împreunarea cu un bărbat, fie copilul născut de o femeie „vizitată” de un incub (această din urmă „posibilitate” fiind exploatată, de către Gomes Leal, în Doamna de Brabant). Poate fi un copil deformat, sau un monstru („E-un fiu hidos cum nu s-a pomenit!/Ghebos, pocit, rahitic, anormal,/E tot diform, ciudat și nedorit,/Cu păr de fiară, urlet de-animal!”, ne avertizează poetul).

Credinţa în cambioni a fost alimentată de-a lungul vremurilor de numeroase rapoarte privind naşteri stranii.

De pildă, în capitolul Exemple de l`ire de Dieu din lucrarea Des Monstres et prodiges (sec. al XVI-lea d.Hr.), faimosul chirurg Ambroise Paré menționează nașterea „Monstrului din Ravenna”, un hermafrodit cu un corn în frunte, cu aripi, cu trup serpentiform și cu un singur picior ca de pasăre. În legătură cu aceeași ființă, reputatele cercetătoare L. Daston (Max Planck Institute for the History of Science) și K. Park (Harvard University), în Wonders and the Order of Nature, 1150-1750 (1998), atrag atenția asupra unei tipărituri germane datând din anul 1506, care precizează că monstrul a fost lăsat să moară de foame, la porunca papei Iulius al II-lea (nu putem să nu remarcăm similitudinea dintre destinul făpturii în cauză și cel al copilului doamnei de Brabant din poezia lui Leal...).

În 1726, a fost supus atenției medicului casei regale a Marii Britanii, N. St. André, de către un confrate oarecare (dar cu bună reputație), pe nume J. Howard, cazul tinerei Mary Toft, aceasta pretinzând că născuse, de față cu martori și asistată de respectivul Howard, ceea ce păreau a fi... părți anatomice ale unor iepuri și ale altor varii animale mici (animale care se zvârcoliseră violent, ore în șir, în uterul femeii, înainte de nașteri). Sosit la fața locului pentru a investiga situația, St. André a asistat noi parturiții și, examinând „iepurii” rezultați, a concluzionat că aceștia nu sunt „firești”, neprezentând semne că ar fi trăit vreodată în afara uterului tinerei (de pildă, dinții acestora nu păreau a fi fost vreodată folosiți pentru masticație). Un alt anchetator, chirurgul regal C. Ahlers, asistând la nașterea unui al șaisprezecelea (!) iepure (și acesta îmbucătățit), a suspectat, însă, că era vorba despre o șarlatanie pusă la cale de Toft (care nu prezenta simptome corespunzătoare sarcinii) și de Howard; examinând rămășițele iepurelui, a ajuns la concluzia că acestea fuseseră tăiate de mâna omului, cu un instrument ascuțit. La porunca regelui George I, St. André a reluat investigațiile, fiind, de data aceasta, însoțit de cavalerul Sir R. Manningham, obstetrician reputat. Examinând femeia, Manningham a simțit într-adevăr ceva mișcând, puternic chiar, în corpul acesteia, dar nașterea care a urmat i-a ridicat cavalerului numeroase suspiciuni, determinându-l să își exprime dubii cu privire la proveniența porțiunii anatomice rezultate: în opinia sa, aceasta fusese extrasă din vagin, dar nu se aflase niciodată în uter. Adusă la Londra sub supraveghere medicală, Mary Toft a părut a intra, de mai multe ori, în travaliu, „mișcările fetale”, însoțite de convulsii, fiind consemnate constant; fără a înceta să suspecteze înșelătoria, Manningham a ajuns la concluzia că, totuși, „ceva” se afla în uterul femeii. Printre medicii care au examinat pacienta, s-a numărat și doctorul scoțian J. Mowbray, care, în lucrarea The Female Physician (1724), menționase convingerea sa, susținută de experiențe personale (una dintre acestea fiind relatată în detaliu), că, în anumite situații, femeile pot naşte animale nefirești, de mici dimensiuni. Între timp, autoritățile au fost sesizate cu un denunț, potrivit căruia sora „însărcinatei” aranjase, prin mijloace ilegale (mită), ca un iepure să îi fie livrat acesteia din urmă, pe ascuns de ochii investigatorilor. Amenințând-o pe Mary Toft cu efectuarea unei operații extrem de dureroase în vederea extragerii iepurilor din pântecele ei, cavalerul Manningham a reușit să obțină mult dorita mărturisire: pierderea unei sarcini reale permisese, inițial, introducerea mai multor părți anatomice, aparținând unor varii animale, în uterul tinerei, alte asemenea rămășițe fiind introduse, ulterior, în vagin. În ceea ce privește „mișcările fetale”, acestea fuseseră parțial mimate, parțial cauzate de inflamațiile și de leziunile interne, normale în asemenea circumstanțe... (C. Ahlers, Some observations concerning the woman of Godlyman in Surrey, 1726; Sir R. Manningham, An exact diary of what was observ`d during a close attendance upon Mary Toft, the pretended rabbet-breeder of Godalming in Surrey, 1726; N. St. André, J. Howard, A short narrative of an extraordinary delivery of rabbets,: perform`d by Mr John Howard, Surgeon at Guilford, 1727; și, cu referire la J. Mowbray: J. Douglas, The Sooterkin Dissected, 1726).

Exemplele de mai sus, nici pe departe exhaustive, demonstrează faptul că exploatarea măiastră, într-o operă literară, a legendelor menționate îl poate determina pe cititorul mai puțin sceptic să perceapă, dincolo de alegorie, și o oarecare (reală) temere, îndreptățită de întrebarea „Dar dacă?...” și menită a îl face să privească opera în cauză nu ca pe „simplă” literatură, ci ca pe o poveste pe care ar putea-o trăi chiar el, cu variațiunile de rigoare... De aici, triumful poetului lusitan: nu doar îl citim, ci, dacă suntem suficient de culți, măcar la nivelul subconștientului ori al atavismului, îl și credem. El nu se adresează doar intelectului, ci unei forțe mai vechi: el se adresează direct firii. (Va urma)

(Notă: Studiul a fost publicat pentru prima dată în revista culturală „EgoPHobia”, nr. 46)

OLIVIU CRÂZNIC (n. 1978) este scriitor de literatură fantastică, critic literar şi consilier juridic. A publicat romanul gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea, 2010), declarat de M. Pricăjan (în revista culturală Familia) „Momentul Walpole în literatura română”, și volumul de colecție Ceasul fantasmelor (Ed. Crux Publishing, 2015), foarte bine primit de critică şi de public. Prozele sale scurte au fost publicate în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane (George R.R. Martin) sau clasice (Conan Doyle, Kipling, Lovecraft, Maupassant). A câştigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. Apare menționat în monumentala Encyclopedia of Science Fiction (ed. Clute, Nicholls), iar operele lui sunt tratate în diverse cărți și reviste de specialitate (spre ex., în volumul critic al lui M. Opriță, Alte cronici de familie – secțiunea Domnul Gothic).


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2016-11-18

GALERIE MEDIA



TAGURI: legende, poezie, muzica gotica, gomes leal
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






loading...