2020-08-04 20:41

hoSTIUcARTA.ro: Eu când vreau să Dostoievski, Duchamp

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Eu când vreau să Dostoievski, Duchamp

Interogaţie: care ar fi sensul intelectual şi estetic al unei naraţiuni care „aşează” parafrază peste parafrază? Căci atunci când ironizezi dictonul „cu orice s-ar ocupa oamenii de ştiinţă, în cele din urmă vor ajunge tot la o armă” prin sentinţa „orice ar crea un artist, până la urmă el tot ajunge gest politic”, comparaţia se dovedeşte pilduitoare, iar relaţia pe care ea o moşeşte între cele două rostiri rămâne principial una de substanţă.

Arta cea s(c)ăpătoare de sisteme

Acum câţiva ani, un student artist a avut ideea explodării relaţiei dintre artă şi politic prin grafitarea unui zid. Întâi mirate ca li se cere acordul într-o chestiune care nu-i privea, probabil pentru că o considerau minoră, „autorităţili” au avut spontan doza de ofuscare oficială atunci când li s-a precizat că zidul cu pricina ar fi fost să fie al Cotrocenilor; ori, comunistoizi până-n măduvă, mahării locali au reamintit - cu toate forţele de ordine - popo’ului că ‘mnealor nu pot fi atinşi decât cel mult de limbile calde ale „pretinilor”. Episodul este antologabil nu doar pentru că ar fi de-a dreptul riscant să mai refacem „evenimentul”  (nimic nu s-a schimbat în mintea celor din fruntea bucatelor, să nu ne iluzionăm), dar pentru că dacă nu dovedeşte, cel puţin susţine valabilitatea „aforismelor” enunţate la început. Chiar sub forma lor contrasă: cu orice s-ar ocupa artistul, până la urmă acesta tot gest politic devine.

Ori, cazul Flaviei Lupu* este şi el dublu limitat: de destinul individual, pe de o parte, de intenţionalitatea gestului artistic, pe de altă parte. Nu oricui i se poate întâmpla să fie crescut într-un mediu saturat de putere (fie ea şi românească), nu oricine are atitudinea temerară a mărturisirii publice, fie ea şi via artă. Istoriceşte, o „devoalare” de acest fel nu are cum să nu trimită la studenţimea poloneză a fiilor de nomenclaturişti care, cercetând bibliotecile confiscate de ai lor părinţi „chiaburilor”, au descoperit, de pildă, că doctrina partidului nu prea avea la bază filosofia hegeliană, aşa cum li se preda în universităţi. Iar câteva întrebări bine puse „organelor superioare” au fost suficiente să declanşeze un scandal de neoprit...

De admirat atitudinea personală, orientată spre evoluţie şi nu spre revoluţie a tinerei, inclusiv ieşirea din limitarea unui orizont foarte posibil al suficienţei şi autosuficienţei: a quoi bon quitter Constanţa, acolo unde beneficiai de un statut oricum invidiabil? Poate că intelectuala Flavia Lupu va fi citit acea fabulă a cărei morală este „ce reprezintă un rege/pe lângă un poet”? Se prea poate... Cert este că, în ciuda „specializării” în pictură, ea a reuşit să evite în această expoziţie-manifestare clişeul exprimării prin „culoare şi formă” – opţiune pe care o interpretăm ca dorinţă de a se reprezenta prin îndepărtare, a numi prin obiectivare. De unde gustul pentru instalaţie, care afirmă ceva despre libertatea opţiunii estetice, ca şi despre o bună ştiinţă a selecţiei pieselor-de-puzzle-destinal. Prin uzul exhibiţionist, într-o oarecare măsură, al inevitabilelor „objets trouves” (contează mai puţin că ele puteau fi descoperite într-un album personal), artista naşte serii de semnificaţii, ascunzând cumva tocmai ceea ce aceste obiecte par să spună: eu, diploma cutare, reprezint omul-elev Flavia, care a binemeritat acea distincţie la un moment dat. Teoretic, aceste înscrisuri oficiale sunt marca unei excelenţe dobândite prin efort personal; dat fiind că părinţii erau la acea vreme oameni normali (vezi poza clasică a fetiţei ţinute ca o torţă de tatăl mândru), rezultatele trucate nu pot intra în discuţie, deci nici picanteriile cine ştie căror „dicstincţii” acordate de cutare „dască-l” de şcoală rrromanească (îndatorată până la slugărnicie, azi, cutărui cârnaţar care a „contribuit financiar la buna pavoazare a clasei”, cumpărând perdele, de pildă - cunoaştem cazuri, în Bucureştii zilelor noastre...)

Sensuri posibile

Dar ce reprezintă cu adevărat aceste diplome? Poate o „normalitate democratică”, acolo unde contează mai mult prezenţa decât decenţa şi evidenţa – „vă mulţumim că existaţi, doamnă/domnule X”? Poate o succesiune de momente mici, oarecare până la golire atunci când tu, elev truditor (într-un caz fericit), vezi cum colega ta analfabetă este răsplătită şi ea la finele anului cu aceleaşi onoruri, şi atunci păstrezi momentul, ca pe un insectar al decepţiei? Singurătatea aproape pustie a şirului ne-ar permite o atare lectură...

Poate un refugiu într-o lume a cunoaşterii, mai bogată şi mai plină decât stupiditatea oarbă a averii? – cariera Flaviei Lupu ar sprijini această presupoziţie. Dar ceva neliniştitor răzbate, totuşi, din această linie de puncte romane: ideea de călătorie al cărei sens este foarte subţire, aproape imprecizabil, mereu riscat – te înscrii într-un traseu pentru că aşa este datul, până la o vreme, te conformezi pentru/din comoditate. Dar sigur este şi ceva ironic în această „transcriere de destin” recompus din acte, ca şi cum toate aceste „remarcări” te-ar fi silit să „demonstrezi” lumii excepţionalul organic al unui traseu, atunci cand evidenţa zdrobitoare a zoologiei politice locale este profund lovită de „diagonal”, de destine umane ratate pe băncile Parlamentului, hrănite prea adesea numai de un orgoliu care acoperă marele nimic dinăuntru. Trebuie să mimezi, uneori, seriosul pentru a putea râde liniştit în prezenţa unor goluri care sună tare... În termeni estetici, Bailly şi Nancy vorbesc despre „elementul comun al sensului” prin care „compărem” – minunată vocabulă care exprimă şi sintetizează împreunarea între inşi sub zodia părerii, a părelniciei.

Manifestarea, multimedia, ar putea fi lejer arondată temei seducţiei (artistice? publicitare?), ilustrată de conceptul expoziţiei-ca-un harpon, care te fixează în cârligele semnelor vizuale (e bine să ne amintim că artefactele pe care le vedem nu sunt individual artă, ci doar stimuli vizuali, obiecte comunicaţionale cu potenţial estetic) pentru a te obliga să pui şi să-ţi pui întrebări – asupra omului, femeii, tinerei, artistei, lumii în care trăieşti, vieţii în general, asupra „sentimentelor” tale faţă de toate acestea şi ale tuturor acestor fragmente faţă de tine ş.a.m.d. Este vorba despre strategia „mesajului din sticlă”: a accepta să reduci impactul sensibil şi de sens micro  al tuturor elementelor care participă la „scrisoare” în favoarea unui alt nivel, al ţipătului-dialog în surdină, la limită al salvării prin participare îndepărtată.

Unele expoziţii te liniştesc, altele te farmecă, altele te obosesc, altele te fac să ieşi de acolo cu nelămuriri, poate cu pumnii strânşi. Experimentezi, în acest spaţiu care se închide asupra lui şi care te obligă să-i vezi „tatuajele punctuale” ale Flaviei Lupu senzaţia unei violenţe moi, făcute asupră-ţi ca prin vis, despre a cărei existenţă ai încă îndoieli; un pahar de absint despre care vrei să crezi că este vin, chiar dacă vin pelin...

*Flavia Lupu, Sunt fiica răsfăţată a unui om  politic, Victoria Art Center


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2014-09-19

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Eu când vreau să Dostoievski, Duchamp
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Eu când vreau să Dostoievski, Duchamp
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Eu când vreau să Dostoievski, Duchamp
zoom

hoSTIUcARTA.ro: Eu când vreau să Dostoievski, Duchamp
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Eu când vreau să Dostoievski, Duchamp
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


Autocar



Saray

FOCUS MEDIA

Profesionalism focusat pe tine


Fabiz