2019-12-14 05:05

hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată „se întoarce”

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată „se întoarce”

La capătul unei fraze care inevitabil ne va spori numărul de neprieteni printre “leaderii” artelor bucureştene – “Ce expoziţie de ţinută, ce lovitură de imagine ar fi fost Salonul Naţional de pictură dacă în el nu ar fi fost acceptaţi şi artişti-rebuturi!” – ne vom exprima doar regretul faţă de inconsistenţa plastică a ambelor „locuri”, silite a supravieţui/a se prezenta separat (s-a sperat, a la roumaine, via strategie de tipul „praf în ochi”, că media slabă a fiecărui „gest comun” va fi cumva salvată de cele câteva „lumini” – ceea ce desigur, nu s-a întâmplat). Puţine piese bune ţineau galeriile de la Simeza, mai toate grupate sub genericul explorării posibilităţilor cromatice în cadrul pictural al „ferestrei” clasice, în vreme ce Galeriile Căminul Artei au oferit interesaţilor o mostră de experimentalism pictural axată pe forţarea/cercetarea dinamicii estetice ce ar fi exploatat tensiunile dintre dintre morfologiile conţinătoare şi câmpul cromatic.

Despre neştiinţa alegerilor

Mai simplu spus, deplângem pierderea „lecţiei de pictură” pe care am fi putut-o savura dacă explorarea „zbaterilor” culorii înrămate cuminte ar fi contrastat/s-ar fi completat? cu instalaţia folosind culoarea. Desigur, ne ferim a construi o polaritate simplistă, care ar opune „viziunea bătrână” a celor ce plătesc tribut ramei simple „dezlegării tinereşti” pe care ar arăta-o, chipurile, tratarea instalaţionistă a suprafeţelor. Întâi, pentru că, deşi pare cea mai simplă şi mai accesibilă formă de exprimare artistică, pictura mare cere densă şi aplicată investiţie spirituală, reclamă un fond formativ, cultural, sensibil care să poată lansa „exploratorul” dincolo de nivelul amatorist al „mimării naturalului”; cei ce s-au apropiat cu mare atenţie de picturile lui Florin Mitroi sau chiar ale lui Sorin Dumitrescu (în faza lor ne-narcisist-dogmatică) ştiu foarte bine la ce anume ne referim: se căutau şi, uneori, se descopereau esenţe ale artei picturii. Într-un al doilea rând pentru că, tocmai fiindcă reazemă pe regula de viaţă „nulla dies sine linea”, adică pe exerciţiu perpetuu, ai deseori surpriza de a observa că unii pictori maturi sau mai în vârstă au mai frecvent percepţii, viziuni şi opere net mai „spontane”, mai „tinereşti” decât lucrările obosite înainte de vreme ale mai-proaspeţilor epigoni, formaţi întru facilitatea „plesnelii”. Tertio, nu e deloc suficient să „fărbuieşti” un obiect oarecare ori o formă mai specială pentru a avea pretenţia „instalaţionismului” ad-hoc; nu de alta, dar în cazul vreunui luft grosolan, colegii pot vedea nu doar că stapâneşti înfiorător de prost vulgaritatea superficială a culorii, dar şi că eşti cu totul în stare să ratezi cea mai elementară regulă de articulare a unui obiect la „cererea” unui spaţiu conţinător. Nu mai vorbim de domnia arbitrariului care face ca lucrările să fie expuse de curatori care bâiguie prin întunericul necunostinţei regulilor aranjării spaţiale, atunci când „opţiunile” nu le sunt „sprijinite” de vreo vendetă de mâna a doua, care face ca „marele maestru de ceremonii” să aşeze în cel mai prost loc lucrarea vreunui „adversar” (culmea e că inclusiv incapabililor absoluţi această expunere degradantă le reuşeşte!).

...de-a jocul bun...

Date fiind cele mai sus-spuse, firesc ar fi să admitem că intensitatea valorică a lucrărilor mai reuşite, de care vom vorbi mai jos, este rezultatul conjugării fericite a unei decente potriviri între spaţiul conţinător şi morfologia de-sine-stătătoare a piesei, pe de o parte, a unui mesaj dincolo de cel doar estetic, pe de altă parte. Dacă, urcând o treaptă, descoperi forma triunghiulară a unei picturi, cu greu te vei descotorosi de imaginea de tip signaletic a vreunui panou stradal destinat traficului rutier, de pildă. (Apare indecizia semantică dintre simbolica şi semiurgia „operativă” a unui „loc cu semne”).

Două piese din expoziţie dispun de calitatea de a „funcţiona” ca obiecte picturale ce modifică în bine locul, încărcând de sens percepţia spaţiului: coliţa de obiecte metalice perforate a lui Ionuţ Barbu şi „stâlpul” lui Costin Neamţu.  Amintitor de Diet Sayler, „cubul descompus”/coliţa atacă un loc tare al spaţiului, colţul, faţă de care se raportează „fals”, pentru că obligă privirea la fixare şi, în acelaşi timp, solicită recursul observatorului la viziunea de tip anamorfoză. Inteligenta utilizare a „tăieturilor”, care compun o grafie proprie pe fundalul unei core-grafii a acestui puzzle este marea  calitate a ansamblului; considerăm, totuşi, etic-firesc să amintim că această „expunere retrasă” a fost folosită exact în acelaşi loc şi spaţiu de Angelica Alexa – obiectul-tablou de atunci, mai mic ca dimensiuni, deţinea şi o componentă narativă, un story care aşezau parcă mai adecvat acel tablou -mărturisire la colţ decât această „declaraţie de forţă”, parcă uşor prea egoistă...

De elogiat viziunea şi ştiinţa obiectual-artistică a lui Costin Neamţu: totemul abstract acoperit cu semne cromatice este oriunde ca/şi pretutindeni, se autoconţine şi auto-expune. Iar măsura lui raportabilă la om, ca şi „încheierea” lui simili-naivă trimit, cumva, la o auto-identificare nu doar a artistului („artistul bun este un mare singuratic”, spunea cineva), dar a „artei-fără-de-sfârşit”, care trebuie să fie parte a vieţii. Acel „Bet-El” este (far) al locului, dar şi al lumii, în toate sensurile acestei apartenenţe. Vasile Tolan şi Marius Burhan atacă „viaţa semnelor” în propuneri picturale diferite formal şi coloristic, dar ambele mărturisind o apologie asumată a superficialului: sunt discursuri despre independenţa picturii faţă de orice condiţionare spaţială, chiar dacă ele îi transgresează cumva limitele înspre „scrierea pură” ce stă la baza decorativului. Ai impresia că „notările”, puternice, sunt „tăieturi”,  fragmente ale unui mesaj „mai mare” care urmează să fie gândit, văzut, abordat, reprezentat. Interesantă, ca figurare a unui concept al haosului prins în mijloace picturale, şi instalaţia lui Lisandru Neamţu, semn al domniei fortuitului, al purei existenţe dezrobite de orice condiţionare. Strict pe linie conceptuală, ni s-ar propune o interogaţie nevinovată, până la proba contrarie: arta este dincolo sau dincoace de obiect? Dar, dincolo de arta (deloc) simplă, unde aşezăm sensul, linia de unire a sensibilităţii între peştele (hristic?) care pluteşte şi „piatra de la Mecca” ce apasă/fixează rotundul cerului? (Este o alegorie cel puţin posibilă...)  Mai citim o provocare hâtră venind dinspre „cămaşa” desfăşurată, de spirit Prolog şi de memorie Alechinski pe care ne-o „dăruieşte” chicotind în sine Dan Minea, parcă uşor prea plină de direcţii „democratice”, ne-ierarhizate, dar de o parazitare a semnelor cumva apropiată.

Şi tot ca pe o propunere ironică, decalc al unor întrebări sau dialoguri care nu au avut loc, privim pseudo-instalaţia lui Adrian Buzdugan, discurs auto-referenţial despre „unicitate”, „valoare”, poate complicitate...

• Salonul naţional de Pictură 2014, Galeria Centrul Artelor Vizuale (Căminul Artei)


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2014-11-27

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată 'se întoarce”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată 'se întoarce”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată 'se întoarce”
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată 'se întoarce”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată 'se întoarce”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Arta suspendată 'se întoarce”
zoom





Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray