2019-08-22 07:49

De la o strategie proactivă la o strategie reactivă. Politica externă a SUA s-a schimbat fundamental în mandatul Obama

 |  21:01
De la o strategie proactivă la o strategie reactivă. Politica externă a SUA s-a schimbat fundamental în mandatul Obama

În ultimii ani, Statele Unite au acționat conform unui plan destul de evident de distanțare de probleme regionale, indiferent de proveniența lor. Astfel, au retras gradual trupele din Irak și Afganistan și au ezitat în mai multe rânduri să se implice în Siria, deși au avut oportunitatea să o facă, chiar justificat. Totodată, Washingtonul a insistat ca aliații săi să-și asume o mai mare responsabilitate în problemele de securitate regională. De o manieră reactivă, SUA s-au implicat mai mult în dinamica regională din Europă Centrală și de Est și, într-o măsură ceva mai limitată, în Pacific, reocupând poziții împotriva unor adversari regionali „tradiționali”. Este o strategie radical diferită față de cea utilizată în timpul Administrației George W. Bush, care era proactivă, directă, mai agresivă, cu accente uneori obsesive.

Ce a generat această schimbare de strategie?

Factorii interni

De la o strategie proactivă la o strategie reactivă. Politica externă a SUA s-a schimbat fundamental în mandatul Obama
zoom

Un prim factor ar fi uzura publicului american cu privire la război. Deși intervenția militară în Irak și în Afganistan s-a făcut cu suport majoritar din partea populației americane, lucrurile s-au schimbat gradual, contribuind semnificativ la pierderea alegerilor prezidențiale de către republicani în 2008. În 2003, de exemplu, unele sondaje arătau o rată de aprobare a războiului din Irak de 72% (altele mergeau doar până la 62%). Pentru ca în 2008, 54% din americani să considere că războiul din Irak a fost o decizie greșită. Războiul din Afganistan se bucura de un suport chiar mai mare în 2003, de 80%. În 2014, doar 54% din americani (cu precădere de orientare republicană) considerau corectă decizia de a trimite trupe în Afganistan.

Din aceste motive, în timpul campaniilor sale electorale din 2008 și 2012, Barack Obama a promis retragerea trupelor din Irak și Afganistan. Într-o primă fază a părut că-și va încălca promisiunile datorită suplimentării numărului de soldați atât în Irak, cât și în Afganistan.

De fapt, în ambele cazuri strategia aplicată a fost destul de simplă. Statele Unite trebuiau să se retragă „onorabil” din cele două teatre de război, atât din motive de legitimare a intervențiilor militare, cât și de conservare a statutului de unică superputere, în planul percepției interne și al percepției pe plan internațional. Și singura retragere onorabila era cea în care ar fi fost lăsate în urmă două state cu o infrastructură instituțională operațională, aptă să genereze stabilitate internă și predictibilitate în exterior. Pentru stabilizarea acestor țări erau necesari mai mulți soldați, mai ales în cazul Afganistanului, unde talibanii trebuiau să fie „convinși” să vină la masa negocierilor (obiectiv parțial reușit și cu ajutorul Pakistanului). Retragerea din Irak a fost finalizată, din Afganistan nu - de fapt, tocmai s-a anunțat o nouă amânare a retragerii definitive și menținerea acolo a unui contingent de 5.500 de soldați americani și anul viitor.

În ceea ce privește Irakul, planul privind „retragerea onorabilă” pare să aibă nevoie de îmbunătățiri, fiind în acest moment un stat în pragul colapsului. De altfel, în cadrul alegerilor primare pentru nominalizarea candidatului republican la funcția de președinte al SUA se vorbește chiar despre redesfășurarea de trupe în Irak. Iar Afganistan se află la limita intrării în rândul așa-numitelor „failed states” (state ratate). Publicul american pare să fi perceput aceste eșecuri ca atare.

De la o strategie proactivă la o strategie reactivă. Politica externă a SUA s-a schimbat fundamental în mandatul Obama
zoom

Un alt factor intern, care a contribuit la schimbarea de strategie este criza economică. Aceasta a lovit cu foarte puțin timp înainte de schimbarea de strategie geopolitică a Statelor Unite, adică prin 2007-2008. În acel context, schimbarea de strategie părea necesară datorită percepției deja în creștere că războaiele sunt prea costisitoare, în condițiile în care cetățenii traversau probleme economice grave. De altfel, este foarte posibil ca tot criza să fi fost și cea care să fi dat lovitura de grație republicanilor la alegerile din 2008. Popularitatea lor era deja în scădere de câțiva ani, din cauza celor două războaie și a faptului că nu păreau a fi foarte interesați să le încheie. Criza nu a făcut altceva decât să potențeze nemulțumirea populației. Așa se și explică de ce Barack Obama, care propunea o schimbare de viziune (de la politici globale unilaterale la politici multilaterale), a câștigat în 2008 cu 53%, un scor care nu mai fusese atins din 1988.

Ulterior, bănuielile cu privire la cheltuielile de război au fost confirmate de un raport al Serviciului de Cercetare al Congresului Statelor Unite ale Americii. Acesta preciza că războaiele din Irak și Afganistan au costat în jur de 1,6 trilioane de dolari. O sumă care ulterior a fost contestată pe motiv că, în realitate, ar fi fost mult mai mare.

• Factorii externi

De la o strategie proactivă la o strategie reactivă. Politica externă a SUA s-a schimbat fundamental în mandatul Obama
zoom

Politica externă a Administrației George W. Bush a ajutat indirect unele puteri regionale să implementeze politici concrete de extindere a spațiului de influență. Și ne referim aici cu precădere la RP Chineză și la Federația Rusă. Amândouă au valorificat implicarea aproape obsesivă a americanilor în Orientul Mijlociu.

Dacă luăm Federația Rusă ca exemplu, este suficient să facem referire la sistemul complex de relații pe care aceasta l-a dezvoltat cu statele europene. Este un sistem bazat pe crearea de relații de dependență (a se citi schimburi comerciale, cu precădere energetice), prin intermediul cărora Moscova a dovedit că poate genera divizări periculoase în interiorul UE. Și a făcut toate aceste lucruri fără să întâmpine o foarte mare opoziție, ba dimpotrivă. Uniunea Europeană a adoptat cel de-al treilea pachet legislativ pentru energie, însă chiar și acesta are vulnerabilități care pot fi speculate de Rusia.

Or, experiența istorică din timpul ascensiunii SUA ca superputere globală a arătat că, pentru menținerea acestui statut, trebuie limitate posibilitățile de expansiune a influenței unui alt stat. Acest concept se aplică mai ales în cazul statelor din Europa și Eurasia, dar nu este limitat la acestea. A fost, de altfel, un concept aplicat de americani atât în timpul Războiului Rece (împotriva Uniunii Sovietice), cât și în timpul ambelor războaie mondiale (împotriva Germaniei).

„Noua” strategie de repoziționare a Statelor Unite

Este impropriu spus „noua”, întrucât este aceeași strategie, în linii mari, pe care Imperiul Roman a conceput-o și a aplicat-o (într-un mod ceva mai limitat) în timpul așa-numitei perioade Pax Romana de acum 1700 de ani. Statele Unite nu fac altceva decât să aplice niște principii realiste, reluându-și rolul pe care l-au avut în cea mai mare parte a anilor ‘90. Vorbim despre o poziție în care nu se intervine cu forța armată decât în situația în care o criză are potențialul de a destabiliza o zonă critică propriilor sale interese. Cel puțin până la alegerea noului președinte al SUA, anul viitor, acțiuni militare de amploarea celor din Irak și Afganistan par a fi excluse. Acest lucru ar fi posibil doar în eventualitatea în care un stat critic intereselor SUA ar fi amenințat la nivel existențial. Războiul civil din Siria reprezintă o criză, însă nu este una care să aibă potențiale consecințe dezastruoase de natură geopolitică pentru Statele Unite sau pentru ceilalți actori majori din regiune. Atât timp cât Turcia, Arabia Saudită, Egiptul, Iranul și Israelul nu sunt amenințate la nivel existențial, crizele din Siria sau din Irak sunt neglijabile, oricât de dramatice ar fi.

Astfel, pentru Washington este suficientă o intervenție limitată, cum a fost cea a parașutării de muniție către rebelii sirieni. Sau cum sunt bombardamentele executate împotriva ISIS. Restul este lăsat pe seama aliaților săi regionali.

Dacă mergem în Orientul Îndepărtat, și ne referim la China, atunci sarcina stopării expansiunii Chinei nu mai cade doar pe umerii Statelor Unite, ci și pe cei ai Japoniei, Filipinelor, Malaeziei, Coreii de Sud, Taiwanului, Thailandei și, posibil, și ai Vietnamului. De aici Acordul de parteneriat Trans-Pacific (Trans-Pacific Partnership Agreement).

Schimbarea strategiei explică și controversatele reduceri de personal militar din Statele Unite din ultimii ani. Este practic același personal militar care înainte de 2001 / 2003 nici măcar nu exista şi a cărui menținere nu mai este justificată. Președintele Obama și Pentagonul doresc prioritizarea creării unei forțe militare mai flexibile. Criticile la adresa acestei politici se bazează pe prejudecata că o astfel de forță ar elimina necesitatea unei forțe convenționale mari, ceea ce este fals. Orice putere globală are nevoie și de o forță convențională mare pe care să o desfășoare în punctele strategice de pe glob. Fără așa ceva, un sistem de alianțe global nu poate fi menținut și nici liniile comerciale maritime nu pot fi protejate. Iar fără aceste două componente nu mai putem vorbi de o putere globală.


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2015-10-15



Parerea ta...

CARACATITA DIPLOMATIEI
15 Oct 2015

Bancheri mondiali si-a pus o palarie sub acoperire pe cap . Alti trag sforile si politica .
Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray