E tot mai clar pentru cineva care a văzut zeci de astfel de cazuri că Mădălina Manole s-a sinucis. După toate canoanele preoţeşti, a săvârşit, poate, cel mai grav păcat din lume şi o aşteaptă focul iadului. Şi totuşi...
Mă uit la zecile de vorbitori de pe micile ecrane şi mă încearcă un sentiment de vinovăţie şi de jenă. Nimic din toate vorbele astea nu ar fi fost găzduite de televiziuni dacă ieri, de exemplu, şi-ar fi lansat prea mult amânatul album sau doar şi-ar fi serbat ziua de naştere. Nu sunt ipocrit, ştiu sigur că nici eu, ca probabil majoritatea ziariştilor, nu aş fi permis mai mult de o ştire despre vreunul din cele două evenimente fericite din viaţa ei. Acum văd că se vorbeşte, din nou, despre prea multele vedete de carton, despre manelizarea showbizului, dar e iarăşi o ipocrizie. Timpul trece invariabil, moda, gusturile se schimbă, oamenii îmbătrânesc. Niciodată ce urmează unei epoci nu e pe placul celor ce au trăit-o din plin. La peste 40 de ani, zâmbeşti când îţi aminteşti, de exemplu, blugii prespălaţi, nu pentru că ai mai cumpăra vreodată o pereche, ci doar pentru că atunci când au fost „în tendinţe” eram tineri, mai vii, mai plini de speranţe şi planuri. Şi totuşi...
