2019-12-14 04:35

hoSTIUcARTA.ro: „Arta săracă, autosacrificială”

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: „Arta săracă, autosacrificială”

Deşi Dorina Horătău este un plastician care acţionează cu iniţiativa şi vigoarea tinereţii, arta ei – pe care o cunosc de îndeajuns de multă vreme, dar cu care mă familiarizez încă, dată fiind complexitatea ei – vine de departe. Iată de ce consider că a o înţelege şi a o interpreta înseamnă a coborî mult în adânc, pe o scară elicoidală asemănătoare structurii ADN-ului, o scară în lungul căreia cele două „rampe” care alcătuiesc amintita structură – una corespunzând timpului şi alta spaţiului – se împletesc şi, substituindu-se necontenit una celeilalte, alcătuiesc, iată, o ciudată ţesătură ce prinde în ochiurile ei nimic alta decât fenomenul vieţii celei mai tainice.

Propunându-mi să vorbesc despre arta Dorinei Horătău mi-ar fi mai uşor, poate, să încerc să o plasez pe artistă – împreună cu operele sale – în peisajul mişcat şi complex al modernităţii şi al contemporaneităţii, şi să încerc să găsesc „puncte de contact” cu demersul unei Ana Lupaş, a unei Magdalena Abakanowicz şi – de ce nu?! – cu acela al unui Joseph Beuys. Acesta din urmă, aflat necontenit într-o straşnică iarnă a memoriei, pentru a se putea feri de frigul ei năprasnic, „ţese” retrospectiv un soi de ţol, ori mantie. Le ţese din fetru şi seu, şi, slujindu-se de ţolul-mantie, se-nveleşte nu numai pe sine, ci, o dată cu el, înveleşte şi obiectele din jur, pianul bunăoară. Iar atunci când fetrul şi seul îi lipsesc, se-mbăiază cu miere şi aur. Am identificat anume cele trei „cazuri”, reprezentând, fiecare, câte o experienţă creatoare exemplară, descoperind în fiecare dintre ele câte o pistă pe care şi Dorina Horătău ar fi putut-o urma: aceea a filonului viu şi sensibil – în sensul că este capabil să reacţioneze şi să sufere aidoma unui fiinţe – a ceea ce numim „zestre etnografică”, apoi aceea a tapiseriei devenite obiect şi operă statuară deopotrivă şi, fireşte, aceea a artistului acţionist care-şi dizolvă fără nici un fel de milă propria operă, iar atunci când aceasta nu mai este – sau atunci când lui, artistului, i se pare că opera a dispărut, că s-a mistuit în fluxul sălbatic al vieţii – îşi dizolvă până şi propriul gest creator în baia acidă şi corozivă a celei mai aspre, mai ascetice autobiografii, în chip christic asumată.

Iată nişte căi exegetice pe care le-am „cartografiat”, dar pe care sunt hotărât să nu le urmez, întrucât nutresc convingerea că din pricina unei excesive smerenii, vecină cu chenoza monahului, din care consider că orice artist autentic se împărtăşeşte – de la Odillon Redon la Brâncuşi, la James Joyce şi Ezra Pound – Dorina Horătău gândeşte că autobiografia ce ar putea părea unilor exemplară este, pentru ea, lipsită de importanţă. Iată de ce cred că parcursul ei creator se orientează către un alt curriculum vitae, acela al istoriei artei înseşi, pe care-l consideră mult mai însemnat şi din care – ţesând şi bricolând – îşi trage inspiraţia şi seva. Pe acesta se străduieşte – creând propria-i operă – să-l exploreze. De acolo îşi „recrutează” vecinătăţile, afinităţile şi prieteniile. Prin aceasta nu doresc însă să afirm că Dorina Horătău este un artist livresc. Dimpotrivă, cunoscând-o şi având în memorie şi imaginea ei ca „lucrătoare” pornită să ţeasă nimic altceva decât iarba câmpului, strecurând cu abilitate fânul prin urzeala războiul vertical plasat foarte la vedere, chiar în vitrina Galeriei „Galateea”, trăiesc limpedea senzaţie că artista nici măcar nu intenţionează să se substituie vremelnic şi demonstrativ personajelor descoperite prin albumele de artă, prin mitologii, ori prin tratatele de istorie a religiilor, asumându-şi în mod simbolic rolul acestora, ci – sumă a oricărei chenoze, atâta câtă este dată oamenilor! – pare că vrea să se dizolve în însăşi substanţa personajelor mitice, altfel spus, devenindu-le jertfă, se lasă „înghiţită” de acestea.

Dacă Dorina Horătău nu este un creator livresc, îmi voi asuma, în schimb, riscul de-a fi un critic livresc. Aşa că, iată-mă plonjând într-un segment al istoriei artei pe care, subiectiv, îl simt foarte aproape. Voi cere aşadar îngăduinţa „să vă povestesc” un tablou al lui Diego de Velazquez, ghiciţi deja... Las Hilanderas, Ţesătoarele...

E un tablou în care obişnuinţele privitorului sunt contrariate, ba chiar brutal răsturnate. Căci lumina, pe care suntem tentaţi s-o descoperim mereu în primul plan al imaginii s-a refugiat la Velazquez în planul cel mai îndepărtat. Iar primul plan, uitat de tot în umbră, ba chiar lăsat în întuneric, este „locuit” de muncitoarele aflate în plină activitate: Las Hilanderas. Mişcarea laborioasă este abil sugerată prin tehnica nonfinitului, căci, iată, chipul aceleia care poartă povara balotului de lână, deşi la vedere, nici măcar nu se lasă ghicit. În schimb, cu o maximă claritate sunt reprezentate doamnele de la curte, poate Meninele, aflate în planul median al imaginii. Ele admiră tapiseria, care ea singură pare să emită lumină. Acolo sunt înfăţişate Palas Atena, muritoarea Arachne şi mitica lor întrecere în arta ţesutului. Privind tabloul, e ca şi cum opera de artă reprezentată în ultimul plan ar fi purtătoare de fiinţă, iar tot restul, cufundat în întuneric, n-ar fi decât reflexul palid al celei dintâi, întocmai ca-n peştera platoniciană. Iar acum, după această descriere pe care-o consider îndeajuns de exactă, urmează să găsesc rolul Dorinei Horătău pe această hartă abil pictată, ce ne înfăţişează însăşi teritoriile artei ţesutului, împărăţia acestei arte. Cred a nu greşi atunci când afirm că Dorina Horătău şi efortul ei laborios se dizolvă nu doar în substanţa mitică a Atenei şi-a lui Arachne, ci prin acea chenoză ori autosacrificiu de care-am pomenit, reuneşte să sudeze laolaltă – prin substanţa propriei fiinţe – atât personajele mitice, Palas şi Arachne, dar şi pe umilele lucrătoare din primul plan. Şi cred că la această unire fiinţială o face părtaşă şi pe Penelopa – absentă în tabloul lui Velazquez –, ţinând seamă de preocupările Dorinei Horătău pentru redeşteptarea unui soi de memorie etnografică din resturile fibrelor textile recuperate. Această recuperare, care presupune într-o primă etapă deşirarea lucrurilor ţesute cândva, e tot una, cred, cu efortul miticei Penelope. Iată de ce cred că segmentul cel mai apropiat şi drag mie din cuprinsul artei moderne, care-ar putea sălăşlui şi efortul Dorinei Horătău, e ceea ce italienii au numit „arte povera”. Presupunând întotdeauna sacrificiul şi – în termeni teologici exprimându-mă – „tăierea voiei proprii”, „arta săracă”, autosacrificială, pare a fi fost încifrată şi în versurile Ilenei Mălăncioiu, din care-mi propun să citez, întrucât le găsesc ilustrative şi pentru poetica Dorinei Horătău:

„Nu pot să mă plâng de foame/ Hrana mea din ceruri vine/Dar mi-e teamă pentru zeul/Ce se va hrăni cu mine.// Sunt prea neagră, sunt prea tristă/Jertfa mea poate să-i pară/Şi mai slabă decât este/ Şi mai rea şi mai amară.// Sângele-ar putea să-l verse/ într-un câmp frumos de maci/Carnea ar putea ramâne/Să se-mpartă la săraci“.

Dorina Horătău, REVIVAL, expoziţie de obiect textil, Casa „Ion Mincu”/Sediul OAR/Str. Pictor Verona nr. 19, deschisă între 22.10-03.11. 2014


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2014-10-23

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: 'Arta săracă, autosacrificială”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: 'Arta săracă, autosacrificială”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: 'Arta săracă, autosacrificială”
zoom

hoSTIUcARTA.ro: 'Arta săracă, autosacrificială”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: 'Arta săracă, autosacrificială”
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray