2016-12-03 23:55

SPECIAL


Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea

 |  18:51
Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea

La poalele Carpaţilor de curbură, într-o zonă arhaică,îmbrăţişată de salcâmi şi tei, se iveşte localitatea Pietriceaua. Tărâmul erupt de vacarmul şoselelor care duc spre staţiunile de munte, iar aerul pareadus de îngeri direct din Rai. Cine vizitează o dată locul acesta se vaîntoarce, cu siguranţă. Satulaparţine de comuna Brebu, judeţul Prahova, şi se păstrează, de veacuri,nealterat de „noutăţile” occidentale aduse şi vârâte cu de-a sila pe beregataromânului.

PR pentru satul natal

LocalitateaPietriceaua se situează pe un platou, la 525 m altitudine, mărginit de râurileDoftana şi Lupa. Un vechi cântec de şezătoare pe care puţini îl mai ştiu ziceaşa: “Pietriceaua e un sat / Peste munte cocoţat / Parcă cineva-ntr-o doară / Aluat casele în poală / Şi le-a aruncat aşa / Şi pe deal, şi pe vâlcea".Pietricenii sunt oameni dintr-o bucată, cu un caracter împrumutat de la stânci.Ei se consideră urmaşii de drept ai dacilor liberi. Mereu veseli şi puşi pecântec. Ziua, casele lor albe, ca nişte mirese, te privesc iute, cu o mie deochi.

Florin Şinca epietricean din tată-n fiu. El mi-a fost ghid şi tovarăş de drum în momentul încare am făcut cunoştinţă cu minunatul loc. Subcomisar de Poliţie, absolvent alFacultăţii de Drept şi masterand al Facultăţii de Istorie din cadrulUniversităţii Bucureşti, tânărul e îndrăgostit definitiv de meleagurile natale.A publicat monografiile: „Cartea satului meu Pietriceaua”, „Povestea satului”şi „Crâmpeie de istorie a satelor Pietriceaua, Brebu Megieşesc, BrebuMănăstirii şi Podul Cheii”, precum şi câteva volume de referinţă ilustrândactivitatea apărătorilor legii. „Pentru mine e o onoare, mărturiseşte Florin Şinca.Am stat ore în şir, cercetând prin arhive prăfuite, am bătut drumuri, n-am avutconcedii, am umblat atât de mult, până am adunat toate aceste date. Până înprezent am scris peste 1.000 de pagini despre comuna mea. Las judecata pentrugeneraţiile ce vor veni. Am scris, de parcă cineva îmi poruncea să scriu.”

Datorită lui Şinca,satul simplu şi cuminte de ciobani a ajuns să fie prezent şi pe internet, nunumai în inimile celor care l-au vizitat vreodată. Tot de la Florin Şinca amaflat că Pietriceaua se numără printre puţinele aşezări din ţară în carecomuniştii au avut ghinion. Nu le-a reuşit colectivizarea. Aici a trăit şi aslujit preotul revoluţionar Ioan Pietriceanu, unul dintre autorii aşa-zisei„Republici de la Ploesci”. Pe aceste meleaguri au poposit mulţi voievozi aiţării şi oameni de seamă, precum generalul doctor Carol Davila şi soţia sa,Anica, Nicolae Iorga, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, Regele Carol I, scriitorulAl. Vlahuţă, pictorii Ştefan Luchian, Sava Henţia şi Nicolae Grigorescu.

Republica de 24 deore de la Ploieşti

Dela Brebuajungem la Pietriceaua, după o oră de mers pe jos spre miază-noapte. Iarna,acest traseu se face cu dificultate, dar e ca în basm. Troienele sunt cât casa.Totul e alb, dureros de alb. Pe uliţa principală trec puţini oameni îmbrăcaţifrumos. Ne dăm bineţe, de parcă ne-am cunoaşte. Ceilalţi sunt ascunşi bine, îngospodăriile lor. Aici încă se păstrează datinile din vechime, iar nunţile,botezurile sau înmormântările se fac ca acum 200 de ani. În stânga e bisericasatului despre care pietriceanul Florin Şinca povesteşte cu mare dragoste.Lăcaşul a existat de când s-a ridicat şi mica aşezare, în vremea întemeieriiŢării Româneşti. Dintr-o consemnare a preotului Gheorghe Popescu, cel care apăstorit parohia Pietriceaua între 1939 şi 1955, Şinca a aflat că biserica,având hramul Sfânta Treime, a fost construită pe la 1852. Bătrânii satului auauzit multe legende de la bunicii lor despre vestitul preot Ioan Pietriceanu,cel care a participat, alături de Candiano Popescu, la instituirea „Republiciide 24 de ore de la Ploieşti”, din anul 1870, 8/24 iunie. Ioan a ajutat laredactarea telegramei care îl anunţă pe comandantul Garnizoanei din Ploieştidespre presupusa detronare a principelui Carol I. Participarea la acesteacţiuni „subversive” îi vor aduce mari necazuri din partea autorităţilor.Preotului şi altor 40 de învinuiţi li se intentează la 8 august 1870 un proces.În cele din urmă, satul Pietriceaua va fi considerat „locul lui de surghiun” şiva trăi aici până la sfârşitul vieţii.

Pe 20 septembrie 1918sfântul lăcaş a rămas fără clopot. Acesta fusese furat de soldaţii nemţi, carel-au topit şi au făcut un tun din el. Timp îndelungat sătenii n-au mai auzitdangăt de clopot la Pietriceaua şi au lăcrimat. Însă în 1933, pe vremeapreotului Trifu, credincioşii au comandat altul la renumitul „Altelier LeMaitre din Bucureşti - Fabrica Română de clopote, policandre şi sfeşnicebisericeşti, Nicolae Ionescu, Furnisorul Curţii Regale”. Azi, sunetul luidulce, în “La minor”, se aude clar, până în cel mai îndepărtat vârf de munte.„Eu iubesc foarte mult această bisericuţă, spune ofiţerul Florin Şinca. Oconsider unică, e o miniatură din alt secol. Parcă-i un castel. Fără scumpeodăjdii şi alese sculpturi, are ceva din grandoarea lucrului bine făcut. Nu arecapiteluri de marmură şi nici vitralii. Nu are monumentalitatea unei catedrale,ci, mai degrabă, frumuseţea unei case ţărăneşti tradiţionale. E întotdeaunacurată ca lacrima. Averea ei ţine de aerul acela arhaic, primitor, sătesc, pecare-l respiră cu toţi porii.”

Moş Cocoş deţine reţetafericirii

Ajungem în curteacasei ţărăneşti unde Florin Şinca s-a născut. Liniştea ni se aşeză pe umeriiobrajilor. Din grădină vine un miros de brad. Cineva, într-o magazie de lemne,cântă subţire, pe nas: „Neculai Neculăiţă pune caii la căruţă. Tu te duci cuoile. Eu rămân cu vorbele…”. E mama lui Florin, Maria. Când îşi vede feciorul,duce mâna la gură şi din ochii albaştri ca cicoarea proaspătă ţâşnesc lacrimide fericire. „Săru’ mâna, mamă!”, apucă să mai zică băiatul, în vreme ce femeiaîl îmbrăţişează. Pentru o clipă am impresia că vizionez un film frumos, la carenu se aplaudă, pentru ca duioşia să mai stea. „Cineva îmi spunea că în tinereţe eşti tentat să te rupi de origini, derădăcini şi abia la bătrâneţe reiei legăturile, continuă Florin, după ce ne aşezămla masă. Eu nu le-am rupt niciodată. Locuiesc în Bucureşti, unde mă consider undezrădăcinat, dar mă declar şi voi rămâne până la sfârşitul vieţii pietricean.De mi s-ar zice că sunt ţăran în fiecare zi, m-aş considera onorat. Îmi iubesccomuna unde am văzut întâia oară lumina zilei, mai mult decât orice tărâm de pefaţa pământului.”

Apare într-oclipită şi Gheorghe Petcu, zis Cocoş, bunicul lui Florin, cel mai bătrân şi mairespectat dintre pietriceni. Are 95 de ani, minte verde-brici şi o inimăcare… topeşte zăpada. Veteran de război, moşul se ţine tare, e mândru şi ţanţoşca un cocoş, de aici şi porecla dată de săteni. A avut şapte copii, din care îimai trăiesc doar cinci. De când i-a murit nevasta se gospodăreşte singur, n-aretreabă! Secretul lui? „Apăi, taică, ce taine să am eu? Munca, dragostea,cinstea şi blândeţea, că e bine să fii blând, să nu sari cu paru’ la om. Oţuică bună, nişte nuci sparte în pumn şi gata fericirea…”

Iarba verde de acasă

Facem semnul cruciişi azvârlim pe gât un deget de ţuică galbenă, parfumată, din carne de prună.Mama lui Florin aduce lapte proaspăt, brânză adevărată de casă, unt fără E-urişi pâine scoasă chiar atunci din cuptor. Abia atunci îmi dau seama de cetânărul ofiţer, care scrie monografii, tânjeşte, la Bucureşti, după apa tulbure a Lupei, la topitul zăpezilor, după ghioceii abia răsăriţidin troiene, după tablouri vechi, cu ramă cioplită şi rindeluită la robanc demâini bătătorite. Mai bem un strop de ţuică şi ne copleşeşte o linişte dulce.Florin priveşte spre grădină, trage aerul tare de munte în piept şi zice: „Cândnu sunt aici mi-e dor de fânul cosit, de mieluţii ce zburdă când colţul ierbiiabia a mijit. Mi se face dor de ţoale şi macaturi groase, băbeşti, mirosind alână, de peretare puse să ţină adăpost spatelui gol, de copil fără astâmpăr, demuşcate înşirate la ferestre şi de nea Filip Paraschiv, văcarul care mi-a făcuto furcă de lemn, când abia eram de-o şchioapă. Mă gândesc la Mişu, calul cupărul ca mura, iute şi harnic, la câinele Tabac, cel care scotea mioara dincolţii lupului. Îmi amintesc de serile lungi din postul Crăciunului, cândmergeam la unchiaşul Ion Maioru să curăţăm porumb şi fasole. Viscolul zgâlţâiacercevelele ferestrelor, câinii lătrau ca la bala de urs ce vine la strungă.Focul duduia în soba văruită de ţaţa Miţa, care torcea rezemată de-un perete,cotoiul galben dormea dus după hornul fierbinte, iar noi, copiii, ne chinuiamsă ne urcăm în paturile înalte de un metru...”

Coboară repedeseara în Pietriceaua, satul vesel, în care comuniştii n-au avut nicicând noroc.Deasupra sclipesc stelele, e ger crâncen, dar oamenii îşi trăiesc fericiţi viaţa,ocrotiţi de pântecele calde şi primitoare ale caselor vechi, troienite.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :639233-11-12

Mai multe imagini:
Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea
zoom
Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea
zoom
Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea
zoom

Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea
zoom
Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea
zoom
Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea
zoom

Urmaşii dacilor liberi trăiesc în Pietriceaua, satul unde comuniştii n-au reuşit colectivizarea
zoom



Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site

Adauga un comentariu

Random image