2019-12-09 12:55

95 de ani de la nașterea actorului Mihai MEREUȚĂ, personalitate a culturii, teatrului și cinematografiei românești

 |  21:45
95 de ani de la nașterea actorului Mihai MEREUȚĂ, personalitate a culturii, teatrului și cinematografiei românești

În partea de nord-est a Moldovei, unde istoria se îmbină armonios cu arta și vechile tradiții (de ex. pandantivul din piatră de la Mitoc vechi de peste 25.000 de ani, face parte dintre cele 10 pandantive de piatră din lume și primele trei ca vechime) la limita judeţelor Botoşani şi Iaşi, pe vechiul drum comercial moldav care lega târgurile Botoșani și Iași de pitorescul târg Chişinău, aproape de râul Prut care ocoleşte grăbit și sinuos printre dealuri, apropiindu-se şi îndepărtându-se de movilele domnitorului Ştefan cel Mare, se află localitatea Santa Mare, fostă Sânta Mare, Sfânta Mare şi Sfânta Maria, unde la 29 noiembrie 1924 a văzut lumina vieţii actorul Mihai MEREUȚĂ.

Dinspre Botoşani se intră întâi în Greaca, cele câteva zeci de case fiind simbolic depărţite de Santa Mare de „hotar”, delimitarea dintre sate fiind drumul local care intersectează DN 24C şi se pierde, la est, într-o cărare de câmp, spre o baltă denumită „bulhacul de la hotar” (albia sa aproape secată fiind vizibilă la câteva sute de metri de Prut), iar spre vest coboară prin sat și urcă în câmp spre ”fântâna Frunzoaiei și mai departe spre ”drumul furului”.

În partea de sud a localităţii, se află satul Dorneşti și în continuarea lui este satul Bădărăi, unde, cu ani în urmă, a fost o moară construită înainte de 1944, la care sătenii mergeau să-și macine porumbul și grâul. La moară era și o presă de oloi, pentru sâmburi de bostan și ”răsărită”, acel ulei natural pe care-l mai găsim cîteodată prin piețele Botoșaniului și a Dorohoiului.

Din centrul satului, pe drumul care trece printre biserică și școală, printre case și grădini, lanuri şi vii, se ajunge la cimitirul unde s-au mutat la veşnicie bunii şi străbunii noştri și apoi, într-un loc numit „holm”. ”

”Holmul” este un loc mai înalt, format din diferenţa de nivel dintre dealul pe care este aşezat satul şi Valea Prutului, vale unde pot fi observați tumuli din pământ de înălțimi și forme diferite, încă nevalorificați arheologic, unde cândva, pe imaşul înierbat păşteau turme de sute de oi. Aici, în ”ponoară”, gospodarii satului ridicau primăvara stâni și duceau oile la păscut din primăvară până-n toamnă, la ciobani a căror obârșie coboară în timpurile de demult.

Îmbrăcați toamna cu cojoace întoarse și căciuli cu valuri crețe, brumării sau negre, mânându-și oile cu lungi și frumos împletite harapnice din piele, cu mânere din lemn sculptat, ”fleoncuri” roșii și având șfichiuri care pocneau asurzitor și se pierdeau în ecouri, sprijiniți în bețe lungi și groase din lemn de alun, unele cu măciulie la capăt, cu simboluri sculptate, numai de ei știute, ciobanii satului au reprezentat de-a lungul timpului și a generațiilor, crâmpeie din fenomenul transhumanţei.

Numele unora dintre aceștia a rămas în memoria sătenilor, așa cum au fost Matachi Onofrei, Ion Crețu, Ion Ancuță, Jan Bedreagă, Gheorghe Cojocaru ș.a.

Primăvara, după ce ”înțărcau” mieii și duceau oile la stână, sătenii se întâlneau într-o zi de sărbătoare la mulsul oilor sau la „sângeapă”. După cantitatea de lapte muls în acea zi și măsurat în ”cupe”, mergeau „la rând” la stână dimineața, la amiază și seara (ducând și mâncare pentru ciobani), închegau laptele și puneau cașul în strecători , iar zerul îl fierbeau într-un ceaun mare și făceau urdă.

De sus, de pe „holm”, se vede frumoasa vale a Prutului, cariera de piatră şi insula ruptă de apa Prutului la inundațiile din 1970, acum unită cu pădurea lui „Michiu” de peste frontieră. Pe aceeași direcție cu satul nostru se află satul Viişoara, iar mai la nord localitățile Bisericani şi Balotina, din Moldova anexată în mod ilegal prin ultimatumul Rusiei Sovietice din 28 iunie 1940 în urma Pactului Ribentrop - Molotov, un rapt din teritoriul sacru al României urmat de stabilirea unilaterală a unei frontiere dureroase, nedrepte și ilegale, care a sfâșiat unitatea românilor și a distrus destine umane.

Potrivit normelor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, frontiera dintre fosta U.R.S.S. și România este ilegală pentru că a fost impusă prin folosirea forţei și în disprețul normelor de drept internațional, divizând în mod ilegal şi tragic poporul român şi teritoriul său milenar.

Îmi amintesc, copil fiind, de fascinaţia şi puternica impresie pe care le-a avut actorul asupra consătenilor săi. Despre dânsul, rudele, cunoştinţele şi cei care au copilărit împreună, vorbeau cu un respect deosebit şi-l considerau un om mare, ascultându-i la începutul carierei, piesele de teatru radiofonic, în care acesta îşi interpreta magistral rolurile.

Uneori vorbeau despre copilăria actorului, cum umbla vara îmbrăcat cu o cămașă lungă din cânepă și mergea cu mieii la păscut, eu gândindu-mă cu mintea mea de copil de ce nu au plecat şi ei să se facă oameni mari.

Pentru că părinții nu aveau radio și televizor era numai la căminul cultural, seara mergeam câteodată la moşul Vasile Cojocaru şi soţia lui Florica, unde în lungile seri de iarnă ascultam cu toţii piesa de teatru ”Banda lui Coroi”, un serial radiofonic unde actorul juca rolul vestitului haiduc.

Mi-l amintesc când a venit acasă cu sufletul îndurerat şi copleşit de tristeţe, la înmormântarea surorii sale, Ileana Relenschi. Impresia mea era că-i privește pe toți oamenii deodată și mă uitam la dânsul cu ochii şi mintea de copil de la ţară, încercând să văd cât de mare este. Avea o privire pătrunzătoare iar ochii săi înlăcrimaţi se luminau câteodată şi atunci îi privea pe consătenii veniţi să o petreacă pe ultimul drum pe mătuşa Ileana, aceştia aşteptând în tăcere, în acele momente triste să fie văzuţi, să-şi ridice pălăria şi să-şi plece capul în semn de respect pentru cel care a plecat dintre ei, dar nu-i uitase.

Bunicul meu, Ion Mereuţă a fost frate cu tatăl actorului, moşul Toader Mereuţă. În familie pe lângă cei doi fraţi, au mai fost încă doi, moșul Ilie şi moșul Grigore Mereuţă, oameni harnici şi gospodari, care au locuit tot în Santa Mare şi trei surori: mătuşa Profira, nana mea, căsătorită Pinciuc, mătușa Ana, căsătorită în satul Andrieşeni din jud. Iaşi şi mătușa Ileana, căsătorită la Aroneanu – Iaşi.

Părinţii celor şapte fraţi au fost Petrache şi Catinca Mereuţă, aceştia stingându-se din viaţă undeva între anii 1935-1945. Când a murit străbunelu Petrache, îmi povestea bătrânelu că a fost o înmormântare cum nu a mai avut loc în Santa Mare şi poate mai rar chiar şi în alte localități.

Preotul de atunci, Jan Zăhărescu, se pare că din motive numai de dânsul ştiute şi de rudele familiei, a refuzat să-l îngroape creştineşte şi nici nu a venit acasă să facă slujba religioasă pentru a-l conduce spre cimitir.

Au stat bieţii oameni îndurerați cât au stat şi l-au aşteptat pe preot, însă văzând că nu mai vine, toţi cei patru fraţi, spre surprinderea surorilor, a celorlalte rude şi a lumii din sat, au luat sicriul cu tatăl lor, l-au scos din casă şi l-au așezat în curte. Apoi, după o rugăciune făcută în faţa casei de unul dintre fraţi, de Ion, care la urmă a spus că şi fără popă se poate ajunge la Dumnezeu, și-au așezat defunctul tată într-o sanie trasă de boi şi au plecat spre cimitir.

Preotul, probabil că avea iscoade care l-au informat că fraţii Mereuţă au plecat cu mortul spre cimitir şi undeva pe drum, când urcau "hudiţa" spre biserică, la moşul Vasile Cuţuban, a venit şi preotul preluându-şi din mers atribuţiile în murmurul de nemulţumire al oamenilor şi dispreţul celor patru fraţi, care cu greu au fost opriţi să nu-l cerceteze îndeaproape pe slujitorul bisericii.

Trecând peste acest episod tragi-comic, toţi au fost oameni au fost cumpătaţi și cuminți, având acea înţelepciune şi înţelegere a vieţii şi evenimentelor, specifică ţăranilor urgisiţi de vicisitudinile timpului şi îndoliaţi de cele două războaie mondiale.

Moşul Toader era considerat un înţelept al satului. Era mai şcolit, fusese furier sau ordonanţă în armată (din ce-mi amintesc că vorbea cu bătrânelu) şi mulţi oameni din sat care nu ştiau carte, veneau acasă la dânsul să le facă cereri către autorități şi să le scrie feciorilor şi fiicelor care au plecat în lume să-şi facă un rost, iar când primeau scrisori, veneau şi-l rugau să le citească.

Probabil că moşul Toader a intuit şi a înţeles că în acele vremuri grele, singura şansă de a-şi realiza copiii era să le insufle dragostea de carte, să facă sacrificii şi să-i trimită la şcoală. Mi-l amintesc când venea la bunicul meu, Ion, căruia îi spuneam bătânelu, purta cârjă, fusese rănit pe front, dar mergea cu o demnitate care impunea respect şi avea o privire plină de bunătate sufletească.

Vocea sa avea un timbru metalic și după ce dădea binețe, urma o întrebare respectuoasă şi invariabilă: ce faci Ioane?, iar răspunsul la fel: da ce să fac măi Toadere, iaca şi eu... urmat de o scurtă explicaţie despre ce muncea în acel timp.

Amândoi erau oameni de caracter, hâtri şi cum se spune la ţară, dintr-o bucată. Bătrânelu meu făcuse şi el câteva clase primare, a fost sergent de grăniceri pe Nistru, vânător şi staroste de vânători. De acolo, când s-a terminat războiul, a venit cu viitoarea lui soţie Maria – fostă Artimon - în Santa Mare, căreia îi murise soţul şi mai avea o fată – mătuşa mea – Liuba, care a trăit în loc. Gaşpar din R. Moldova, căsătorită cu Toader Prisăcaru.

Străbuneii mei nu au fost de acord cu faptul că şi-a luat de nevastă o rusoaică cum spuneau ei, deoarece bunica vorbea limbile rusă și polonă. În iarna primului an când s-au întors la Santa Mare, au fost nevoiţi să locuiască la familia Tudose (străbunicii colonelului Emil Tudose), într-o magazie a unei anexe, unde și-au amenajat o cameră, până primăvara când şi-au făcut casă, ajutaţi cum era cutuma la clacă, de consăteni, frați, surori şi alte rude.

În casa lui bătrânelu se adunau iarna vânătorii în zilele de sâmbătă, aşa cum era obiceiul, cu mâncare şi băutură şi se ”organizau” toată noaptea cum le era mai bine, cu povestiri stropite din belșug cu vin şi urmate de cântece de petrecere.

Acompaniaţi fiind de moşul Dumitru Marcoci cu o armonică rusească, petreceau până duminica dimineaţa când, parfumaţi bine şi obosiţi de bucuria petrecerii, plecau la vânătoare cu sănii trase de cai. Se împuşcau mulţi iepuri, vulpi şi uneori dropii.

Îmi amintesc de o poveste spusă de mătuşa Aneta Ilaş de la Greaca, fiica bătrânelului și mătușa mea, cum a rezolvat el o neînţelegere cu bătrânica, deoarece un taur, un buhai cum se spunea la noi când oamenii creşteau animale şi toți aveau respect pentru muncă, tot sărea gardul ocolului şi făcea pagube la stogurile de fân.

Nervos pentru că bătrânica îl tot certa că nu-l lega la iesle, bătrânelu s-a supărat într-o seară de iarnă pe bietul animal zburdalnic, care sărise gardul şi era la stogurile cu fân, a luat puşca agăţată într-un cui după uşă, s-a dus în grădină şi a tras cu năduf şi sete două focuri în buhai, după care a intrat paşnic în casă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi i-a zis lui bătrânica: Marie, iaca am liniştit buhaiu, de-acu n-o să-ţi mai sară gardu...!

Cei doi bunei se ajutau unul pe celălalt, se respectau şi ţineau unul la altul, fiind oameni cuminți, aşezaţi şi apreciaţi ca de altfel toţi fraţii despre care am vorbit. Dar cred că bătrânelu meu avea o bardă mai bună și mai ascuțită, care-i era îndemânatică şi lui moş Toader, acesta venind de multe ori s-o ceară cu împrumut.

Mi-i amintesc pe amândoi cum stăteau în curte, vara la umbra unei bucătării şi iarna într-o cameră mică a bucătăriei, la un pahar cu vin roşu şi câteodată moşul Toader pleca cu barda acasă, pentru că era bună și pentru ascuţit haragii la vie. Iarna nu-mi amintesc să fi fost discuţii, însă de câteva ori, primăvara și vara, am asistat la scene de pomină.

Cu certitudine, o parte din substanţa comediei şi talentului marelui actor provine şi din felul cum au trăit aceşti oameni ai satului, care l-au impresionat şi i-au marcat destinul de excepție şi existenţa.

Dar să vă spun mai departe cum a fost cu barda. Aveam vreo 6-7 ani, era o zi de vară, liniştită, cu o căldură înnăbuşitoare. Bătrânelu lucra prin ogradă şi la un moment dat, după ce-a bodogănit, cotrobăit și ”sfințit” prin mai multe locuri, l-am văzut că se duce la gard.

Era obiceiul şi este şi acum, ca oamenii să se sprijine cu coatele pe gard şi să se uite aşa în zare, sau la cine mai trece pe drum, că de !..., stătea la strada principală, aproape de biserică, iar prin satul liniștit odinioară trecea o maşină la câteva zile, ridicând nori de praf în care intrau toţi copiii ca într-un tunel, de la un capăt la altul al satului.

Însă, după ce bătrânelu s-a aşezat bine cu coatele pe gardul din nuiele de răchită, numai ce-l văd că începe a striga, în acea zi liniştită cu multă zăpușeală, în care părea că şi timpul se oprise: ”măi Toaderee”!, întâi scurt şi nu prea tare, de parcă ar fi vrut să-şi dreagă glasul.

Moşul Toader locuia într-o casă situată pe o stradă paralelă cu cea principală, mai spre valea satului - în acel loc construindu-și casa Ada Croitoru, nepoata de soră a actorului - casele bătrânilor aflându-se destul de departe, una de alta. Însă chiar şi aşa, când a strigat, vocea lui mi se părea că se aude ca un vuiet.

După o pauză nu prea lungă, strigătul lui a răsunat din nou de această dată mult mai accentuat, ca un tunet prelung: ”măi Toadereee măiii” !!! Pentru mine acest mod de a dialoga era un eveniment şi eram numai ochi şi urechi. Într-un târziu moşul Toader a răspuns cu un ”daaa”!!!, prelung, mai calm şi liniştit, însă mie mi se părea că răspunde de undeva mult mai departe.

Acest dialog de la distanţă a continuat cu întrebarea: ”îţi mai trebuie bardaaa”?!!! După un moment de tăcere a venit şi invariabilul răspuns: ”nuuu”!!! La care bătrânelu, conştient că de felul cum v-a încheia dialogul, ascultat de toţi vecinii, va ajunge acasă în timp util şi plimbăreaţa sa unealtă, a mai tunat odată din toţi ”rărunchii”: ”să-mi aduci bardaaa”!!!

Nu a trecut mult timp şi moşul Toader s-a înfăţişat grăbit şi după ce şi-au dat bineţe, cumva sfios i-a înmânat barda, spunându-i cu o cumsecădenie specifică ţăranilor din vechime: ”mulţămăsc măi Ioane, ţi-am adus barda”.

Tumultuosul dialog de la distanţă, care se mai repeta când moşul Toader împrumuta barda de la bătrânelu, mai dezmorţea atmosfera, ici-colo se auzeau câinii lătrând şi pe la casele apropiate se mai arătau și vecinele la gard.

În acest mediu a crescut şi marele actor, într-un sat în care oamenii chiar dacă purtau opinci vara şi iarna, se respectau și erau cuviincioși, aveau respect pentru muncă și acea bunătate sufletească a oamenilor trecuți prin viață și nevoi, iar de sărbători se încălțau cu bocanci sau cizme din piele și mai rar cu pantofi.

Casele erau mici, acoperite cu stuf, de regulă cu două camere şi un hol - tindă - pe mijloc, cu prispe din lut şi brâie din humă, unele cu cerdacuri, iar pe jos mai rar se făceau podele din lemn, majoritatea podele erau din lut cu pleavă de la treieratul grâului.

Pereții caselor erau făcuți din chirpici sau din furci de salcâm printre care se intercalau și împleteau vălătuci - un amestec de lut cu pleavă şi paie de grâu - erau lipite cu lut şi zugrăvite cu var în care se punea chindrus, o vopsea de culoare albastră, mai închisă la culoare la exterior şi mai deschisă în camere.

În camere erau fixate paturi făcute din ţăruşi - pari scurţi din salcâm sau răchită - bătuţi în podeaua de pământ, finisată peste lutul cu pleavă cu un strat de lut amestecat cu bălegar de cal. Pe acei ţăruşi se punea un cadru făcut din bucăţi de lemn şi scândură, iar în acesta se aşeza un mindir - o saltea - cu paie proaspete.

Pentru încălzirea lor, iarna se foloseau ciucălăi de la ştiuleţi, coceni de porumb după ce hrăneau oile şi vitele, de asemenea şi beldiile de la floarea soarelui, iar iluminatul se făcea cu lămpi care ardeau cu petrol lampant şi dădeau o lumină slabă şi difuză.

Se folosea pentru încălzit şi celebrul „tizic”, făcut din gunoi de grajd şi bălegar, amestecat cu paie şi pus vara la uscat. Acest tizic era probabil şi o reminiscenţă din perioada migraţiei hunilor, chiar am văzut într-o emisiune despre mongoli, cum aceştia pregăteau tizicul şi-l puneau la uscat aşa cum făceau şi buneii mei.

Fiecare gospodărie avea în curte un cuptor pentru copt pâine, alivancă, cozonac, pască, pentru fiert pilaful de orez cu friptură şi sarmale în oale de lut, precum şi un ”cuptearaş” mai mic cu plită unde se pregătea mâncarea în fiecare zi, din primăvară până târziu în toamnă.

La cuptor se făceau mâncăruri şi bunătăţi pe care gospodinele satului le puneau pe mese frumos împodobite, de 8 septembrie, atunci când este „hramul Sfintei Marii sau Hramul Sântămăriei” – sărbătoarea satului, de Crăciun şi Anul Nou şi de Sfintele Paşte, aşteptându-şi cu grijă și pregătiţi rudele şi oaspeţii.

Oamenii satului de odinioară se îmbrăcau vara cu un fel de cămeşoaie lungi din cânepă sau bumbac. La şcoală, copiii din generațiile de dinaintea mea, scriau pe tăbliţe din ceramică, cu cuie, iar mai târziu au apărut cerneala şi călimările din sticlă colorate în albastru şi negru, fără capac, cu gura răsfrântă în interior ca să nu curgă preţiosul lichid albastru.

Puţinele cărţi și caiete erau purtate la şcoală într-o taşcă vârstată, legată cu sfoară și petrecută după gât, făcută dintr-un material tradiţional denumit „macat”, ţesut iarna la stative de gospodine şi fiicele lor, din lână, dungată şi viu colorată, iar copiii din familii mai înstărite aveau în tașcă câte o felie de pâine unsă cu untură, alivancă, plăcinte, turte, ori un urs de mămăligă cu brânză.

Stilourile și pixurile erau rarități pentru că erau scumpe, iar tocurile erau un lux. Peniţele pe care le cumpăram de la magazin, le fixam în tocuri sau într-o bucată mai subţire din partea de sus a coceanului de porumb. Cei mai pricepuți dintre noi, făceau și stilouri din stuf, chiar și ”scripci” din strujeni. Şi totuşi, cu toate greutățile prin care am trecut toți, la Santa Mare se învăţa carte.

Învățătorii noștri și profesorii de care cu drag ne amintim - Margareta și Ioan (Jan) Duduc, Emilia și Gheorghe Curcă, Janeta și Petru Ojog, Ioan Ciobanu, Ioan Timofte, Constantin Curcă, Paulica și Constantin Cobzaru, Șalaru Paraschiva, Lucia și Vartolomei Ojog, Georgeta și Dumitru Duduc ș.a. - acei oameni deosebiți, generoși, cu suflet mare, ne-au învățat întâi cum să ținem tocul în mână, să scriem primele litere și să înțelegem sensul literelor, pentru a forma cuvinte. Apoi, ne-au luminat mintea cu lecturi care ne captivau și dezvoltau imaginația și gândirea, ne-au insuflat dragostea pentru carte și muncă, pentru mulți dintre noi îndemnurile și învățămintele lor călăuzindu-ne și fiindu-ne țel în viață.

Încerc să-l văd copil pe străzile satului pe actorul Mihai Mereuţă, desculţ şi cu un ”cămeşoi” lung de cânepă, cu picioarele zgâriate și ”tăbăcite” de spini şi pietre, bucurându-se de viaţă împreună cu alţi copii ai satului și grăbindu-se spre viaţa închinată pe altarul Thaliei - unica sa dragoste care nu i-a înşelat niciodată idealurile - alergând spre viață pe uliţele prăfuite, la şcoală şi acasă, la munca câmpului şi la joacă.

Îmbrăcat iarna cu haine de suman, cu o căciulă miţoasă din blană de miel şi opinci în picioare şi, ajutat de talentul său nativ şi de destinul inexorabil, ajungând la Teatrul Lucia Sturza Bulandra şi în ultimii ani ai vieții - ca o recunoaștere a talentului și a valorii sale - pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

La Teatrul Naţional, în acest panteon al culturii neamului românesc, marele actor din Santa Mare a interpretat magistral ultimul său rol important – Niță Snae din piesa “Boabe de rouă pe o frunză de lotus în bătaia lunii” - rol în care, poate şi-a revăzut cu ochii copilăriei, boabele de rouă de pe frunzele foşnind în pomii din livada casei părintești, iubitorii de teatru aplaudându-l îndelung și din nefericire pentru ultima dată pe o scenă de teatru.

Pentru omul şi actorul Mihai MEREUŢĂ, personalitate a culturii, teatrului și cinematografiei, unul dintre reprezentanții generației de aur ai teatrului și filmului românesc, un actor popular, apreciat și iubit de spectatori, de la a cărui naştere s-au împlinit 95 de ani, la 29 noiembrie 2019, și 16 ani de la plecarea spre veșnicie, pe data de 1 aprilie 2003.

Prin umorul și talentul său nativ, modul personal de interpretare, naturalețea și firescul abordării rolurilor din piesele de teatru și din filme, a oferit spectatorilor spiritualitate și cultură, bucurie și încântare, destinul dăruindu-i cu generozitate elogii, aprecieri și aplauze, împliniri sufleteşti și spirituale.


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2019-11-30



Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray