2020-07-07 10:19

50 de ani de când zeii handbalului au fost români

 |  13:07
50 de ani de când zeii handbalului au fost români

Paris, 8 martie 1970. Echipa masculină de handbal a României învingea RDG, într-o finală dramatică, cu 13-12, obținând al treilea titlu de campioană mondială.

Atunci, în fața unei săli arhipline care a scandat din prima și până în ultima secundă pentru România, tricolorii învingeau mașinăria infernală a RDG-ului, într-un meci de infarct: 10-10 după cele 60 de minute regulamentare și 13-12 după cele două reprize de prelungiri. Imaginile cu Gațu plimbând mingea de unul singur de-a latul terenului, în ultimele 30 secunde, au făcut înconjurul lumii! S-a spus la acele vremuri că, în urma acestui meci, francezii s-au îndrăgostit de handbal. În ziua finale „Le Journal de Dimanche” titra: „Este util de văzut această finală deoarece se va putea afla răspunsul dacă eleganța românilor va învinge puternica, dar precisa mașină de jucat handbal care este echipa R.D. Germane”. A învins eleganța? „Nu! A învins forța morală, capacitatea superioară de efort a românilor, știința lor în jocul de handbal”, remarca atunci Călin Antonescu, trimisul special al ziarului „Sportul” la Campionatul Mondial din 1970. Tot Călin Antonescu și-a început cronica de a doua zi, adică din 9 martie 1970, titrând că România a câștigat în fața naționalei RD Germane o finală transformată într-un „joc al apărărilor și al nervilor”. „Oricâtă măiestrie sau talent ar avea un gazetar, sunt imposibil de descris aceste 80 de minute de handbal. Efectiv, creionul alunecă nebunește pe hârtie, așternând parcă incoerent, poate uitând câte ceva… Ar fi necesar un creier electronic pentru a putea reține, dacă așa ceva este cu putință, multitudinea de sentimente, trecerea cu rapiditate de la bucurie la teamă, de la clipele de încredere, de certitudine a victoriei, la cele de descumpănire”. „Încă 90 de secunde, iar Kicsid este eliminat din joc. Echipa noastră are un om mai puțin în teren, dar brațele jucătorilor ridică un adevărat zid în față impetuoșilor atacanți adverși. Încă 60 de secunde, 45 de secunde. Rost șutează și Penu reține. A mai rămas jumătate de minut și românii pornesc în atac. Mingea zboară de la Goran la Oțelea, apoi la Gațu, care începe să danseze în dribling printre apărătorii adverși, iar sirena finală vestind marea victorie a culorilor noastre îi găsește pe acești adevărați eroi în atac la poarta lui Frieske. Este 13-12 și România cucerește pentru a 3-a oară titlul suprem”, așa a arătat cronica finalei din ziarul „Sportul”.

Lotul României care a participat la cea de a șaptea ediție a Campionatului Mondial de la Paris a fost următorul: Cornel Penu, Alexandru Dincă, Ștefan Orban – portari; Cristian Gațu, Cornel Oțelea, Roland Gunesch, Ghiță Licu, Mihail Marinescu, Titus Moldovan, Gavril Kicsid, Cezar Nica, Ștefan Birtalan, Ion Popescu, Valentin Samungi, Gheorghe Gruia, Gheorghe Goran – jucători, iar Niculae Nedeff, Oprea Vlase și Eugen Trofin au fost antrenorii acelei generații de excepție. Potrivit cronicii din ziarul „Sportul” de la acea vreme, primul „7” al României din finala jucată pe 8 Martie 1970 la Paris a fost următorul: Penu – Oțelea, Gruia, Kicsid, Gațu, Gunesch, Samungi.

Au fost brazilienii Europei și au avut toată lumea la picioare după succesul de la Paris. Patru ani mai târziu, la Berlin, România obținea cel de-al patrulea, și ultimul trofeu, intrând definitiv în istoria acestui sport. 

Timpul a trecut și de la performanța de atunci de la Paris s-au scurs 50 de ani. O jumătate de secol! Incredibil! Fantasticii jucători de atunci sunt astăzi la vârstă amintirilor, iar unii dintre ei s-au înălțat la ceruri. Cu părul grizonat, ușor aplecați de spate, măsurându-și fiecare pas, ei au rămas tot cu privirea ageră, chiar dacă câte unul mai poartă ochelari. Te scanează din cap până în picioare, așa cum își studiau adversarii. Sunt demni, impun respect și doresc să fie respectați. Au rămas o familie și după ce s-au retras din activitatea sportivă. Marea familie a handbalului românesc, care a scris vreo 25 de ani istoria mondială a jocului cu mingia mică. Pentru ei s-a cântat imul, dar caracterul a fost mai important decât talentul. Au fost și au rămas caractere puternice, clădite prin transpirație, sacrificii și multă, multă muncă. Pentru ei, jocul era mult, mult mai ușor decât antrenamentul. De ce? Pentru că trăgeau la antrenament ca la galere, aveau o voință de fier și vroiau să fie cei mai buni. Și au fost cei mai buni pentru că aveau ceva în plus față de adversar: fantezie, tehnică și eleganță. Dar, se uită prea repede ceea ce ne-au transmis înaintașii și anume faptul că pentru a avea un viitor ar trebui să ne cunoaștem mai bine trecutul. Însă azi, trecutul acestui sport a fost aruncat la coșul de gunoi de cei care s-au înscăunat la butoanele handbalului de la noi. Pe 7 martie, trecutul și istoria handbalului românesc s-au reunit, într-o atmosferă relaxantă, la Corbeanca, unde amfitrion le-a fost prietenul de o viață al acestor campioni, nimeni altul decât Cristian Țânțăreanu. Și-au depănat amintirile, au râs, s-au simțit ca-n tinerețe, dar patina timpului și-a lăsat amprenta pe fiecare dintre ei. Sunt mândrii pentru că au realizat performanțe uriașe pentru România, dar sunt și triști pentru că cei de azi, care conduc handbalul românesc, le-au întors spatele. Practic, generația de aur a handbalului și sportului românesc a descoperit cu amărăciune că cei din prezent nu își dau seama că au pierdut viitorul handbalului, adică s-a ajuns la vorbele lui Winston Churchil: „Când vulturii tac, papagalii încep să trăncănească”!


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2020-03-24



Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


Autocar



Saray

FOCUS MEDIA

Profesionalism focusat pe tine


Fabiz