2019-12-15 02:27

hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx

Dintre toate curentele artistice acreditate ca majore în istoria artei, puţine sunt acelea care, după ce ţi s-au prezentat, te lasă “sedus şi abandonat” în compania atâtor de multe întrebări, nelămuriri sau chiar nemulţumiri precum face să se întâmple suprarealismul. Să zicem că, graţie unei imense publicităţi favorabile de care se bucură eticheta de “artă suprarealistă” de la naştere şi până astăzi, rar poţi să nu “cazi victimă” invitaţiei de a asista fie la un experiment SR, fie, într-un caz obişnuit, la o expoziţie SR.

Despre un altfel de mesaj

Eşti “captat”, în genere, de o polaritate stranie, care pe de o parte pare să se prezinte sub forma celor mai banale lucruri sau viziuni, dar pe de altă parte, atunci când te apropii bine de ea, îţi aruncă în aer orice idee de normalitate cu care, de obicei, asociezi acel lucru. Ba, în 999 de cazuri dintr-o mie, acea idee are şi darul de a te înspăimânta, de la fior până la groază, ceea ce face ca, în final, respectiva morfologie a artei să te cam bântuie. Plus că, odată în plus şi apăsat, acea imagine bine înregistrată în sine, aproape cu neputinţă de înlăturat, te destabilizează spunându-ţi că “nu pricepi nimic din artă”. Am refăcut personal, de la distanţă şi oarecum asigurat prin această îndepărtare, experienţa mentală a unei plimbări liniştite prin oraş în timpul căreia îţi apare brusc în faţa ochilor un păianjen supradimensionat, uriaş (vezi lucrarea artistei Louise Bourgeois, “Mama”, 1999). E foarte posibil ca la prima vedere să cam uiţi că acest exemplar de artă (urbană) a ajuns să fie motivul unor intense discuţii tematice şi academic-estetice legate de statutul  de “obiect teoretic” de  care vorbeşte undeva Victor Ieronim Stoichiţă. Şi e aproape sigur că o astfel de confruntare îţi întăreşte ideea că arta este (foarte) greu de înţeles. Această e abordarea cea mai frecventă, care uneori conduce chiar la “divorţuri”  - “de ce să mai văd artă, dacă tot nu înţeleg nimic din ea?” Din fericire, aceasta este exact întrebarea greşită, care nu trebuie să fie pusă artei. Pentru că opera estetică nu se adresează (decât tangenţial) raţionalului – în sensul că nu mizează pe afectarea capacităţilor raţionale, de regulă asociate ştiinţificului: nu acesta este scopul ei.  Aplicat, de pildă, la “Mama”, o metodă cu “rezonuri” cuantificabile te-ar putea asigura că respectiva sculptură “e un păianjen din bronz de x tone din marmură şi oţel parţial polisat, cu dimensiunile 9,2 x 8,91 x 10,23 m”, eventual ar mai putea spune ceva şi despre distanţa dintre picioarele insectei ori despre suportul material care a oferit stabilitate acestei structuri. Evident, toate aceste informaţii afirmă ceva despre obiectul în sine, dar extrem de puţin despre arta sau obiectul de artă cu care suntem confruntaţi. De unde, în paranteză fie spus, insatisfacţia multora dintre vizitatori atunci când iau cunoştinţă de o astfel de exprimare artistică.

…şi o altfel de “cuprindere”

Ori, tocmai de aici, de la simpla informaţie începe arta – mai ales prin “îndrumarea” (sau libera formulare a) unor interogaţii: de ce este numită o formă de păianjen “Mama”? De ce e “Mama” atât de mare? De ce e din oţel şi marmură? De ce e aici? Cum trebuie să o privesc? Trebuie să o văd de undeva anume?  Ce reacţii imediate şi mediate am faţă de ea? Dacă, în cele din urmă, mă obişnuiesc cu ea, devine această formă prietenoasă sau rămâne tot “duşmană”? Şi, dacă îmi pun această întrebare – s-a schimbat ea sau modul în care eu o văd? În fine, e bine de ştiut că se poate vorbi şi despre o raţionalitate a artei, dar că aceasta “apare” numai după ce răspunsuri bine argumentate punctuale au fost găsite tuturor acestor întrebări – şi, desigur, altora, pe care nu le vom enumera aici. Practic, aşadar, înţelegerea şi comunicarea unui spectator cu o operă de artă sunt nesfârşite, mereu deschise – noi uşi se deschid, cu fiecare contemplare, spiritului sensbil la aceste provocări.

Şi ne-am servit în cele de mai sus de pretextul “Mamei” tocmai pentru că importanţi critici de artă o consideră o expresie de bună calitate a recurenţei suprarealismului (fiecare curent artistic cunoaşte reveniri sau prezenţe constante în succesiunea curentelor estetice). Ori, SR şi-a păstrat, de la debut şi până astăzi, o autentică “vână personală” în ceea ce s-ar putea numi “împărăţia vie a visului urât”. Căci SR nu e deloc calofil – nu-l interesează formele meşteşugite ca “păcăleală” a văzului; mai mult chiar, îşi propune să fie inconfortabil; el nu vrea nici să te “desfăteze”, nici măcar să te aducă într-o stare de relaxare, de detaşare. El este şi vrea să fie o provocare pe toate “straturile” fiinţei, de la senzoriu până la inteligenţă, căci e deopotrivă artă a inconştientului şi dorinţă de artă conceptuală. De aceea, printre altele, acest curent este mereu actual.

Arce peste timp

E greu, de pildă, să dai cu ochii de “Pantofii Evei” ai lui Jan Svankmajer* şi să nu revezi ceaşca de cafea (“Micul dejun în blană”) a elveţiencei Meret Oppenheim – acelaşi obiect (teoretic) de uz, o aceeaşi deturnare a uzului ratat în abuz plastic (=viol consimţit) plin de sensuri şi interogaţii, o aceeaşi disimulată acroşare a senzoriului/sexualului sublimat, o aceeaşi invitaţie la “visare-împreună” (şi ce multe spune, de pildă, faptul că la 1936 obiectul făcea trimitere la “aristocraţia” cutumiară a unei civilizaţii, pe când acum este vizată setea de migraţie, obsesia deplasării!). Tot astfel, roditor, cade sub “judecata spiritului” ţestoasa falsă a aceluiaşi artist, cu nenumăratele-i conotaţii, de la obiectele duchampiene la “naturile moarte” ale lui Damien Hirst. Dar avem în faţă, de fapt, o ţestoasă-cămilă cu un apendice vegetal care antrenează deodată colaj şi taxidermie, imaginea unei faune imaginare care nu are cum să nu ne îndrepte atenţia către problematica actuală a mixării genelor şi organismelor modificate. Nici Katerina Pinosova nu abdică de la tema-mamă a obsesiilor erotice sublimate via Freud-vis-sexualitate-animal imaginar-mitologie. “Lupul”-sfinx pe care artista ni-l prezintă poate fi emblema/poate face parte fără nici o supărare din recuzita oricărei “caste sexuale a inocenţilor contemporani”: e acolo detaşare ludică, abordare relaxată a oricăror probleme conexe, poate egalitate între sexe, dar şi un nu ştiu ce ameninţător care sugerează că această luare în râs” nu este chiar “soluţia soluţiilor”. Completează aceste “sculpturi moi” un fond pictural de memorie Bosch, interogând vina sau “deliciul vicios” al vederii: este ceea ce vedem o realitate în sine sau numai prin noi? Este vederea/adevărul în noi sau în afara noastră? Cât suntem de binecuvântaţi sau de condamnaţi de darul vederii? Acestea ne “scormonesc” dinspre Eva Svankmajerova, Jan Kohout, Jan Gabriel. De aceea credem că suprarealismul stă, în temeiurile sale, pe o “neştiinţă în faţa întrebărilor sorţii” care implică, atitudinal, şi orgoliul de a răspunde, cumva, la “ghicitoare”, dar şi teama că înfruntând Sfinxul, va trebui să ne războim cu destinalele încercări ale Adevărului  (fiecăruia dintre noi).

…………….

*Alt Aer – Jan Svankmajer & Grupul Suprarealiştilor cehi şi slovaci, 11 dec. 2014 – 31 Ian. 2015, UNA Galeria, Bucureşti


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2015-01-15

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Arta cu gene de Sfinx
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray