2018-11-16 18:47


Lectura de weekend: Peșterile timpului

 |  20:37
Lectura de weekend: Peșterile timpului

Relansăm, azi, rubrica „Lectura de weekend”, întreruptă de Sărbătorile de iarnă. Fiindcă, momentan, cotidianul PUTEREA rămâne exclusiv online, a dispărut constrângerea legată de spațiul editorial. Așadar, nu mai este necesar să publicăm lecturile pe care vi le propunem în episoade. Fiindcă nu toate episoadele nuvelei S.F. „Peșterile timpului”, semnată de Ana-Maria Negrilă, au apucat să fie așternute în paginile ediției print a ziarului, am considerat nimerit să publicăm textul în integralitate. Cu alte cuvinte, să republicăm primele episoade, alături de cele cu care v-am rămas datori. Lectură plăcută!

Motto: „Anii noștri sunt lumini ascunse în adâncuri”

(Va. Estayer)

             Ploua în subsolurile Navei aşa cum nu văzusem niciodată pe culoarele zonelor superioare, acolo unde se aflau segmentele carantinei şi locurile unde ni se ştergea memoria. Coloniştii cântau imnuri din regiunea lacurilor, melodii prelungi şi triste, iar în încăperi se mai păstra ceva din atmosfera de sus – fierbinte şi strălucitoare.

            De acolo începea necunoscutul, culoarele, condensul ce se prelingea pe pereţi şi umfla textura tavanelor false, semn că omul nu mai stăpânea nimic în subsoluri, doar modifica şi încerca să supravieţuiască. Apa clipocea peste tot, iar sub platforma scufundătorilor, valurile legănau bărcile prinse de mal. Săli de aşteptare. Banca metalică, incomodă, îmi amintea că aici nu domnea luxul. Era înghesuială. Fiecare-şi depăna în linişte amintirile care încă-i mai aparţineau. Nimeni nu se uita în jur. Infirmierii întâmpinau noile transporturi şi dispuneau călătorii în locurile rămase libere. Un aflux de coloni care trebuiau să tranziteze dincolo. Mă aşezasem în dreptul numărului cinci, aşa cum mi se spusese. Locul nu se deosebea de celelalte, doar că, într-un colţ, cineva stilizase trei omuleţi ţinându-se de mâini. Aşteptam să vină un tip pe nume Sélnic, o călăuză care să mă conducă în austera Carst, acolo unde fusese semnalat mitul Apariţiei.

            În apropiere, doi bărbaţi începură să se certe. Poate erau agenți info care trebuiau să-şi mascheze plecarea, să creeze o diversiune. Amândoi aveau feţele palide ale celor care trăiau prin mlaştini. Ştiam că în curând or să uite tot, dar acum vocile răsunau neplăcut în spaţiul acela acvatic.

            Nu-mi amintesc cine a dat prima lovitură, dar l-am văzut pe unul din călători încercând să fugă spre uşă. Podeaua aluneca, înghesuiala era prea mare, iar oamenii se împiedicau unii de alţii. Loviturile cădeau neaşteptate şi dure, orice mişcare bruscă devenea sursă de durere. Nu era greu să stârneşti tulburări în zona de tranziţie, aici, unde aşteptarea nu se consuma întotdeauna în tăcere. La capătul celălalt al sălii, mi s-a părut că văd o figură cunoscută, dar ce importanţă avea când nu-mi aminteam decât informaţiile implantate de Memo.

             M-am ridicat de pe banchetă şi mi-am pus vizorul info. M-am sprijinit de perete şi-am chemat legătura mea de grad „S”. Pe ecran a apărut Marca, una dintre imaginile de acoperire ale Reţelei. O mască strălucitoare, albă, perfectă ca un craniu de cristal. Nu-mi spunea nimic, n-ar fi avut ce să-mi spună. Memoria din zona de sus îmi fusese parţial blocată, şi asta din cauza nenorocitei de legi care interzicea ca o unitate memo „S” – superioară – să treacă spre subsol. Raiul era un loc minunat şi nimic mai mult. Marca s-a strâmbat de parcă ar fi avut nevoie de un program auxiliar.

            – E momentul să-mi dai coordonatele tipului, am spus în subvoce.

            Ecranul s-a împărţit în două – o jumătate era ocupară de câteva date, iar pe cealaltă se înfiripase o fotografie, probabil un instantaneu, un bărbat care mă privea peste umăr – şi un nume – Selnic. Am încărcat datele în memorie şi-am întrerupt transmisia.

            Când am revenit, infirmierii dispăruseră. Cei care nu reuşiseră să ajungă până la uşă fuseseră prinşi şi târâţi în învălmăşeală. Aşa se întâmpla mereu în locul dintre cele două lumi.

            

Lectura de weekend: Peșterile timpului
zoom

Ploaia se oprise. Grupuri compacte de paznici info pătrunseseră în încăpere. Nu-şi foloseau bastoanele, nici apărătoarele, doar împingeau mulţimea înapoi spre banchete. Totul se petrecea în linişte. Îi priveam pe oamenii ăştia şi încercam să înţeleg care fusese sursa mitului, cum se concepuse, cum i se dăduse glas, cum se modificase şi transmisese. Oamenii nu se preocupau de trecut nici un subsol, nici pe etajele superioare. Lucrurile erau aşa, şi aşa aveau să rămână. Ascultând înregistrarea mentală a lui Selnic, legenda Apariţiei mi se păruse puţin plauzibilă. Totuşi, a doua zi plecasem pe urmele poveştii şi asta însemna că, pe undeva, toţi ne temeam de ce-ar fi putut reprezenta dacă s-ar fi extins.

            De fapt, în Navă era loc pentru orice fantezie. Aquafobia, frica de cristalele generatoare de apă, spaima de ce ne pândea în exterior, în mijlocul beznei ca tot atâtea coșmaruri ale copilăriei noastre rătăcite printre stele.

            L-am văzut pe Selnic privind din spatele scutierilor şi i-am făcut semn. Semăna cu mulţi dintre colegii mei info: poate că în timpul vieţii de sus se şi ocupa cu asta. N-aveam de unde să ştiu. Mi-am făcut cu greu drum prin învălmăşeală. Căldura era aproape insuportabilă.

            – Va Estayer? m-a întrebat când m-am apropiat. Îi plăcea să-mi rostească numele, îl rostogolea uşor din vocală în vocală, aşa cum se scandau mai demult denumirile sacre.

            

Lectura de weekend: Peșterile timpului
zoom

Am pornit spre debarcaderul scufundătorilor. Probabil că în partea submersă a Navei există o organizaţie Info similară. Bănuiam că sesizarea asupra Mitului le aparţinea, dar nu eram sigură. Apa translucidă şi verzuie se retrăgea ca într-o încercare de reflux în miniatură. Câteva bărci dansau pe valuri. M-am oprit şi m-am uitat în jur. Începuse din nou să plouă. Câţiva oameni lucrau la consolidarea unui planşeu şi nici unul nu alergă să se adăpostească. Continuau să muncească sub picăturile de condens, colorate în verde de lumina farurilor.

            O dată pe an, apa creştea brusc, se revărsa şi uneori ameninţa să năvălească şi în partea de sus. Atunci înceta orice comunicare între cele două lumi. Toţi ne temeam de exterior, de spaţiul în care Nava se deplasa, dar mai mult ca orice, ne era frică de forţa ascunsă în subsol şi de inundaţii.

            Pe puntea bărcii se mai afla cineva. Lui Selnic nu-i păsa de scurta aversă. Pe ajutorul lui îl chema Vallcico şi mă privi de parcă ar fi trebuit să-i spun ceva, orice. Selnic se căţărase lângă Vallcico şi aştepta să ies de sub copertina protectoare a debarcaderului. Rămăsesem pe loc. Ce ciudate şi străine mi se păreau laguna, apa şi lumina cea verde!

            – Vino, mi-a strigat Vallcico râzând. Aici plouă de câteva ori pe zi. Pietrele îşi fac de cap.

            M-am grăbit să-i urmez. Hainele ude mă trăgeau în jos. Selnic părea bolnav sau era numai îngrijorat şi obosit. Când Vallcico se îndepărtă pentru o clipă, îmi şopti în timp ce mângâia absent bijuteria de forma unui ochi pe care-o purta la gât.

            – Am dat peste ceva, a spus şi s-a întrerupt.

            Atunci mi-am zis că n-avea împortanţă, că aveam să discutăm mai târziu.

            – Crezi în povestea asta cu Pietrele de Boemia? l-am întrebat pe Vallcico care se apropiase.

            Se apucase să fixeze coordonatele autoserei, dar nu ştiam dacă nu voia doar să ne împiedice să vorbim. Am ieşit din micul port şi, de aici, nu mai existau decât coridoare şi zone submerse.

            – Viaţa colonilor nu e prea uşoară, îmi spuse Vallcico. Se întorsese spre mine puţin încurcat. Cum să nu creadă? Cum să-şi explice inundaţiile care vin an de an? De fapt, Nava a uitat să-i ajute.

            N-am zis nimic. Odată încercaseră să evacueze apa din autosere şi din spaţiile de locuit, dar nivelul scăzuse, ca apoi să crească din nou. Barca noastră avansa pe canale joase. Pe pereţi, colonii de muşchi. După câteva minute au apărut insecte, ce roiau în jurul nostru. În apă am văzut algele tremurând în briza subacvatică şi peşti ca nişte sclipiri de lumină. Microsistemul apărut aici era coerent, indiferent de ce susţineau cei de sus. Dacă n-ar fi fost aşa, nimic n-ar fi supravieţuit. Natura îşi continua lucrarea chiar şi pe peticul acesta de sol terestru azvârlit pe cer.

            Am privit în urmă spre debarcader. Nimeni nu observase plecarea, de parcă n-am fi fost niciodată acolo.

            – Sistemele de siguranţă nu prea merg, am observat. Oricine poate coborî în subsol.

            Vallcico m-a privit fără să înţeleagă. L-am văzut pe Selnic tresărind şi mi-am dat seama că făcusem o gafă. Tipul nu ştia că fusesem pe sus. Am râs şi m-am aplecat peste bord. Credea c-am fost trimisă de-o organizaţie locală ce se ocupa de medieri.

            – Desigur, nimeni nu-i nebun să vină până aici dacă nu-i nevoie.

            – Da, a mormăit el. Se pare că acolo e mai bine.

            Am atins oglinda strălucitoare a apei cu vârful degetelor. Nu-mi plăcea că se alesese modalitatea aceasta de infiltrare. Discretă, fără să se anunţe celelalte structuri info. Riscam pentru întâietatea asupra unei informaţii care ar fi dat peste cap piaţa liberă de sus.

            Ambarcaţiunea se opri în dreptul unei porţiuni de uscat formată din aluviuni. Selnic îmi arătă gura unui coridor submers care se afunda cine ştie cât. Costumul pe care mi-l dăduse Vallcico semăna cu modelele folosite acum câteva decenii pentru ieşirea în afara Navei. În ultimii ani, nimeni nu mai plecase în exterior, iar prototipul nu mai fusese îmbunătăţit. Era suplu şi uşor de manevrat, avea un vizor info şi culoarea întunecată a peştilor de adâncime.

            2. Până aici drumul fusese uşor. O cartelă falsă, o identitate de infirmier aranjată de Reţea, o biografie schimbată. Nu mă oprise nimeni. Doar unul dintre paznici mă privise în treacăt când intrasem în liftul ce ducea direct la baza Memo a subsolului.

            Mi-am pus casca,iar pe jumătatea superioară a vizorului au început să se deruleze date despre locul unde ne aflam. Am văzut o hartă a tunelurilor, apoi dreptunghiurile grafice reprezentând minicentrul de comandă. Zona semăna cu un carst inundat, plin de sifoane, săli submerse, ecouri de peşteră şi culoare navigabile.

            Afişajul arăta că apa era caldă. Mai jos, farul lui Selnic părea o pată incandescentă cu un halou luminos. Adâncul era de nepătruns. Aici se terminau culoarele şi începeau autoserele. Vallcico mi-a dat noile coordonate şi ne-am scufundat încet. Ne afundam tot mai mult, metru cu metru. Undeva, la dreapta, se vedeau cupolele ce ascundeau laboratoarele, magaziile, locurile unde trăiau şi munceau colonii. Un imens aparat aquahalo ocupa aproape tot spaţiul acela strălucitor. Reclama viu colorată derula ultimul clip al unei companii ce vindea conserve de peşti şi salată de alge. Mâncarea obişnuită a celor de jos.

            Din când în când imaginea se împărţea în trei mari triunghiuri. În fiecare, vedetele lumii de sus lăudau calităţile produselor şi ţineau în mână câte un trandafir galben – semnul Reţelei. Cât valora asta ştiam foarte bine. Vocile şi muzica  ne-au invadat căştile. Acum orice discuţie era imposibilă.

            M-am uitat în urmă. Selnic se pierduse undeva, în umbră. L-am strigat. După zgomotul reclamei, se făcuse deodată linişte. Acum apa era opacă şi farurile noastre luminau ca printr-un zid de ceaţă. Locul era ciudat. În canalul principal văzusem peşti şi alge. Aici totul era încremenit, îngheţat, parcă înotam între pereţii de aburi ai unei cutii frigorifice. Totuşi nu simţeam răcoarea, din contră. M-am oprit. Ceva se mişca în apropiere, dar vizibilitatea era redusă.

            – Nu vii? l-am strigat pe Selnic.

            De fapt, n-aveam de ce să-l aştept. Se descurca şi singur. Atunci l-am observat la mică distanţă. Se apropia încet, părea mai mult că pluteşte între două ape, suspendat deasupra adâncului şi purtat de costum. El era singura mea legătură în lumea subacvatică. Cred că i-am strigat ceva, nu ţin minte ce şi l-am apucat de braţ. Mâneca s-a dezumflat sub atingerea mea, de parcă n-ar fi fost nimic înăuntru. Vallcico a apărut şi el. M-a întrebat de ce întârzii, dar nu i-am răspuns.

            Costumul era gol, sfâşiat de parcă s-ar fi luptat să iasă din el. L-a luat cu noi şi ne-am continuat drumul. Selnic însă se pierduse. Acum nu puteam face nimic. Ştiam că mai existaseră asemenea cazuri lângă Carst.

            

Lectura de weekend: Peșterile timpului
zoom

Înaintam cu grijă printr-un sifon de peşteră scufundată. Nu mă gândeam la Selnic. Vallcico o luase din nou înainte,iar pentru un moment l-am pierdut din vedere. Am început să înot mai repede, poate din cauza spaţiului devenit strâmt şi-a opacităţii. M-am îndepărtat în grabă. Vallcico se oprise şi mă aştepta după un cot. Lanterna lumina de parcă s-ar fi aflat la câţiva kilometri distanţă. În apropiere – un chepeng galben. Pe suprafaţa metalică, acelaşi pictor necunoscut schiţase cele trei siluete umane care dansau ţinându-se de mâini.

            Am pătruns în ecluză. Aici pereţii erau plini de graffiti-uri luminiscente, imagini stilizate de peşti şi alge, frânturi de cuvinte în vechiul limbaj al profeţilor. Era un  semiîntuneric fosforescent şi, deasupra uşii de la ieşire, clipea becul roşu de semnalizare, înconjurau de stilizări de oameni dănţuind. Desenele erau împrăştiate peste tot. Mi se spusese că aveau legătură cu Mitul Apariţiei.

            Am ieşit din ecluză şi Vallcico a aruncat costumul lui Selnic pe podea. N-am reuşit să văd urme de sânge. Chiar dacă fuseseră, le spălase apa.

            – Ştii că s-a mai întâmplat şi înainte? am întrebat, dar n-am primit nici un răspuns.

            Tieven, şeful autostradei, ne aştepta afară.

            – Va Estayer? m-a întâmpinat. De data asta, numele îmi fusese rostit fără prea mare plăcere. Nu era greu să ghicesc un ereziah. Nimeni nu mai credea în vechea religie, dar puţini erau cei care mărturiseau asta deschis.

            – Nu te dorim în mijlocul nostru, dar nici nu te vom alunga.

            Am dat din cap. Fraza suna ciudat. Probabil că era un citat, dar Rețeaua nu reuşi să indice de unde.

            – Sunt doar o mijlocitoare, am rostit cât mai liniştit.

            Mi se semnalase c-o să am probleme cu Tieven. În spatele lui, oamenii se foiau neliniştiţi. Şeful domina locul cu trăsurile ciudate ale unei picturi dinainte de exod. Lângă el, Ryckel – liderul organizaţiei oponente – se pierdea şi mai tăcut, şi mai insignifiant. Într-un fel, îmi amintea de Vallcico. Cuvântul lui de bun venit a fost mai cald, de parcă tipul şi-ar fi pus mari speranţe în prezenţa mea de moderator.

            Tieven părea că se grăbeşte. Nu-mi plăceau cei care-mi pronunţau numele întreg şi pe tonul ăsta. Nu credeam că două cuvinte pot suna astfel. După câteva clipe îmi întorsese spatele şi plecase. Nu i-am spus nimic de Selnic. Nici nu era nimic de zis. El nu era decât un simplu curier şi nimeni nu trebuia să bănuiască altceva.

            Am rămas cu Vallcico şi Ryckel.

            – Nu-l băga în seamă, mi-a spus.

            Am luat-o încet pe un coridor în pantă. Nimic nu-mi amintea de înregistrările vizionate la sediul info. Pe pereţi erau instantaneele altor autosere, altor cupole luminate în jurul cărora foiau scufundători. Sub materialul transparent, se zăreau imaginile deformate al plantaţiilor de pomi. Clopotele fuseseră construite în primele decenii ale potopului, când apa Nouă nu înghiţise decât o mică parte a Navei.

            – Noi am făcut sesizarea la info, spuse Vallcico. Maniera bruscă de-a mi se adresa nu i se potrivea cu înfățișarea moale.

            Coridorul trepidă uşor. Aici mişcările Navei se simţeau mai dur. Nu înţelegeam unde voia să ajungă.

            – Propaganda lui Tieven ne-a convins că asta era singura soluţie. Mă refer la strângerea de fonduri şi la toate celelalte.

            Atunci mi-am amintit că observasem sus reclama şi numărul de cont distribuite prin Reţea. Un grup cerea bani pentru secarea unui lac, undeva în subsol. Uitasem complet de asta, aşa cum uitasem şi de alte lucruri.

            – Noi am lucrat curat, continuă Vallcico şi mai aprins.

            Ryckel părea mai tăcut şi mai îngrijorat decât era normal.

            – De fapt, ce vă deranjează?

            Am trecut pe lângă un grup de lucrători. Vallcico întârzia să răspundă. Îi aşteptă să se îndepărteze. Aici oamenii se purtau altfel şi, poate, era doar din cauza numelui – Va Estayer. Un profet se chemase astfel, dar sus, asta nu mai valora mare lucru.

            – Ne grăbim, începu Ryckel. Din când în când se uita la Vallcico de parcă i-ar fi cerut părerea. Tieven vrea să folosească terenul pe care acum e lacul. La început a autorizat difuzarea reclamelor, apoi s-a răzgândit şi-a întrerupt totul. Mesajele şi strângerea de fonduri au încetat. Poate nici n-o să ai ce media. Dintr-o dată nu mai vrea deschidere spre exterior.

            – De ce? am întrebat.

            – De unde să ştiu? a zis şi-a ridicat din umeri.

            Am avut impresia că avea de gând să scape de mine cât mai reprede, dar trebuia să rămân, pentru că, de fapt, misiunea mea era alta şi nu avea decât o legătură oficială cu neînţelegerile lor pe plan local.

            – Sediile info îl susţin. Avem foarte puţin pământ nedistrus de ape, le-am atras atenţia.

            – Ştim, dar lacul n-ar trebui secat. E atât de diferit…

            Vorbea de parcă asta ar fi avut mare importanţă pentru el. Nu-l prea credeam.

            Coridorul urcă şi mai mult. În curând am ajuns în faţa porţilor cu arabescuri ale autoserei, acoperite de semne aducătoare de noroc şi descântece împotriva inundaţiilor.

            – Şi mai e ceva, zise Vallcico repede. L-am susprins pe Ryckel făcând un gest clar negativ. Cât ştii din ce se întâmplă aici?

            – Nu prea mult, am mărturisit.

            Uşile autoserei se deschiseră. Dincolo de ele era lumină, erau copaci şi lacul Carst cu oglinda lui verde şi neclintită. În spatele pereţilor transparenţi, canalul exterior se întindea negru şi tăcut.

            – Întreabă de pietrele de Boemia, spuse Vallcico. Acum nu se mai uita la Ryckel, care fixa doar imaginea strălucitoare a Carstului. Întreabă de boemienele care revarsă apele, de lucrările lui Castlain. Noi suntem o comunitate austeră, secarea lacului ar însemna deschidere, iar unii nu vor să vină lumea aici.

            – Cine nu vrea? am întrebat.

             Vallcico a ridicat din umeri.

            – Oamenii, a răspuns vag. Totuşi, gândeşte-te la ce şi-am spus. La început am fost mulţi, acum unii au plecat, dar nu cred c-au ajuns prea departe. S-au pierdut.

            – Ca Selnic?

            – Poate aşa, poate altfel. Sunt multe feluri de a dispărea, iar colonii le cunosc pe toate.

            

Lectura de weekend: Peșterile timpului
zoom

3. Nava fusese un oraş enorm azvârlit şi apoi rătăcit pe cer. Acum mi-e greu să vorbesc de planurile primilor colonişti, de profeţi, de religia care deja nu mai însemna nimic. Dacă aş fi avut un trecut, aş fi vrut să am ce-mi aminti, dar aşa istoria din Rețeaua info mi se părea mai apropiată decât propria viaţă. Uneori aş fi vrut să nu mă mai întorc sus, să rămân în mijlocul apelor, departe de centrele Memo, departe de Info. Dar, probabil, alegerea nu era şi nu avea să fie a mea.

            Pentru mine, nava reprezenta o cale de întoarcere. Pentru colonişti, fusese un drum deschis. De câteva generaţii, oamenii încercau să revină acasă, religia profeţilor se uitase, iar Reţeaua info o împinsese cât mai adânc în memoriile pe care le patronau. Din când în când, câte o informaţie ieşea la suprafaţă şi circula un timp pe piaţă, ca apoi să dispară fără urmă. De la tulburările din secolul trecut se optase pentru metoda Memo. Colonii îşi pierdeau amintirile şi periodic se făcea o mişcare de rotaţie între cei de sus şi cei din subsoluri. Toţi aveam o viaţă dublă, pe care n-o puteam rememora în totalitate, dar asta n-avea importanţă.

            Nava era o înşiruire de coridoare, săli, cabine, laboratoare, reţele de baruri, punţi de comandă, dar şi o zonă de penumbră în care Apa cea Nouă creştea şi scădea urmând propriile-i legi. Acum nimeni nu mai scria şi nici nu mai vorbea despre asta. Odată, găsisem în Rețea reprezentarea exterioară a navei – o picătură ca o paletă cu roşu, galben, verde. Din petele de culoare se închega o formă alungită, enormă ce plutea agăţată între două linii de albastru intens. Era un tablou timpuriu, de când colonii mai credeau încă în magia întâlnirii cu exteriorii. Nu înţelesesem niciodată ce se aşteptau să găsească, o dată ce-ar fi realizat contactul cu alte fiinţe şi alte spaţii.

            Mai târziu, bucuria viitoarei Întâlniri se transformase în nelinişte, mai ales după apariţia Apei Noi. Distribuisem în Reţea tabloul pe care îl descoperisem. Nu mi se ceruse să-l retrag; nu existase nici o reacţie şi nici unul dintre critici nu-l sesizase. Mai rău decât să fi fost interzis era să nu-l fi băgat nimeni în seamă.

            Acum, info se temea ca în spatele Mitului Apariţiei să nu se ascundă o reminiscenţă a vechii religii a Întâlnirii. Formele nonumane care bântuiau marginile autoserei să fi fost ele parte a unui vis mai vechi, a unei dorințe redeşteptate abia după câteva generaţii?

           

            4. Stăteam lângă lacul ce se numea Sidha. Vallcico se oferise că mă conducă prin autoseră. În apropiere, plantaţia foşnea în vântul artificial. Pe lângă pereţi existau schelele pe care se cârpea permanent câte ceva sau doar se consolidau lucrările mai vechi.           

            Discuţia nu avansa prea mult. Cu o zi înainte întrebasem oamenii de pietrele de Boemia, dar aici nimeni n-avea chef de vorbă. Cristalele erau cele care făceau apele să se reverse şi să ameninţe zonele superioare. Toţi credeau în ele, dar refuzau să le pomenească.

            Un timp încercasem să aflu câte ceva la reprezentanța info. Era o cămăruță securizată în care nu se afla nimeni. Ăsta era un lucru neobişnuit. Sus, informaţiile costau milioane, iar centrele erau luate cu asalt. Pierdusem câteva ore căutând printr-un păienjeniş de date. Găsisem statistici mai noi şi mai vechi despre mişcările de personal. Consultasem şi rapoartele despre Carst. Nimic nu arăta c-ar fi fost de altă natură decât restul locurilor, nimic despre Apariţie.

            – Aici nu există pietrele, îmi explicase unul dintre scufundători care pierdeau vremea la Sidha. Scuipase cuvintele în silă, ca apoi să lălăie o frântură de melodie. Era aceeași pe care-o auzisem în Sălile Memo.

            Mă întorsesem la centrul info. Pe perete cineva scrisese CASTLAIN – cu vopsea roşie, neaderentă, care cursese până aproape de podea. Dedesupt, o inscripţie mai mică – RYCKEL, pusă într-un cerc a cărui tangentă era celălalt nume.

            Mi-am amintit de ce-mi spusese Vallcico şi-am cerut lista personalului. Desigur acolo exista un Castlain, dar în dreptul lui nu scria nimic.

            Am copiat desenul de pe perete şi am adăugat lângă el omul stilizat. Am trasat un alt cerc care le-a înconjurat pe amândouă.

            Mai târziu, stând cu Vallcico şi privind la Carst l-am întrebat de ce credea că Tieven avea să renunţe la proiectul de secare a lacului. Mi-a spus că nici el nu înţelegea, iar asta-l îngrijora. Vedea în mişcările lui Tieven o altă manevră legată într-un fel de venirea mea.

            – Cred că Tieven vrea să te îndepărteze, iar după plecarea ta o să revină la vechea tactică.

            Nu mi se părea sincer.

            – Dacă nu mai există dezbateri, n-am ce face aici, i-am zis.

            Luminozitatea din aer începuse să scadă. Vedeam o vânzoleală ciudată în spatele pereţilor de sticlă. Câteva umbre de peste un metru înotau în preajma cupolei. Erau oameni sau peşti? Când m-am uitat mai bine, dispăruseră deja. M-am gândit la corpurile alungite, subţiri, şerpuitoare. Fuseseră, desigur, nişte peşti. Totuşi n-aş fi putut jura. M-am întors spre Vallcico. Fixa suprafaţa lacului de parcă s-ar fi aşteptat să se întâmple ceva. Odată cu înserarea, încălzitoarele nu mai funcţionau, iar răceala apei cuprindea treptat şi aerul. Mi-am amintit de privirile pe care le schimbase cu Ryckel în ziua venirii mele aici. Enervat şi nefiresc.

            – Unde-i Castalin? am întrebat în şoaptă.

            Nu mi-a răspuns imediat. Vântul bătea acum mai puternic. Sidha i-a spus cu un gest larg:

            – Acolo.

            M-am uitat la ochiul verde de apă. Sidha – lacul care nu se revărsa.

            – S-a înecat?

            – Cine ştie?

            Ceva din tonul lui îmi spunea că-l cunoscuse destul de bine.

            – S-a dus să caute nenorocitele alea de boemiene. Ca să-i dovedească lui Tieven că există şi aici.

            – Ce prostie! am zis încet. Pietrele sunt doar parte dintr-o legendă. Cine crede în ele?

            – Castlain spunea că sunt ascunse pe undeva. Spunea că oamenii le-au adus din plimbările lor în exterior. Le-au luat. Au vrut să vadă ce-i cu ele. Apoi, le-au pierdut şi au ajuns în rezervoare. Mai târziu când apa a inundat subsolul, n-au făcut legătura cu boemienele. Poate cei care le aduseseră muriseră între timp sau nici nu ştiuseră ce se întâmplase cu materialul lor. Castlain voia să-i arate lui Tieven că locul era la fel ca toate celelalte şi că altul era motivul pentru care se menţinea la acelaşi nivel. Dacă Tieven ar fi început asanarea, n-ar fi făcut decât să distrugă fragilul echilibru existent în Carst. Se întrerupse, apoi, continuă cu pentru voce la fel de joasă, de-abia îl auzeam din cauza vântului: A trebuit să se scufunde. N-avea nici o şansă în faţa lui Tieven şi-a Reţelei info, care-l susţineau.

            – Nu prea-i înghiţi pe cei de sus, nu-i aşa?

            – Nici Castlain nu-i iubea. Nu-i interesează ce se întâmplă aici.

            Un timp, am tăcut amândoi. Mi-am amintit că Selnic dispăruse, dar nimeni nu se agitase din cauza asta.

            – Selnic era bolnav, am spus. Au mai existat şi alte cazuri? Au fost raportate?

            Marca nu-mi spusese nimic despre asta.

            – Cred că da, mi-a răspuns şi-a ridicat din umeri. Oamenii se îmbolnăvesc aici mai repede decât sus.

            Se ridică în picioare şi începu să se scuture de pământ. Acum era destul de întuneric.

            – De ce Ryckel nu voia să ştiu de Castlain?

            – Pentru că a fost liderul oponenţilor care nu agreau ideea asanării. După dispariţia lui, Ryckel a preluat funcţia. Dintr-o dată vocea îi sună de-a dreptul amuzată. Tieven se teme de ceva, iar Ryckel îi calcă pe urmă.

            Se pregătea să plece. Discuţia se terminase, dar eu mai aveam nevoie de informaţii.

            – Dar cristalele? Mi le poţi descrie? Ce căuta Castlain de fapt?

            – Un loc în care apa are culoare albăstruie, unde e limpede, unde există un strat compact ce migrează pe canale din loc în loc şi provoacă inundaţii când se reproduce.

            – Apa?

            – Ceva asemănător. Primii colonişti n-au fost în stare s-o deosebească de cea adevărată. Au luat-o şi-au adus-o pe Navă, iar specialiştii au turnat-o în rezervoare crezând că în felul acesta vor împrospăta rezerva. Vocea îi era din nou ironică. Dar nu credeai că sunt doar nişte pietre. E un lichid – un lichid pur şi strălucitor, ca un cristal de Boemia. Un „lichid” compact.

            – Ai ceva cu oamenii de la info, nu-i aşa? l-am întrebat din nou. Poate şi tu lucrezi acolo când mergi sus.

            O pornise deja spre ieşire. M-am ridicat repede şi l-am urmat. Voiam să capăt un răspuns. S-a oprit brusc şi s-a întors spre mine.

            – Niciodată! a spus. Glasul îi tremura uşor.

            – Niciodată? am repetat. Ştii să faci rost de informaţii şi să le speculezi. Poate din întâmplare ai aflat ceva şi despre Apariţii?

            Luminile de noapte se aprinseseră. Aveau forma unor stele rătăcite pe cupolă. Încordarea dispăruse, Vallcico râse:

            – Întreabă-i pe specialiştii de sus. Ei au adus boemienele şi tot ce înseamnă acum lumea de jos. Poate au legătură şi cu Apariţia.

           

            

Lectura de weekend: Peșterile timpului
zoom

5. Uneori ștergerea memo era ireversibilă, alteori se puteau recupera frânturi – imagini sau cuvinte disparate. La început, încercasem să-mi amintesc fragmente din viețile mele din subsol. Mi-ar fi ajutat să înțeleg ce se întâmpla în autosere. Odată vrusesem să-mi caut a doua identitate, dar primisem un avertisment din partea Rețelei şi trebuie să renunț. Știam că dosarele existențelor duble erau blocate. Structurile info păstrau integritatea noilor reguli. După Invazia Apei Noi, oamenii refuzaseră să mai trăiască în subsol. Unii se instalaseră în locurile de sus şi-i împinseseră pe ceilalți în carstul inundat. Nemulțumirile fuseseră gata să distrugă Nava. Vechii profețireacționaseră, refuzaseră să-şi părăsească pozițiile întărite pe punțile de comandă. Nu știam numele nici unui conducător, dar probabil că existaseră mai mulți. Info ștersese însă identitățile din Rețea şi, mai târziu, le îndepărtase şi din amintirile coloniștilor.

            După răsturnarea profeților, existenta oamenilor se împărțise în două – un an în subsol, altul în zona superioară.

            Memoriile coloniilor se înregistrau la fiecare schimbare de viață şi apoi erau reîncărcate la expirarea termenului. Controlul se făcea strict, dar cine ştie câţi reușiseră să păcălească sistemul. După ce mă instalasem în autoseră încercasem să recuperez ceva din amintirile mele pierdute. Nu descoperisem decât două imagini. Una era o panoramă a coridoarelor scufundate. Nu știam dacă era o amintire de câteva luni sau mai mult. Culoarele aveau podelele îndepărtate şi prin golul acela priveam adâncul ca o piatră de opal. Vedeam umbra bărcii trecând peste siluetele luminate ale laboratoarelor, ale cabinelor şi stațiilor apărate de cupole. Spațiul părea imens. Măsura, poate, cât înălțimea a trei nivele. Cineva îmi făcea semn. Era cocoțat pe o ambarcațiune apropiată. Mai purta încă costumul. Îşi rotea palma paralel cu puntea, cu degetele unite formând o mică piramidă. Nu mai apucasem să-i răspund, pentru că barca se izbise de ceva.

            În a doua amintire exista doar conturul unei umbre. Semăna cu ceavăzută pe când stăteam cu Vallcico lângă lac. De astă dată, mă aflam la câțiva metri sub apă. Alt scufundător mă prinsese de braţ şi mă strânsese de patru ori şi apoi de trei ori. Umbra înota în apropiere. Totuși, rămânea la distanță, pentru că o deranja lumina noastră şi căuta întunericul. Aducea vag cu un om, dar avea trupul negru şi rotunjit al unei foci. O urmărisem învârtindu-se pe lângă noi, apoi dispăruse în bezna unei grămezi de utilaje ruginite, uitate în adâncuri.

            Mai târziu, mă gândisem că poate fusese una dintre acele întâlniri care dăduseră naștere Mitului Apariției. Prezența frânturii de Memo printre amintirile mele mi se părea sugestivă. Poate de aceea info mă alesese să cobor în subsol; poate avuseseră alt motiv. De fapt, nu eram sigură ce văzusem atunci.

           

            6. Autosfera se întindea până departe, la capătul culoarelor submerse. Prin uşa de sticlă şi metal a camerei mele, vedeam forfota celor care lucrau la consolidarea pereților. Apa măcina totul. După zeci de ani, apăreau mici fisuri. De câteva ori, pe coridoarele stației, găsisem urme umede, care se intersectau şi se opreau în dreptul cabinelor.

            Lumina de semnalizare lucea nemișcată. Aflasem că fostul lider al opoziției venise din altă seră, fără să fie mutat de vreo ordonanță info. Mișcările întâmplătoare de la un loc la altul nu erau permise. Toțiștiau lucrul ăsta, dar nimeni nu se sinchisea. Nici Tieven nu raportase şi nu înțelegeam de ce. Podeaua trepida ușor. Laboratorul semăna cu o stea de mare cu rozete – coridoarele prinse în autoseră.     

            Stăteam în camera mea şi îmi dădeam seama că nu aflasem nimic. Numai zvonuri şi legende. Pe Ryckel nu-l văzusem decât fugitiv. Aveam impresia că mă ocolea. Tieven dispăruse şi el. Se pare că era plecat pe undeva. Nu exista însă nici un anunţ oficial de acest gen. Cercetasem, iar legătura mea de la info îmi spusese că Tieven n-ar fi avut oricum voie să părăsească staţia, pentru că se apropiau marile inundaţii. Dar cum se puteau controla mişcările celor închişi aici, jos?

            Am chemat din nou Marca. A apărut nepăsătoare şi neumană, deșiștiam că în spatele ei se ascundea cineva cunoscut.

            – Ai celelalte date despre Castlain? am întrebat.

            Marca dansă dintr-o parte în alta a ecranului. Vocea îi sună distorsionată. Rețeaua de jos nu era atât de sensibilă şi redarea mergea încet. M-am întrebat cât de fidelă era. Coloane de date au acoperit ecranul. Castlain avusese o activitate destul de bogată şi, de multe ori, numele lui era legat într-un fel de cristalele de Boemia.

            – Amicul era obsedat de pietrele alea, spuse Marca.

            Am așteptat să-mi transmită toate datele. Îi cerusem să se intereseze de o posibilă epidemie în subsoluri. Răspunsul fusese negativ.

            – Crezi că laboratoarele ar fi implicate în povestea cu Apariţiile? Experimente care trec drept minuni nereuşite?

            Marca şi-a rotit ochii stilizați şi s-a fixat într-un colț.

            – Dacă ar fi fost numai atât, am fi aflat. Nici măcar nu e sigur dacă acești Exteriori există. Vrem doar să localizăm sursa mitului. Cine minte şi de ce…

            – Poate sunt chiar Exteriori, am zis.

            Legătura s-a întrerupt brusc. Mărcii nu-i plăcuse ideea mea. Am rămas cu ochii la ecran. Mi-am amintit că înainte copiam tablouri şi le trimiteam în Rețea, încălcând legile memo. Distribuiam informații de care nu știam nimic.

            Mai aveam ideea asta în minte, când podeaua se înclină clar pe o parte. M-am dezechilibrat. Lampa pâlpâi şi se stinse, însă lumina de semnalizare rămase veche şi liniștitoare. M-am uitat spre seră. Înăuntru era întuneric. M-am dus la ușa care dădea spre coridor. Am vrut s-o deschid, dar era blocată. Câțiva oameni alergau afară, cărau lucruri. Am încercat să le atrag atenția. Unul mi-a făcut semn să rămân pe loc. M-am gândit la inundații. Nu se auzea nici o larmă, totuși ceva se întâmplase. Tăcere peste tot. PS-ul se stinse cu un bâzâit scurt. Aerul vibră în spatele meu, odată cu ușa ce se deschidea. Vallcico venise dinspre seră. Respira greu.

            – Repede! Trebuie să plecăm de-aici, spuse și-mi întinse un costum ce avea însemnat pe el litera „O”.

            M-am echipat în grabă.

            – Cabinele de lângă seră nu mai sunt sigure. Dacă se sparge cupola, nici pereții de-aici nu vor rezista.

            Hainele erau ușoare şi nu incomodau mișcările. Observasem asta la prima scufundare. Mi-am pus şi casca. Culoarele interioare nu erau pline de apă, dar nu se ştia niciodată.

            – Inundațiile? am întrebat.

            – Aşa se pare.

            Vallcico a deblocat ieșirea şi-am luat-o la fugă pe coridoare. Aveam două drone ce ne luminau drumul. Mi se părea că aud clipocitul apei şi curenții ciocănind în perețiistației. Podeaua nu ne dădea mare stabilitate. Era stupid să mori astfel în subsol sau oriunde în altă parte. Am trecut de câteva zeci de porți ce se închideau protejând zonele expuse.

            – Unde mergem? am întrebat.

            – La Sidha, la lac. Nu există loc mai sigur.

            Am traversat o punte şi, deodată, aveam în fată doar spațiul deschis şi o prăpastie de câțiva zeci de metri. Ocolisem şi ne întorsesem în autoseră.

            – De ce n-am ieșit prin camera mea? am spus detectând jos o licărire slabă şi mișcătoare.

            – Uşa s-a blocat imediat. Am avut noroc c-am reușit să intru. Sistemul izolează locurile expuse de tipul serei. Dar lacul e adânc. Există o rețea de peșteridedesubt. Există şi o trecere către etajele inferioare.

            Nu eram sigură că Vallcico avea dreptate.

            – Trebuie să sărim, a mi-a zis.

            L-am văzut mergând pe punte. La un moment dat a dispărut. L-am urmat şi-am făcut un salt înainte. Nu distingeam suprafața lacului, mă prăbușeam doar prin întuneric. Apoi, luminile cupolei s-au aprins şi s-au stins brusc, într-o străfulgerare de culoare. Impactul m-a prins nepregătită, totușicostumul a atenuat șocul.

            Rețeaua indica aceeași apă caldă. Urmăream peretele de stâncă sintetică şi coboram în adânc. În dreapta, mi se păru că văd un banc de peşti plaţi, ce pluteau leneşi între două ape.

            – Frunze, am auzit vocea lui Vallcico, umplându-mi casca.

            Apa era limpede, uleioasă parcă, iar drona nu reușea să pătrundă prea departe. Afișajulcăștii rămăsese nemișcat, numai acul de pe replica grafică a barimetrului se târa încet, gradație cu gradaţie. Lacul vibra, tresărea. Oare autosfera fusese inundată? Înotam încordați şi în liniște. La un moment dat, coborârea se termină brusc. Urma o galerie la dreapta. Am întrezărit pe podea fragmente, bare de fier, triste rămășițe acoperite de mâl.

            – Mai avem puțin, îmi spuse Vallcico.

            Încă o undă de şoc şi vizibilitatea nu mai era aşa de bună. Am pătruns într-o apă cețoasă şi, dacă n-aş fi avut coordonatele, m-aş fi pierdut în beznă. Costumul îşi adulmeca singur drumul. Harta culoarului îmi arăta că era plin de zone primejdioase, plafoane prăbușite, utilaje care zăceau mâncate de rugină. Am părăsit culoarul fără să-mi dau seama şi am ieșit din zona tulburată.

            Mă aflam într-o sală de mărimea spațiilor de sus. Pe pereţi, se întrezăreau urmele unei arhitecturi fantezi, îmbibate de sedimente. Vallcico mă aștepta lângă refugiu, un modul așezat pe picioare articulate, un spaţiu mic, meschin chiar.

            Am intrat în ecluză şi apa a început să scadă. Camera era strâmtă, dar caldă şi uscată. Luminile exterioare se aprinseseră şi, prin hublou, cristalele lămpilor se vedeau albe în raza dronelor. Oare Castlain găsise ce căuta? m-am întrebat atunci.

           

            7. Cu Vallcico în odaia refugiului speram c-o să aflu mai multe.

            – Cât o să dureze totul?

            A ridicat din umeri aproape indiferent:

            – Nu ştiu. Aici suntem în siguranță. Inundațiile afectează numai suprafața.

            Cabina arăta de parcă ar fi fost părăsită în mare grabă. Pe jos, erau urme umede care nu ne aparțineau. Pe perete am observat semnul cunoscut al oamenilor dănțuind. Vallcico îl ocolea stingherit, încerca să privească în altă parte. Îmi amintea de felul în care Reyckel făcea slalom printre întrebările mele.

            Cu o zi înainte, îl întâlnisem pe coridor, pierdut în mulțimea de lucrători, femei şi bărbaţi, care se îndreptau spre cantine. Deşi mă aflam acolo ca moderator, nu aveam cum să mijlocesc discuțiile între cele două organizaţii care se temeau mai mult de amestecul structurilor info decât de aranjamentele facțiunii adverse.

            L-am oprit pe Ryckel. Arăta la fel ca în ziua venirii mele pe stație. Mi-a spus că se grăbea şi a încercat să treacă de mine.

            – N-am decât o întrebare, i-am spus.

            – Ce întrebare?

            Se uita undeva, peste umărul meu. Nu i-am răspuns. M-am întors, dar nu era nimeni acolo. „Nu-l mai are pe Vallcico” m-am gândit. „Fără consultări din priviri.”

            – Am aflat că echipa ta număra 12 oameni acum 6 luni. Acum nu mai sunt decât 4, deşi info nu a aprobat nici o cerere de transfer.

            Teoria mea putea fi atacată, dar speram că Rxckel n-o să observe. După cum spunea cealaltă Va Estayer, acum aproape o sută de ani: „Cei de jos sunt orbi, pentru că nu vor să vorbească şi nu vor să asculte”.

            – Ai o lipsă de personal. Cum te descurci? am reluat.

            – Merge, spuse în silă.

            Părea mai puţin mieros decât la început şi mai puţin bucuros de venirea mea. Probabil avusese vreo discuție care-l făcuse să-şi schimbe părerea. Şi dacă aş fi zis că ajunsese la o înţelegere cu Tieven, nu m-aş fi înşelat prea mult.

             În colțul în care ne ascunsesem, eram feriţi de înghesuială. O femeie se oprise în apropiere, dar nu cred că ne asculta conversația.

            – Cine îşi bate capul cu nişte tipi care vin şi pleacă, a continuat. Lucrează un timp, apoi merg mai departe. Cine să aibă grijă să le urmărească mișcările. Câțiva s-au îmbolnăvit, alţii au murit.

            – Aş putea să vorbesc cu unul dintre cei bolnavi?

            Ryckel începuse să se enerveze. Transpira, deşi era destul de frig.

            – Nu trebuie să crezi în tot ce-ţi spune Vallcico. El şi Castlain au fost foarte apropiați, îmi şopti aplecându-se conspirativ. E în stare să-ţi zică orice dacă stai şi-l asculţi.

            – Te referi la Mitul Apariţiilor?

            Acum era ușor confuz. Probabil că se pregătea să-mi spună că nu auzise de el. Şi-a oprit răspunsul. Vedeam cum i se oprise în gât, ca un dop mare şi dureros. Înghiţi în sec, dar nodul şi frica rămaseră tot acolo. Neclintite.

            – Apariţiile? a repetat.

            Nici măcar n-a negat.

            – Trebuie să plec, a rostit cu greu. N-aveam cum să-l opresc, aşa că i-am făcut loc să treacă. L-am urmărit cum se îndepărta. Vallcico avusese din nou dreptate. Ryckel se temea de ceva şi-ar fi vrut să mă vadă plecată.

            8. Mai târziu, i-am pus lui Vallcico aceeaşi întrebare. Încă nu luasem legătura cu suprafaţa. Poate inundațiile distruseseră autosera sau, poate, aparatul info de pe modul nu funcționa. De la un timp, închisesem luminile exterioare – nu aveam ce vedea şi, în plus, economiseam energie. Înainte să ne cufundăm în întuneric, am observat câţiva peşti înotând agale în dreptul hublourilor. Erau mai mari decât cei din apropierea serei. Câteva exemplare enorme ale unor specii mai modeste ca dimensiuni.

            – Teama voastră se leagă de Apariţii? am întrebat.

            Nu mi-a răspuns imediat, iar privirea i s-a îndreptat spre graffiti-uri.

            – N-are rost să spui asta. Aparițiile sunt în jurul nostru. Nu le vezi, pentru că nu crezi în ele.

            Vorbea ca un simpatizant al Reţelei, deşi sus, zeul era informația, darjos reveneau vechile mituri – Apariţiile, oamenii din Exterior.

            – Aici frica şi credința se amestecă.

            – Ce ştii despre asta? îmi aruncădisprețuitor. Întotdeauna a fost aşa. Nu știi nimic despre vechea credință. Voi, sus, îi ignorați, îi uitați pe profeți.

            Nu l-am întrebat. N-avea rost să-i spun că misiunea nu putea continua, că oricare ar fi fost scopul ei, nu ne mai aparținea.

            – Înainte, poate, au crezut în Noua Întâlnire, dar acum?

            A clătinat din cap.      

            – Vorbești ca un agent „info”. Ce știi de fapt despre vechea religie, decât ce-ai aflat din programele contrafăcute? Aici, jos, noi mai avem informații adevărate despre ce s-a întâmplat înainte.

            – Vrei să spui că memoriile păstrate sus au fost falsificate?

            S-a ridicat în picioare, apoi s-a așezat mai comod, pe jumătate întors spre hublou. Părea că așteaptă ceva.

            – Da. De ce crezi că suntem mutați de acolo? Ni se șterg amintirile şi suntem controlați mereu. Mișcarea Arhanghelilor i-a făcut să se temă.

            Desigur, Vallcico avea dreptate. Egalitatea. Fiecare om trebuie să cunoască şi partea bună, şi partea rea a vieții din misiune. Sloganul. M-am uitat afară. Câteva umbre, probabilpești, se mișcau în apropiere. N-avea rost să discutăm politica Rețelei.

            – Ai vrea să distrugi structurile „info”? am spus. Cred că toţi dorim asta. Totuşi, sistemul ţine de zeci de ani. Informațiile tind spre o sursă. Dar ai idee unde se află?

            Clătină din cap. Nu știa. Oricine putea fi un simpatizant, chiar şi Vallcico. Nu credeam asta cu adevărat. Totuşi, ura lui fată de info părea  puținforțată. Mă întrebam cum de nu fusese detectată la controlul memo.

            – Când ai fost dus sus ultima oară?

            Prin fața hubloului trecu o umbră. Vallcico tresări, apoi râse uşor straniu.

            – Nu-mi amintesc.

            Într-adevăr, se purta de parcă şi-ar fi trăit întreaga viață aici, dedesubt. De altfel, înregistrarea pe care-o descoperise Marca era destul de veche. Nu l-am luat în seamă. Aveam o idee şi voiam s-o verific.

            – Poate că tipii care au dispărut sunt de fapt, ascunși undeva. Cu oameni infiltrați la sediile info şi cu identități false, nu e greu să scapi de Reţea.

            Modulul se zgudui. Pentru o clipă, lumina interioară se stinse şi se reaprinse din nou. O nouă vibrație. Afară, peştii înotau agitați se unduiau ca umbrele plantelor din Carst. Ce le spunea lor unda ce trecuse? Reacţia pe care-o aşteptam întârzia. Vallcico se uita absent afară. Fresca reprezentând oamenii dănţuind lucea umed în lumină. M-am ridicat şi-am atins desenul. Degetele mi s-au murdărit de vopsea neagră. Cineva fusese aici de curând, chiar înaintea venirii noastre. Martore erau urmele de pe podea. Le-am căutat cu privirea. Dispăruseră. Se uscaseră deja. Rămăseseră câteva depuneri slabe, impurități ale apei. Era greu de spus cine sau ce le făcuse. Totuşi, contururile pe care le văzusem nu semănau cu nimic…

            – Dacă oamenii aceia n-ar fi dispărut cu adevărat, nu ţi-aş fi spus nimic, l-am auzit pe Vallcico. Ryckel era îngrijorat. La început dorea să te ajute.

            – Şi ce s-a întâmplat? De ce şi-a schimbat părerea?

            Ridică din umeri:

            – N-am idee.

            I-am pus din nou întrebarea de la care pornisem discuția. Speram să-mi răspundă, să încerce să coopereze. Cu puțin timp înainte, descoperisem că nu mai doream să duc toate informațiile la sediu.

            – Apariţiile?a spus. Unii se tem de ele. Le-au așteptat atâta timp, încât acum le e frică. Primii coloniști nu s-ar fi speriat. Ei credeau cu adevărat.

            – De unde vin?

            – Din exterior. De acolo unde există şi alte creaturi asemenea lor.

            Vorbea de parcă ar fi repetat cuvintele altcuiva.

            – Asta ţi-a spus-o Castlain?

            M-a privit în treacăt.

            – Da, dar are vreo importantă? Ei sunt aici – așa cum au vrut primii coloniști. Cei de la info nu vor să le recunoască existenta. Vor să ne întoarcă din drum. Vallcico începuse să vorbească repede. Ridicase tonul. Voia să înțeleg ce reprezenta pentru el Mitul Apariţiei.

            Se înșela. Pentru mine, Apariţiile nu însemnau decât panica şi teama celor de sus. Refuzam să cred că mai era posibil, după atât timp şi după atâta așteptare, să-i descoperim ascunși în jurul nostru.

            – Trăiesc în ocean. Îi întâlnim din când în când. Asta-i reprezentarea lor, îmi spuse şi-mi arătă desenul de pe perete.

            Nu era greu să-mi dau seama că Vallcico fabula. Ceva era adevărat, dar pe undeva povestea aluneca, iar informația se altera în mit.

            – Când au apărut prima dată? Înainte sau după dispariția lui Castlain?

            S-a gândit o clipă. Mângâia fresca şi încântarea i se citea pe față. Dacă vopseaua n-ar fi fost proaspătă, aş fi crezut c-a pictat-o el.

            – De fapt, Castlain mai trăiește şi acum ascuns pe undeva? am plasat întrebarea. El a lansat Mitul Apariţiei? Vrea să fie noul profet, care încearcă să refacă din bucăți vechea religie, sau ce?

            Vallcico nu mai apucă să-mi răspundă. Era furios poate, pentru că nu reușise să mă convingă. Modulul se clătină şi se lăsă pe o parte. Mi s-a părut că aud un huruit. Lumina a dispărut. Ne-am prăbușit. Probabil că unul dintre picioarele capsulei cedase sub presiunea curentului. Ne-am rostogolit de câteva ori. Era prima oară când simțeam apăsarea spațiului strâmt, a adâncului de ape opalescente.

            M-am uitat afară şi-am distins licărirea unor forme. Pești bioluminiscenţi? Nu mă lovisem prea tare. M-am târât mai aproape de hublou. Umbrele erau ale unor înotători, care dădeau târcoale modulului. Îşi mișcau braţele şi picioarele şi mi s-a părut ciudat că nu foloseau sistemul de deplasare. Nu-i vedeam prea bine, din cauza umbrei. Mă intrigau costumele lor ciudate, ce străluceau în mijlocul beznei.

            În curând, s-au apropiat. Nu purtau căşti. O față s-a lipit de sticlă. Privea spre mine. Neplăcută licărirea ce-i lumina trăsăturile amintind doar vag de cele umane. I-am văzut degetele cum se prind de rama hubloului, părul plutind ca un halou în jurul capului şi m-am retras ştiind că erau Apariţiile. Nevrând însă să aflu mai mult.

            L-am observat pe Vallcico. Se așezase lângă al doilea hublou şi făcea semne disperate creaturilor din apă. Cred că le spunea ceva, deși nu-mi dădeam seama ce anume. M-am repezit şi l-am luat de acolo. Se zbătea, era incoerent. În spațiul strâmt, strigătele lui se auzeau parcă şi mai ascuțite. Am încercat să-i vorbesc. Atunci i-am simțit degetele în jurul gâtului. O atingere neplăcută, umedă de sudoare. L-am lovit o singură dată, apoi s-a liniştit.

            Ecluza răsuna metalic. Vallcico rămăsese agăţat de marginea hubloului. Nu înțelesesem ce voia şi nu ştiam nici măcar de ce nu-l lăsasem în pace. Intenționase să atragă atenția creaturilor, Aparițiilor?

             Am auzit din nou sunetul acela de fierărie. Poate că modulul se clătina sau curentul se întețise. Afară, Apariţiile se agitau în continuare. Am văzut ușa capsulei deschizându-se şi capul, apoi trupul cu piele întunecată, umedă, pătrunzând înăuntru. Îmi pregătisem arma, gata să trag, dar n-am făcut-o. Aparițiașiroia de apă. Se mișca atentă la spațiul strâmt, dar câțiva stropi îmi pătară hainele. L-am urmărit. Îl privea pe Vallcico. Ochii îi erau expresivi. Se mira că mă vede acolo. Se oprise. Fixa arma din mâna mea de parcă ar fi înțeles ce era. Îmi repetam că există o explicație, alta decât cea oferită de Vallcico.

            Arătarea se legănă pe picioare. Corpul îi era căptuşit cu grăsime, iar pielea bine întinsă pe stratul adipos sugera prosperitate. Nu se mişca prea repede. Cel puţin nu pe uscat. Am ascuns arma şi l-am auzit cum mormăie. Am ridicat privirea. În palma deschisă ţinea o piatră rotundă şi albastră, fixată în montura unui ochi ca de peşte. Am vrut s-o iau. Poate m-am grăbit, poate şi el era puţin stângaci. Bijuteria s-a rostogolit pe jos. M-am aplecat s-o caut şi-am auzit din nou sunetul ecluzei. Arătarea plecase.

            Am privit piatra. Era aceeași pe care Selnic o purtase în prima zi. Aşa trebuie să se fi simţit primii colonişti, surprinşi de năvala Apei Noi. Mai târziu când m-am uitat din nou afară, nu mai era nimic acolo, doar întunericul dens şi nesfârșit.

9. Vallcico era unul dintre controlorii apei care lucrau la un calendar al inundaţiilor, deşi, din informaţiile pe care le aveam, nimeni nu reuşise aşa ceva. Castlain fusese sus până dorise o schimbare şi fusese repartizat la același proiect. Până a urmă se hotărâse să dispară. Nu ştiu dacă povestea cu boemienele era adevărată sau găsise câțiva oameni de care se folosea vânzându-le presupuse mituri despre primii colonişti. Vallcico însă îl crezuse. Nu şi Ryckel. Era atât de uşor să ascunzi pe cineva în subsol sau să-i schimbi identitatea. Moartea lui Castlain era de două ori suspectă. Marca îmi transmisese fotografii, instantanee în care apăreau şi Castlain, şi Vallcico. Unele fuseseră luate la concursurile organizate cu ocazia zilei Plecării.

            În noaptea sau mai exact în dimineața aceea, m-am gândit mai mult decât oricând la primele amintiri care-mi fuseseră lăsate, pentru că nimeni nu avea nevoie de ele. Poate descoperisem că erau mai importante decât ar fi crezut cineva crescut între cele două lumi. Îmi lipseau şi aş fi vrut să le recapăt cel puțin în parte. Oamenii fugeau de Memo şi asta era, probabil, singura modalitate de a-şi uni secvențele şi amintirile vieților paralele.

            La început, existau imagini din incubatoarele de sus, izolate de restul comunităţii şi mai târziu pelerinajul între cele două niveluri. Prietenii şi zilele de naştere sărbătorite în fiecare an, dar rememorate doar din doi în doi ani. Întotdeauna ținând minte ce mi se întâmplase cu 12 luni înainte, fără să știu ce făcusem, unde fusesem în ziua ce preceda ștergerea unei memorii şi încărcarea celeilalte. Dacă mi s-ar fi redat toate segmentele amintirilor, aş fi avut în sfârșit viziunea a două identități diferite ce se întâlneau doar o dată, în ziua Memo.

            Ideea că aparțineam structurilor info mi se părea străină. Mai degrabă, vedeam goana după informațiileneșterse – date istorice, reprezentări ale artiștilor, vânate şi reintroduse în Reţea.

            Modulul se avariase. Nimic nu părea să mai funcționeze. În interior, aerul era încă respirabil. Nu aveam impresia că se mai reîmprospăta. Am încercat să intru în Reţea, dar legătura a rămas întunecată ca bezna ce pătrundea prin hublouri.

            Vallcico mai zăcea încă întins pe podea, mi-am chemat superiorul prin subreţeaua info. Trebuia să-i predau al doilea raport pe care mi-l salvasem în memorie. Marca era acum un cristal. Impur, de cuarţ, cu unghiuri gri, netede.

            – Credeam că te-am pierdut! a spus şi am avut impresia c-am făcut o greșeală. Dacă nu l-aş fi căutat, mi-ar fi fost mai uşor să dispar la rândul meu. Dar n-a fost decât un simplu gând. Mai am informații pentru tine, a continuat. Am primit o copie a memoriei lui Vallcico.

            În minte, mi s-au ordonat de parcă ar fi fost tot timpul acolo. Le-am recunoscut proveniența după monograma în formă de trandafir galben. Marca şi-a oprit legănarea.

            – Organizaţia info de jos a transmis informaţiile mult prea târziu. De fapt, Reţeaua s-a blocat prin segmentul inferior. Iar Memo Vallcico s-a rătăcit până a ajuns la noi.

            I-am descărcat raportul, iar rânjetul a dispărut. Simțise ceva. Vreun segment de informație, vreo legătură nu sunase cum trebuie, sau poate erau doar îndoielile mele.

            – Ce s-a întâmplat?

            – Nu-mi place design-ul tău, i-am spus la întâmplare.

            Marca şi-a reluat dansul. A existat o interferență. Imaginea a dispărut, ca apoi să apară din nou. Era aceeași, dar culorile de fond păreau mai deschise. În spate, se deschidea perspectiva unor munți virtuali, cu vârfuri albastre.

            – Tu ai creat imaginea mea, a zis. Ar trebui să te omori după ea. Dacă ajungi la suprafață, întoarce-te sus. Acolo nu eşti în siguranță.

            Nu i-am răspuns şi-am întrerupt legătura. Îmi venea să râd. Unde m-aş fi descurcat fără memorie, doar cu informaţiile prefabricate de Reţea? Totuşi, Marca se purta ciudat. Mă bănuia? Îşi dăduse seama că voiam să mă eliberez?

10. Vallcico s-a trezit după ce-am reușit să pun în funcțiunedronele exterioare.

– Au fost aici? a întrebat.

Părea amețit. Nu observase nici măcar vizorul. Fixa hubloul de parcă încerca să-şi amintească de Apariţii. M-am uitat afară. Dronele se mișcau și luminau destul de bine. Nu mai era nimic acolo, doar pești ce tresăreau în curentul subacvatic. Vallcico se clătină de la un panou la altul, iar mișcările lui erau nesigure ca umbrele reclamelor.

– Ar trebui să plecăm de aici, să căutăm un alt refugiu.

M-am gândit la Apariții, la tot ce era ascuns în întuneric. A simțit probabil că șovăiam.

– Nu-ţi face probleme. O să ne ocolească. Le place bezna.

Râdea, dar nu părea să-l încânte perspectiva.

– O să te descurci? am întrebat.

Se lovise când modulul se zguduise. Nu credeam că era serios, dar nu se ştia niciodată. Totuşi capsula nu avea să reziste altui şoc. Ne-am închis costumele şi-am intrat în ecluză. Din fericire, ieșirea era liberă. Apa nu mai era așa de limpede. Ne-am împiedicat de unul dintre picioarele articulate, ce zăcea în stratul de sedimente. Curentul fusese atât de puternic, încât îl rupsese. Înotam încet.

În unele locuri, perețiicapitonați se fisuraseră. În conexiunea Rețelei îmi apăreau mișcările vârtejurilor subacvatice. Am încercat să iau legătura cu autosera. Nici un răspuns. Zona info din mintea mea a rămas neagră, doar într-un colţ exista un punct, dreptunghiul pulsatil ce indica începutul transmisiei. Am mers pe coridorul ce se întrezărea la dreapta. Fostele cabine eraudeschise, iar gurile fără uşi se căscau întunecate. Din când în când, întâlneam câte un peşte, ce dispărea imediat. Ceream dronelor să se rotească, dar nu se vedea nici un alt scufundător. Vallcico mi-a făcut semn să cotim. Am intrat într-o cameră. Podeaua fusese îndepărtată sau poate se prăbușise. Am pătruns prin spărtură spre nivelul inferior.

N-aveam idee unde mergem. Acolo nu se afla nimic, decât zonele fostelor laboratoare, un parc distrus şi, mai departe, peretele exterior al Navei. Se spunea că Apa Nouă izbucnise de aici, din centrele de cercetări. Totul fusese distrus. Mai târziu nu reușiseră să le reconstruiască. Rămășițele se înșiraseră pe zeci de kilometri, iar unele fuseseră aruncate de valuri pe malurile punților superioare. Am descoperit câteva dintre imaginile începutului. Probabil că în minte îmi fuseseră strecurate şi amintiri ale unui martor al catastrofei. Metoda memo era destul de veche.

La nivelul inferior, vizibilitatea scădea. Apa era cenușie, iar mâlul se depusese peste tot.

– Unde mergem?

– La refugiul lui Ryckel. Vreau să-ţi arăt cristalele lui Castlain.

Vocea lui Vallcico se auzi din depărtare. Ceva ne bruia conversația. Am coborât în adâncul tulbure. Era atât de diferit de claritatea şi de lumina ce izbucnea din autoseră! La un moment dat, mi s-a părut că întrezăresc contururile unor trepte. Ne aflam într-una dintre sălile de întrunire. În raza dronelor, am citit o plăcuță metalică prinsă de perete. Am ștersinscripția, pentru că literele păreau aburite. Am silabisit – Sidha. De  aici venea denumirea lacului.

Apa era densă. Fiecare mişcare făcea sedimentele să se agite. Ceva mai departe dronele au prins forma unui geam pe jumătate spart. Am îndepărtat din nou depunerile. Culorile palide se închegau într-un vechi simbol al credinţei – omul şi Extraumanul, Exteriorul, dându-și mâna. Într-un fel, scena îmi amintise de Apariţii. Am uitat că nu trebuie să fac mișcăribruște şi m-am dezechilibrat. Am început să cad prin ceață metru cu metru. Dispozitivul de stabilitate al costumului bâzâi ușor, redresându-se. Vallcico apăru lângă mine, așa că i-a făcut semn.

Conexiunea info  însăila o nouă hartă. Cu verde era însemnată zona fostului pare şi, în mijlocul lui, destinația noastră un cerc hașurat. O linie neagră arăta că eram aproape de peretele exterior. Ne deplasam paralel cu podeaua plină de mâl. Apa spălase pământul parcului şi depusese aici urme putrede de vegetație terestră. Legătura info îmi indică diferitele obiecte ce pluteau în derivă, dar n-am reuşit să disting ce erau.

Vallcico se opri lângă o ușă închisă. Mă aștepta. Nu înțelegeam unde voia să ajungă. Info nu-mi spusese că acolo ar exista ceva. Am pătruns în ecluză. Un alt refugiu, m-am gândit. Şi aici, pereții erau acoperiți de graffiti-uri. Oameni care dansau sau doar se roteau în cerc, oameni-peşti care pluteau între două linii de albastru intens. Încă le mai priveam, când am auzit vocea lui Ryckel, neplăcută, strigând şi umplând spaţiul îngust:

– De ce-aţi venit aici?

11. Locul era ciudat, umed parcă. Aerul respirabil, dar apăsător. Aici, jos, nimic nu părea să fie întreg. Ruina îşi lăsase amprenta, rosese din podelele desfundate, din abajururile sistemului de iluminat. Lămpile funcţionau cu intermitenţe. Ryckel era furios şi ne bloca drumul pe coridor de parcă n-ar fi vrut să ne lase să înaintăm.

– Cum ai putut să te gândeşti s-o aduci aici? se răsti el al Vallcico.

Din spatele lui, din zona cabinelor, se auzeau șoapteînăbușite. Am privit în jur, la luminile roşii de avarie şi la fețele oamenilor ca niște pete de alb în mijlocul unor tablouri învăluite în noapte. Atunci mi-am amintit informaţia pe care cei de la info o pregătiseră special pentru acest moment. Colonii de aici nu se ascundeau de inundaţii, nu erau cei din autosere, ci o parte din muncitorii care încercaseră să scape de controlul memoriei. Mi-a venit în minte discuţia pe care o purtasem sus, în biroul decorat cu stânci artificiale. Încă mai simţeam invidia în faţa luxului. Nenorocitul al cărui chip nu era decât o pată albă, aşezată de partea cealaltă a mesei. Probabil vreun alt şef info. Fusese cu puţin înainte de petrecerea de adio. Imaginea apărută brusc şi risipa de culori m-au împiedicat pentru o clipă să urmăresc ce se întâmplă. Atunci lucram la programul Mărcii, întocmeam statistici despre cei ce refuzau să părăsească lumea inferioară.

M-am gândit că biroul în stil naturalist era la modă anul ăsta. Susviața evolua rapid. Aici se purtau aceleași lucruri.

M-am apropiat de Ryckel. În atmosfera umedă totul se dezmembra, se rărea ca o țesătură veche. Nu pășeam, ci plescăiam pe mocheta îmbinată. Poate venisem şi acceptasem totul ca la întoarcere să-mi fac rost de propria cameră cu stânci în culori pastel.„Cine cunoaște gândul omului?” se întrebase de mult Va Estayer. Totul fusese aranjat, pus în tipare. Amintirile mi se lămureau, pe măsură ce aveam nevoie de ele. Îmi părea rău că Vallcico mă adusese aici, în ultimul refugiu al celor care mai credeau în vechea religie şi se sustrăgeau eliziunii memo. Reţeaua ar fi dat orice pentru informaţia asta. Acum știam că mi se oferise deja câteva alternative.

Retrași ceva mai departe, Vallcico şi Ryckel şuşoteau. Din când în când, cuvintele răzbăteau până la mine ca murmurul indescifrabil al unui mesaj codificat. I-am privit. Cum era oare să te ascunzi mereu, să-ţi fie teamă,totuși să nu renunți? Şi asta când toți acceptaseră de mult, de foarte mult timp?

M-am apropiat de ei. Au tăcut. Aş fi vrut să le spun că n-o să divulg coordonatele ascunzătorii, dar n-avea nici un rost, chiar dacă într-adevăr aş fi gândit așa. Coridorul se legăna ușor. Aburii ieșeau din fisurile sistemului de încălzire ca mai multe răsuflări calde.

– Poţi să rămâi, îmi spuse Ryckel într-un târziu.

Părea că se împăcase cu situația, dar vocea îi era încordată. Am luat-o spre zona de întuneric. Trebuia să fiu atentă. Vallcico mă ocolea cu privirea cum făcuse mai devreme, când încă ne mai aflam închiși în modul. Asta-mi spunea multe.

– Vreau să-ți arăt cristalele, l-am auzit zicând.

Am luat-o pe coridor. Ryckel dispăruse furios. Nu-mi plăcea cum mergeau lucrurile. Arma, apărătoarea, era prinsă sub costum şi n-aveam cum s-ajung la ea. Cred că m-am oprit, pentru că Vallcico m-a strigat. Ajunsesem într-o zonă mult mai bine păstrată decât intrarea. Aici exista o întreagă lume crescută printre gunoaie – bărbați şi femei. Am văzut şi câțiva copii. Organizația trebuie să fi fost destul de puternică, dacă reușise să-i ia din creșele Reţelei.

– Memo nu controlează şi copiii. De ce nu i-ați lăsat sus?

– Cei mai mulți s-au născut aici, după ce părinții au ales să trăiască liberi, mi-a răspuns Vallcico.

Jos era frig. Vallcico părea liniștit, dar mă întrebam dacă Ryckel n-o să mă împiedice să urc din nou în seră.

Sala cristalelor mi s-a părut cea mai bine păstrată din tot complexul. Mare și cu oglinzi info peste tot. Când am intrat mi-am văzut imaginea reflectată, refăcută şi retransmisă, lipită pe pereți.

– A fost camera lui Castlain, mi-a spus Vallcico.

„Destul de bine aranjat”, m-am gândit. Şeful unei secte care voia să reînvie vechea religie. Nu trăise rău acolo în subsol, dar nu puteam să spun același lucru şi despre ceilalți.

Se auzea muzică. Glasul lui Castlain fusese imprimat în fațetele de cuarțșlefuit, chiar după ce proprietarul dispăruse. Camera îmi amintea de zona de sus, de ariile sofisticate, de lux, de modă. Aici înregistrările păreau că șușotesc una despre cealaltă, iar frânturile de fraze se contopeau cu vaietul curentului de adâncime şi cu melodiile îngânate de oamenii lui Ryckel – chirchenii.

Cristalele erau un strat transparent ca o pânză străvezie azvârlită în apă, închisă într-un container de sticlă. M-am apropiat și, când m-am uitat înăuntru, am văzut boemienele plutind aproape de suprafață. Vallcico avea aceeași privire ca atunci când vorbea de Castlain. De abia acum îmi dădeam seama că folosea şi alt ton, alte inflexiuni ale vocii.

– Nimeni nu credea că boemienele există şi că produc apa. În fiecare zi, cineva are grijă ca nivelul să nu crească în bazin. Dacă ar fi lăsate, ar inunda complexul.

– Apa e bună? l-am întrebat. Nu-mă plăcea sclipirea pe care o avea în ochi.

– E aceeași peste tot –  aici, în lac, în tot subsolul.

Cristalele. M-am uitat cu atenție şi am observat miile de celule hexagonale cu nuclee rotitoare. Era o întreagă civilizație închisă în volumul acela redus, o lume care se hrănea, trăia şi murea.

– Ce știi despre ele? am întrebat din nou.

– Încă nimic, mi-a răspuns.

Nu-l interesau decât ca simbol, ca frumusețe, ca întruchiparea, chiar dacă neumană şi îndepărtată, a unor posibili Exteriori. Nu aflaseră nimic de când dispăruse Castlain şi nici nu erau dornici să descopere altceva. Se mulțumeau cu atât de puțin… Ascundeau lucruri care-ar fi valorat enorm pe piața liberă de sus şi erau mândri de asta. Chirchenii – scurmători prin gunoaie…

– Pot vorbi cu tipul care se ocupă de cristale?

Situația mea aici era destul de nesigură. Nu-mi plăcuse cum reacționase Ryckel. Mai puteam încă să adun informații, deși nu mai eram atât de sigură c-o să iau din nou legătura cu Marca. Vallcico a șovăit înainte să-mi răspundă.

– Cred că e bolnav. Se vindecă, ascuns pe undeva.

Am prins ideea. Coincidența nu era întâmplătoare.

– Bolnav ca oamenii din seră? Ca Selnic? Şi Selnic a fost aici şi-a văzut boemienele?

Mi s-a părut că e gata să nu răspundă. Totuși, a spus:

– Ryckel l-a adus. Avea legături cu Rețeaua. Ar fi fost bine dacă l-am fi convins să ni se alăture.

Am părăsit camera cristalelor. Știam ce voia Selnic să-mi spună. Dar acum eraprea târziu. Afară ne-am întâlnit cu Ryckel.

– De ce n-ai vrut să mă accepți ca mediator? l-am întrebat.

S-a oprit. În spate, coridorul se deschidea liber până la ecluză. N-aş fi vrut să mi se taie calea. Mi s-a părut că aud foșnete în întunericul coridorului din dreapta. Mai mulți oameni se furișau pe acolo. Dacă aș realizat legătura info, i-aş fi surprins ascunzându-se. Nu le-aş fi văzut trupurile, ci doar conturul acestora, forme de căldură şi culoare pe fundalul nopții.

– Vallcico mi-a spus că te-ai întâlnit cu Apariţiile când erați în modul. Acum ne știi şi ascunzătoarea. Nu voiam să secăm lacul, pentru că ne-ar fi găsit refugiul.

Am dat din cap. Aveam o idee destul de clar asupra consecințelor. Moartea pentru unii, implantarea unei memorii false pentru alții.

– Locul a fost aranjat de Castlain. Se oprea aici în perioada când căuta pietrele. Apoi i-a adus şi pe alţii. Le-a dat informații despre vechiul sistem, despre profeți. Ne-am vorbit despre Exteriori.

– L-aţi crezut? am întrebat.

– Da, de ce nu? Părea mirat că mă gândisem la așa ceva.

Am măsurat distanța până la ecluză.

– Poate o să cred şi eu.

A râs şi atunci am înțeles de ce. N-ar fi fost nevoie să mai spună altceva.

– Înainte să vin, cineva ne-a anunțat că ești de la info. Şi Tieven știa. Nu s-ar fi încurcat niciodată cu agenți de sus.

Cei de pe coridoare se apropiaseră şi mai mult. Îşi căutau poziții mai bune. Nu erau profesioniști, iar vânzoleala nu putea fi acoperită nici măcar de șuieratul conductelor sparte.

– O să muriți aici, am spus. Totul se dezintegrează.

Nu credeam că au arme, dar eram singură. Castlain îi organizase destul de bine, dacă rămăseseră nedescoperiți atâta timp. Mă înșelasem că Ryckel se temea să fie lider în locul lui Castlain. De fapt, îi plăcuse şi își jucase bine rolul cușovăielile și privirile schimbate. M-am întors spre Vallcico. Mi-am pus casca la loc fără să-i trag vizorul.

– Ai știut că sunt de la info? l-am întrebat.

– N-avea importantă, a  spus încet. Oricine s-ar fi putut converti. Dacă aş fi avut mai mult timp…

Ești singurul, am gândit, singurul care urmează de fapt cuvintele lui Castlain.

 Pe Ryckel îl interesa profitul, ideile n-aveau valoare pentru el.

– Ce prostie! am zis.

Vallcico se apropie. Am văzut că faţa îi strălucea umed în lumină. În mână avea un disc mic, dar eficace, o armă artizanală aşa cum nu credeam că mai există. Totul era apăsător acolo jos, pereţii strâmbi şi adâncimea tulbure, apa şi chipurile. Avea oare rost să fugi toată viaţa numai ca să-ţi păstrezi memoria, acea grămadă de imagini sunete voci şi gesturi? De când venisem în autoseră, ideea nu mi se mai părea atât de aberantă.

– Nu te putem lăsa să pleci, mi-a spus Ryckel.

Mâna lui Vallcico se ridică şi coborî brusc. Am crezut că voia să mă lovească. M-am ferit. L-am văzut pe Ryckel cum se clatină. Discul lui Vallcico bâzâia, oprit la câțiva centimetri de gâtul lui. Ryckel îl fixa cu ochii holbați, neîncrezători.

– A fost într-adevăr o greșeală să venim aici, a zis Vallcico şi-a arătat spre disc. L-am programat să te lase după ce-o să fim destul de departe.

Alături, orice mișcare încetă. Oamenii uitaseră, parcă, să mai respire. Cred că Ryckel a răspuns ceva. Vocea îi era tăioasă, dar asta n-avea importanță. Pierduse. Am luat-o spre ecluză fără să vorbim.

12. Odată, de ziua Plecării, Vallcico îmi povestise că Dumnezeu alesese o piatră dintre multe altele, îşi adunasecredincioșii pe ea şi o azvârlise pe cer. Oamenii îşi numiseră adăpostul – Navă – pentru că nici o denumire n-ar fi fost destul de bună. Ţin minte că râsesem. Vrusese să-mi dea un exemplu despre legendele vechii credințe, dar de fapt, îmi rezumase unadintre secvențele publicitare rulate prin Reţea şi prin locurile comune cu mai bine de un an în urmă.

– De ce nu mă crezi? mă întrebase.

Atunci îi spusesem de coridoarele de sus şi de imaginile ce se succedau şi ne urmau peste tot. Fiecare om cu umbra lui, cu chipul lui. Tipii de la info îmi programaseră tocmai această reclamă şi un timp se ţinuse după mine ca după un virtual cumpărător. Apoi, brusc, dispăruse şi nu aflasem niciodată de ce. Grafica era reușită, dar ideea ridicolă. Oriunde m-aş fi dus, stârnea râsul. Nu prinsese şi nu era de mirare.

Vallcico mă ascultase cu atenţie. Acum ştiam că în memoria lui, Marca găsise urme destul de vagi despre Mitul Apariţiei şi-al omului Exterior. Majoritatea informațiilor pe care le avea erau însă lucruri găsite într-o zonă a Rețelei la care Castlain îi înlesnise accesul. Totuşi, înregistrarea Memo nu era de dată recentă.

13. Am urcat la suprafață. Ne grăbeam. Sidha era acum luminat de faruri subacvatice şi aparatele aquahalo îşi rulau programele. Aerul era plin de culoare, iar muzica ne umplea căștile. Probabil că pericolul trecuse. Dar Apariţiile? m-am întrebat. Vallcico mă apărase de data asta, dar cine știe ce avea să urmeze.

Nu vorbisem de când plecasem din adăpostul lui Ryckel. Misiunea fusese compromisă de la început. Poate asta vrusese să-mi spună Selnic. Aflasem totuși destule.

Vallcico înota înainte. El ce joc făcea? Până acum mă ajutase şi treptat umpluse golul lăsat de Selnic şi asta părea ciudat pentru un adept al lui Castlain.

Sera era liniștită. Porțile exterioare fuseseră blocate. Cupola transparentă nu părea fisurată,iar în apropiere, plantațiafoșneaușor. Am încercat să deschid o ușă, dar n-am reușit. Pe coridoare începuseră să apară oameni.

– N-o să mai dureze mult şi-o să vină şi aici. Inundațiile au luat sfârșit, mi-a spus Vallcico şi s-a așezat lângă Sidha.

Am rămas în picioare. Locul mi se părea cunoscut. Poate aici stătusem şi-n prima zi când vizitasem sera într-o secvență trecută a memoriei.

– Ai știut că Selnic era legătura mea? am întrebat.

– Nu, a răspuns fără să ridice privirea.

Îşi făcea de lucru, săpa cu degetele în pământ. Era doar nervos. Deasupra noastră se aprinsese o altă lumină ce se reflecta în lac. În jur nu existau semne de distrugere. Castlain avusese dreptate, lacul nu se revărsa. Mi-a trecut prin minte că Tieven știa de Arătări, poate aflase de ascunzătoare şi de aceea renunțase la plan. Sau, poate, totul se bazase pe un aranjament discret. Era posibil ca Vallcico să fie omul lui? De ce nu?…

Briza artificială sufla acum dinspre plantație. Am auzit pe cineva râzând. Dincolo de peretele de sticlă se derula altă reclamă – un delfin rânjea, încolăcit ca un inel în jurul semnalului Reţelei. M-am așezat lângă Vallcico.

– Ştii ce cred? am început. Castlain a găsit boemienele, le-a descoperit pe undeva şi ăsta a fost ca un triumf pentru toți. Nimeni nu reușise să le găsească, iar unul din subsol fusese mai deștept. Era şi ăsta un mod de a-i prosti pe cei din Reţea. Sigur, dacă informaţia era folosită cum trebuie.

Vallcico n-a zis nimic, așa c-am continuat:

– Tieven a aflat. Nimic nu rămâne ascuns mult timp. Şi-a zis să scape de Castlain și să anunțe Rețeaua. Cine ar fi crezut niște oameni care fugeau de Memo? Tieven n-a renunțat să sece Sidha, pentru că se temea, ci pentru că Ryckel i-a promis cristalele. Marea descoperire. Probabil că fostul lider Castlain a refuzat, n-a vrut să accepte târgul – siguranțachirchenilor în schimbul boemienelor.

Era interesant felul acesta de a vorbi. Ca şi cum aş fi fost singură. Şi totuşi Vallcico mă ascultă.

– Apoi Castlain a plecat, a dispărut sau a murit. N-are importanţă.

– Pentru mine are, mă întrerupse Vallcico.

Până la urmă rupsese tăcerea. Omul era la fel de închis şi de vulnerabil ca şi sistemele Reţelei. M-am ridicat în picioare. Echipele info, pe care le chemasem, întârziaseră deja, iar eu nici măcar nu văzusem sera.

– De ce m-ai ajutat? l-am întrebat. Ideea convertirii era o prostie…

– Sigur, a zis încet şi amar. Poate n-ar fi trebuit s-o fac, dar noi ne cunoaștem. Dinainte de a veni aici, de a te alătura celor de la info, a insistat.

Am râs fără să înțeleg:

– Într-adevăr?

Nu credeam c-are vreo importanță dacă-l văzusem înainte. Totuşi mă ajutase şi asta-mi crea probleme, pentru că încă încercam, ca toţi Memo, să nu mă tem de trecut.

– Aş putea să-ţi spun despre scufundările în subsol, despre cum ai întâlnit primele Apariţii, despre cum ai pătruns în Reţea, despre informațiile care le-am descoperit acolo. Asta a fost înainte să fi fost descoperită de info. Mișcări ca ale chirchenilor au existat de la-nceput. Şi tu le cunoşteai pe toate. Atunci nu-l știam, încă, pe Castlain.

Vorbea de parcă ar fi vrut cu adevărat să rămân şi să-mi povestească lucruri pe care nu mi le aminteam şi care, acum nu mai aveau importanță.

– Rețeaua există datorită informațiilor ca marfă, însă amintirile nu înseamnă nimic, nu valorează nimic, i-am spus fără să cred neapărat, şi-am luat-o spre pădure.

Am descoperit o potecă îngustă ce se afunda printre copaci: Plantația fusese amenajată cu grijă. Se folosise fiecare nivel – pe jos, plantele pitice ce nu aveau nevoie de multă lumină, mai departe, tufișuri cu fructe galben-aurii şi pomi din loc în loc. Nu mă îndepărtasem prea mult, dar deja nu mai vedeam lacul. Lumina scădea, lămpile se redirecționau, umbra mi se mișca pe potecă. Se apropia seara şi aici sub ape. Un aparat aquahalo şi o reclamă plutiră deasupra serei. Acum știam că două din amintirile mele cele mai clare erau legate de Apariţii. Am văzut, din nou, imaginea bărcii şi pe scufundătorul care-mi făcea semne şi fiinţa care se rotise atunci în jurul meu. Reţeaua nu reușise să-mi șteargă toate acestea din minte. Aparițiile nu mi se păruseră necunoscute, pentru că le întâlnisem şi înainte. Am vrut să chem Marca pentru ultima oară, dar am auzit ceva şi m-am întors printre copaci.

Lângă Sidha, Vallcico şi Tieven se certau. Poarta serei era deschisă, dar nu era nimeni altcineva în apropiere.

– Cristalele, striga Tieven. Ne-au adus numai necazuri.

M-am apropiat şi m-am ascuns după primele tufișuri. Oglinda lacului se mișca în cercuri de parcă un scufundător s-ar fi agitat dedesubt. Poate ar fi trebuit să ies să discut cu Tieven. Acum nu mă mai putea ocoli. Informațiile mele valorau enorm pe piața liberă de sus. Şi info ar fi fost interesat de cum se scăpa de Memo, de legăturile lui Ryckel şi de personalitățile false.

– Scapă de boemiene, a spus Tieven. Le ducem înapoi.

– Şi ceilalți? îl întrerupse Vallcico. Exteriorii? Ce se va întâmpla cu ei?

– Să lăsăm info să se ocupe de tot. Va Estayer îi va anunța. Totul va fi așa cum am hotărât la început, spuse Tieven şi mai adăugă ceva arătând spre lac. Nu l-am auzit din cauza curentului interior. Cuvintele fuseseră suflate în altă parte.

Cei doi s-au retras câțivapași. Lumina de deasupra Sidhei se stinsese, totuși o parte a lacului părea mai deschisă la culoare. Ceva se zbătea dedesubt. Mai multe capete s-au ridicat deasupra apei. Vallcico a vrut să se apropie de mal, dar Tieven l-a oprit, i-a blocat drumul. Un timp au rămas nemișcați, agățați unul de altul. Ochii fără pleoape îi priveau cum rămăseseră țintuiți pe margine. O Arătare le-a făcut semn, un salut uman, un OK, așa cum obișnuiau şi scufundătorii înainte să iasă la suprafață.

Tieven îi fixa furios:

– Plecaţi! Ce vreți să faceți? le strigă.

Prima Apariție rămăsese pe loc și repetă salutul iar şi iar. Urmă al doilea semn, tot în limbajul scufundătorilor. Cu patru degete strânse în palmă şi al cincilea rămas liber, îndoit ca un cârlig.

14. Marca şi Rețeaua trăiau din amintiri, din experiențele oamenilor, şi ciudat, într-o lume în care prezentul era important, informațiile despre trecut costau milioane.

În autoseră, Tieven şi Vallcico priveau ființele ce se ridicau din apă. Nimic nu se mișca în jur, nimeni nu apăruse la porțile deschise ale complexului. Locul era pustiu şi totuși viu ca un adânc de mare. Nu m-au văzut, deși ajunsesem la câțivapași. Doar ochii rotunzi ai Aparițiilor mă urmăreau cum înaintam în mijlocul înserării. Șasesiluete erauașezate pe marginea Sidhei, tăcute, neînţelegându-se una pe alta. Atunci în lumina reclamelor, l-am auzit pe Vallcico spunând de parcă s-ar fi rugat:

– Cred că-i putem accepta. Ei sunt tot ce a așteptat omul, tot ce şi-au dorit coloniștii.

Tieven a clătinat din cap. Vocea îi era tristă, amară.

– Nu trebuie să afle nimeni. Dacă s-ar fi întâmplat înainte de revolta Memo, poate ar fi fost bine primiți. Acum însă… n-ar fi decât panica celor de sus, frica structurilor info.

Avea dreptate. M-am gândit la boala care apăruse printre chircheni, la cristale, la Selnic, la Castlain, la limbajul scufundătorilor şi la toate lucrurile care se întâmplaseră. Atunci am înțeles. Atunci mi-am amintit.

– Poate o să vină şi alții, a spus Vallcico şi glasul îi era din nou plin de speranță.

Știam că nu vor mai exista alte Arătări. Oricât ar fi vrut, nu se vor mai naște sau transforma, pentru că adevărul era acolo şi fusese de la început în desenele, în marcajele pe care oamenii aceia strâmbi le înșiraseră peste tot. Graffiti-urile arătau dansatori, iar liniile stilizate ale mâinilor o formau împletituri care însemnau – pericol. Era greu de crezut că aceeașigreșeală se putea repeta peste decenii, că atracția către cristale va naște din nou mari probleme.

Boala apărea în preajma boemienelor, la cei care întru-un fel sau altul le atinseseră, iar aceștia erau mai târziu dațidispăruți sau plecau pentru a se ascunde în lac. Pentru noile ființe, apa era elementul în care trăiau şi se hrăneau, modificați sub influenţa cristalelor.

– Trebuie să mai așteptăm, a spus Vallcico.

Reclamele nu se mai vedeau dincolo de perețiitransparenți. Spațiul exterior părea un univers adânc şi tăcut. Vallcico n-a mai zis nimic, dar nici nu era nevoie, cuvintele existau deja în aer, de parcă ar fi fost rostite. Arătările stăteau liniștite, așezate pe stâncile abrupte. Una mima salutul scufundătorilor, dar cei doi nu voiau să-l înțeleagă.

– Ei nu sunt Exteriorii, am spus atunci. Sunt oamenii noștri.

Vallcico m-a fixat îndepărtat, de parcă nu s-ar fi așteptat să mă găsească atât de aproape de lac. Tieven s-a mișcat, s-a îndepărtat câțivapași şi mi s-a părut că ascundea ceva.

– Știe… a murmurat.

N-am văzut arma, dar vocea îl trădase. M-am tras după o stâncă, pregătindu-mi Apărătoarea. Am auzit șuieratul proiectilelor ce s-au înfipt în structura artificială. Apoi, o altă încărcătură şi un strigăt surprins, moale. Am părăsit ascunzătoarea. Lângă Sidha, totul se liniștise. Siluetele dispăruseră, iar Tieven zăcea cu unul din discurile lui Vallcico înfipt în frunte. Sângele se scurgea pe frezele verzi de iarbă. Am ascuns Apărătoarea în costum.

Vallcico şi Apariţia erau ascunși în umbra malului înalt. Vallcico se aplecase asupra ei. Nu-mi place să mi-l amintesc ca atunci – disperat, cu umerii aduși, cum îi ținea capul pe genunchi şi-mi repeta:

– A vrut să-i omoare. Îi ura pe exteriori. Nu trebuia, nu trebuia să-l ajut.

Apariția respira greu, hârâit. Poate că aerul nu-i făcea bine, poate că nu avea voie să rămână prea mult timp în afara apei. N-aveam de unde să știu. Proiectilele minuscule lansate de Tieven erau ca niște ace şi acum îl sfârtecau în interior. Gemea încet, iar ochii i se închiseseră.

– Au sânge, murmură Vallcico.

Am vrut să-l fac să-i dea drumul, dar îl ţinea strâns. Ar fi putut fi Selnic sau oricare altul dintre chirchenii bolnavi şi transformați de cristale. M-am dus şi-am închis porțile autoserei pentru ca nimeni să nu pătrundă înăuntru şi să vadă.

Credeam că Arătările nu se vor întoarce. Poate că memoria lor fusese ștearsă şi rescrisă, apoi iar distrusă şi reînregistrată până când zona memo cedase în timpul acțiunii boemienelor şi-l lăsase fără amintiri, bântuind fără rost adâncurile Navei. Nici asta n-aveam de unde să știu. Acum însă îmi dădeam seama că epoca structurilor info trebuia să ia sfârşit; să dispară, aşa cum se întâmplase cu lumea profeţilor.

Am luat vizorul şi l-am îngropat lângă lac. Mai târziu, Vallcico m-a ajutat să-l arunc pe Tieven în apă. L-am privit cum se scufundă şi am realizat că era ultima verigă, chiar dacă slabă, pe care-o aveam cu lumea de sus.

Apariția a murit la puțin timp după aceea, iar eu nu i-am spus încă lui Vallcico despre puterea cristalelor: l-am rugat să le ducă la Sidha, înapoi de unde le luase Castlain. Mi-a promis c-o va face şi poate avea să se tina de cuvânt, pentru că era tulburat, se credea vinovat şi era greu să poarte cu el eșeculchirchenilor, oportunismul lui Ryckel și orbirea lui Tieven. Am vrut să-l întreb de unde ne cunoșteam, dar am hotărât să amân discuția până părăseam sera și găseam un adăpost.

Ascunzătoarea lui Ryckel era departe, dar nu știam alt loc unde ne-am fi putut duce. Nu speram să ne primească, dar poate nici ei nu mai aveau de ales. Moartea lui Tieven însemna mai mult decât o simplă anchetă. Acum nimeni nu mai cunoștea locul complexului din subsoluri. Voiam să merg acolo, deşi nu pentru mult timp.

Cei de sus n-aveau nevoie de informațiile mele. Bănuiam că info le-ar fi ascuns în Rețea, apoi le-ar fi vândut, pentru că profitul era mai important decât Nava însăși. Chirchenii trebuiau să-şi rezolve problemele cu ajutorul meu, al lui Vallcico şi al celor care înțelegeau mersul vremurilor, al schimbărilor şi pericolul ștergerii memoriei.

Noaptea de-abia începuse, reclamele se aprindeau pe cerul serei. Fata Apariţiei era doar o umbră de culoare şi mai umană acum decât înainte. Ne-am cufundat în apa ce fierbea de imaginile aquaholo, de plăsmuirile unei lumi inexistente. Înotam liniștiți şi în jurul nostru se aflau, ca întotdeauna formele în mișcare, desenele stilizate ale oamenilor ce dănțuiau ţinându-se de mâini. Duceam Apariția spre sălașul chirchenilor…

Lectura de weekend: Peșterile timpului
zoom

Ana-Maria Negrilă este scriitoare de literatură SF și fantasy, doctor în literatură medievală.

A publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: Oraşul ascuns(2005), Împăratul gheţurilor (2006),Cântecul zorilor şi Când lumile se prăbuşesc(2015)În 2016, i-auapărut primele două volume al seriei Stelarium, Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară(Ed.CruxPublishing), bine primite de critică și de public. Site personal:http://anamarianegrila20.wixsite.com/stelarium


Aparut in:

Ultima modificare in data de :2017-01-20

TAGURI: lectura de weekend, pesterile timpului, ana-maria negrila
loading...





Comenteaza pe facebook




Comenteaza pe site


Random image



Ultimele stiri






loading...