2018-12-17 16:38


Pasaj din «CONVERSAȚII cu regele Mihai»: Trebuie să învăţăm să ne îndreptăm, să ne CURĂȚĂM în suflet şi la cap!

 |  23:41
Pasaj din «CONVERSAȚII cu regele Mihai»: Trebuie să învăţăm să ne îndreptăm, să ne CURĂȚĂM în suflet şi la cap!

Marţi, de la ora 17.00, în foaierul Ateneului Român, va fi lansat volumul ¨Conversaţii cu regele Mihai¨ de Stelian Tănase, "o veritabilă pagină de istorie trăită".

„Trebuie să învăţăm să ne îndreptăm, să ne curăţăm în suflet şi la cap! Eu tot revin că cine este sus, conducătorii şi Biserica, ar trebui să insufle sensul acestei schimbări radicale. Eu cred că românul simplu ar învăţa destul de repede dacă ar simţi că e ceva şi pentru el în asta. Aşa s-ar putea să ne integrăm mult mai bine. Cel puţin, mă rog lui Dumnezeu să fie aşa...”, spune Regele Mihai în volum.

În afara lui Stelian Tănase, autorul dialogurilor înregistrate în aprilie 2005, la evenimentul de la Ateneul român sunt invitaţi Elena Vijulie, cea care a îngrijit volumul, Andrei Dimitriu, director Ateneul Român, Ion M. Ioniţă, redactor-şef revista Historia şi Ana Antonescu, director editorial Editura Corint. Moderatorul evenimentului este Carmen Muşat, redactor-şef revista Observator Cultural. La eveniment şi-au anunţat participarea Alteţa Sa Regală Principesa Elena şi Excelenţa Sa Alexander Phillips Nixon.

Mediafax redă, in exclusivitate, un fragment:

Stelian Tănase: După ce aţi ajuns în exil, ce s‑a întâmplat în relaţia cu tatăl Majestăţii Voastre, Carol al II‑lea?

Regele Mihai: Relaţia cu tatăl meu… Se ştie deja, probabil, cum erau relaţiile mele cu el. Când am sosit în Elveţia, m-a contactat imediat. Cred chiar că a fost un telefon. Voia să ştie şi el câte ceva şi mi-a zis că vrea să mă vadă. Şi am spus că în niciun caz nu pot să vin acum, că am alte lucruri de făcut şi că pregătesc câteva proiecte.

A fost linişte un timp, apoi insistenţe. Tot la Lausanne, când m-am întors din America, mi-a trimis o scrisoare în care îmi cerea insistent să iau un avion şi să vin la el, în Portugalia.

Ei, asta a fost o chestiune destul de complicată, nu complicată pentru mine, fiindcă eu ştiam ce am să fac, ci cum să îi explic lui că nu vreau (să-l văd – n. ed.). Am avut oarecare conciliabule, nu cu mama mea, că ea, aşa cum am mai spus, nu a zis niciodată ceva urât despre el. O singură dată a spus – aşa, sub forma asta – că aproape îşi cere scuze mie că s-a măritat cu el. Ăsta a fost maximul pe care l-a spus vreodată. În fine… Prin discuţiile pe care le-am avut, găsisem o formulă, din păcate, a trebuit să fie cam brutală. Fiindcă el, tatăl meu, nu înţelegea de ce nu vreau să vin, de ce nu vin, se plângea în scrisoare de fel de fel de lucruri. Pe urmă mi-a mai şi telefonat pe aceeaşi temă. Până la urmă, mi-am luat puţin curaj şi i-am scris o scrisoare. Din păcate, nu am copie. Şi în esenţă a fost aşa: i-am spus că nu pot să vin. Fiindcă în situaţia pe care a lăsat-o el după ce a plecat – n-am vorbit de Antonescu –, am spus că marea majoritate a populaţiei României îl ţine pe el răspunzător de ceea ce s-a întâmplat, de situaţia în care s-a găsit ţara când a trebuit să plece. Nu i-am dat detalii nici despre Basarabia, nici despre rezistenţă, nici despre nimic. Doar atât i-am spus: „Văzând această situaţie, în situaţia mea, este imposibil ca să vin şi să ne mai întâlnim.” Şi cu asta s-a terminat!

Culmea a fost că, la puţin timp după asta, Lupeasca mi-a trimis o scrisoare. Scria banalităţi, iar la urmă, mi se pare, ultima frază a fost: „Nici nu mă mai aştept să îmi răspunzi.” Ceva de felul ăsta. Avea dreptate… Cum să îi şi răspund?! Ei, a fost ultimul contact pe care l-am avut cu ei.

Când a murit, în 1953, acolo a fost o întreagă intrigărie în jurul acestui lucru şi faţă de mine. Unii au acuzat-o pe mama că mi-a interzis în vreun fel să mă duc la înmormântare. Ceea ce a fost absolut fals. Ea nu s-a băgat deloc. Bineînţeles că vorbeam. Dar ideea mea a fost alta. Prin ce trecusem eu cu el şi cu toată ambianţa din jurul lui… Mi-am pus problema că mă duc şi intru acolo într-un cuib de viespi. Mi-am zis că asta nu pot! Prea am văzut multe. Prea am văzut persoane de acolo, de toate tipurile. Şi am spus: „Asta chiar nu pot!” Şi în plus de asta… să o iau pe regină cu mine, acolo, ca ea să întâlnească toată… mă iertaţi de vorba pe care o spun… şleahta, cum să spun altfel… Mi-am zis: „Asta nu se poate.” Şi atunci, bineînţeles, a început să bâzâie toată lumea, alţii mi-au trimis telegrame, chiar portughezii. Că nu se face, că trebuie să merg, că nu ştiu cum. Nicolae mi-a scris o scrisoare foarte urâtă.

Stelian Tănase: Ce spunea?

Regele Mihai: Spunea, între altele, că el nu poate să înţeleagă atitudinea mea faţă de tatăl meu şi lipsa de loialitate de fiu faţă de tată, nu ştiu cum, lucruri de felul ăsta. Atunci era un om prost, dacă nu înţelegea ce s-a întâmplat în toţi anii ăştia. În fine, nu am răspuns nimic şi am lăsat-o aşa cum a fost. Portughezii – în fine, acolo au avut dreptate – l-au înmormântat în catedrala cea mare, unde sunt şi regii Portugaliei. Asta au făcut. Dar eu nu am putut să mă duc.

Stelian Tănase: Care a fost viaţa lui Carol al II ‑lea după ce a plecat din România? Ce ştiţi?

Regele Mihai: După ce a plecat din ţară, viaţa tatălui meu a fost destul de zbuciumată. Chiar înainte de exilul meu, el a ajuns în Spania. Franco, mi se pare, nu i-a dat voie să plece, totuşi nu ştiu cum a reuşit, s-a ascuns într-o maşină, ceva de felul ăsta. A ajuns în Portugalia, nici acolo nu a fost prea bine primit. S-a mutat în Mexic. Am rămas puţin surprins, de ce totuşi în Mexic? După aceea s-a dus în Brazilia.

Stelian Tănase: Aici s‑a căsătorit cu Elena Lupescu.

Regele Mihai: S-a căsătorit câţiva ani mai târziu. Şi acolo a fost un subterfugiu, bineînţeles, tipic în legătură cu ce făcea această femeie. Deodată s-a îmbolnăvit subit, hm… (ironic – n. ed.), şi a indus în eroare mai mulţi membri ai familiei noastre mai îndepărtate, cum a fost, de exemplu, regele Umberto. Ştia el ce ştia, dar nu chiar aşa în profunzime. Şi se mai vedeau din când în când. Şi ea s-a îmbolnăvit subit, a chemat doctori, şi nu ştiu mai cine prin jurul ei pe acolo. Era pe moarte. Deodată. Şi atunci, ca să se regleze situaţia, tatăl meu mi-a trimis o telegramă când eram încă aici, în România şi mi-a zis că, după atâţia ani, vrea să regularizeze situaţia cu ea şi că s-a hotărât să se căsătorească. Asta a fost când eu încă eram aici, la Bucureşti, şi că mă roagă să îi dau un titlu. Şi a propus el, aşa, câteva titluri: principesă de nu ştiu ce, principesă de cutare. I-am trimis telegramă înapoi: „Aşa cum ştii foarte bine, în Constituţia noastră scrie că nu se dau titluri.” Atât, nimic altceva. Nici urări, nici nimic.

Ei, cum s-au căsătorit, ea s-a lecuit deodată de boala pe care o avea. Hm… (ironic – n. ed.) A fost consternaţie în multe cercuri, dar, în special, în celelalte familii ale noastre. Zic: „Cum e posibil?!” Din una în alta, mama i-a explicat regelui Umberto, erau destul de buni prieteni: „Dacă te-a indus în eroare şi nu crezi ce spunem noi, poftim!” (Râde – n. ed.) Cam aşa a fost. Pe urmă, a cerut să meargă în America, a cerut viză şi nu i s-a dat.

Stelian Tănase: Regelui Carol al II‑lea?

Regele Mihai: Tatăl meu, da. Alte zvonuri erau că fusese în contact cu ambasada sau cu ambasadorul rus. Astea au fost zvonuri, dar era totuşi ceva adevăr în ele, fiindcă el râvnea să revină înapoi aici ca rege. Şi discuţiile cu ruşii, cu una, cu alta, nu au dus la nimic. Situaţia lor… bani aveau ei destui. Dar nu îi mai plăcea acolo, în America de Sud, şi atunci s-a hotărât să se întoarcă la Lisabona. Că-s aici, alături. Şi acolo a rămas până a murit. Contact cu el nu am mai avut deloc.


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2018-12-03

TAGURI: CONVERSAȚII cu regele Mihai, regele mihai, carol al II-lea, stelian tanase
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






loading...