2019-07-23 18:36

hoSTIUcARTA.ro: Glorie derizoriului

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Glorie derizoriului

Derizoriu: neînsemnat, lipsit de valoare; nesemnificativ, ridicol; (log.) care rezultă din hotărârea liberă a spiritului. Acest titlu, căruia o formulare în limba franceză (gloire au derisoire) i-ar fi păstrat „savoarea” indicibilă a manelei (şi nu e deloc întâmplător, cred, faptul că expoziţia căreia ne aplicăm* îmi pare de tot înrudită cu oda lălăiaţă adusă cântătorilor ţigani, acum câţiva ani, la Muzeul Ţăranului Român, de cutare „plastician”), conţine în el germenele paradoxului care îl legitimează: discursul posibil despre individul hipertrofiat. A face ocol aproximativ unui fapt, unui cap-de-afiş (fie el şi decedat), unui fapt în condiţiile în care, teoretic, există (şi) posibilitatea criticii lui înalte.

În contra „spiritului de monopol”

 „Temei” care poate îmbrăca trei, poate chiar patru aspecte.

Este atacat „pictural” mitul lui Michael Jackson - din raţiuni de recunoaştere, folosesc grafia standard, deşi în context evident că mai potrivit ar fi fost nominativul „acreditat” Maicăl. Vorbim despre o tentativă de preamărire cu mari riscuri de kitsch, faţă de care unica întrebare cu sens este dacă artistul are sau nu forţa estetică de a face acest lucru cu ironia multivocală şi multietajată pe care ar cere-o subiectul.

Ne aflăm faţă în faţă cu o provocare pluri-disciplinară, multi-gen, a la roumaine: Maicăl ocupă în imaginarul local adolescentin un spaţiu privilegiat cu potenţial de supremaţie, dovadă fiind multele fan-cluburi încă rezistente la uzura timpului, prizarea în cluburile disco a muzicii produse de megastar şi, evident, chiar şi această expoziţie care i se dedică. O primă întrebare legitimă, în context, ar fi dacă superficialitatea mijloacelor tehnic-estetice utilizate de Cristina Oprişenescu slujeşte ideea de promovare a „aplatizării” valorilor-de-o-clipă, de globalism cultural la preţ redus: şi noi, românii, am fost atinşi de morbul/febra Maicăl, de care ne-am resimţit şi care, după caz, (nu) ne-a trecut. Dar el, MJ, rămâne un reper, întru veşnică publicitate a produselor de consum... O altă interogaţie în acelaşi sens patriotic s-ar referi la „conflictul de imagine” local-planetar: de ce anume nu face subiectul acestei laudatio pe dos vreo vedetă cântătoare carpatină, de la Dan Spătaru la Mihai Trăstariu, să zicem? Am putea încerca „să avem şi noi faliţii noştri”, după vorba dramaturgului, să ne construim un neo-mit din propria-ne imagine absorbantă de insatisfacţii şi aşteptări individuale mediocru confirmate...

În fine, am putea evoca derizoriul care marchează calitatea artei promovate de Uniunea Artiştilor în raport cu aşteptările publicului - cel mai important for profesional naţional pare să gireze, astăzi, însăilări de expoziţii lăsate în plata Domnului, pe care ne e şi jenă a le mai aminti (ceea ce nu înseamnă că nu le-am văzut, dar ne e silă de publicitatea pe care am face-o unor mâzgălituri nedemne nici măcar de Cercul Militar, darămite de ceea ce însemna, până nu de mult, consacrarea unei eveniment la Simeza sau Orizont). Şi e degradantă, în continuare, simpla constatare a scuzei cum că, pe timpul verii, oamenii sunt în concediu şi că de-abia s-ar găsi custozi pentru aceste spaţii - o tanti cu apucături de meliţian a fost, foarte recent, „gazda” Galeriei Simeza, iar la Orizont oficiile sunt efectuate, pentru moment, de o doamnă binevoitoare şi amabilă... dar ce au de-a face aceste improvizaţii cu o poziţie critică, limpede afirmată şi expusă faţă de o expoziţie, faţă de o operă sau alta? După atâţia ani de „libertate”, e chiar atât de imposibil de ataşat fiecărei galerii, măcar cu mandat limitat, câte un critic sau artist care să reprezinte Uniunea şi să menţină o linie minimală de continuitate valorică?

„O iluzie foarte persistentă”

Din fericire, un set de detalii tehnice aplicate unei structuri marcate de decorativism scot expoziţia Cristinei Oprişenescu din zona crepusculară a expoziţiilor-cum-dă-Domnul de care am amintit mai sus şi o aşază în categoria manifestărilor culte. O tuşă generic-molatică „ajutată” de lipsa de profunzime a scenelor, peste care se adaugă indeterminarea suprafeţelor, mimarea „brutalismului” lor pop contribuie definitiv la atestarea ideii că senzaţia de primitivism a imaginii a fost una deliberată. „Nu cunoaştem, apropo de Maicăl, decât o imagine a imaginii, şi aceea recompusă, superficial, din fragmente aleatorii, mai mult fabricate decât reale”, pare să afirme artistul. Se poate ca apropierea imaginii de un spirit renascentist „peren” (o recurenţă, cum ar fi zis Papu) să fie într-o oarecare măsură artificială, forţată - dar ce operă de artă care are ca subiect personajul-mit nu este o forţare? Căci se află în discuţie, să nu uităm, un personaj care a practicat pe sine însuşi body-arta până mult dincolo de orice idee de normalitate, până la teribil - şi nu neapărat în sensul bun al cuvântului. De aceea, putem vedea aceste „portrete” (de observat că majoritatea pânzelor conţin cel puţin două faţete ale starului) inclusiv ca şi chipuri abisale ale lăuntrului fostului om, acolo unde, foarte posibil, câteva trăsături tari vor fi plutit întotdeauna în cel mai dezintegrat cosmos - MJ a fost, totuşi, un schizofrenic, chiar dacă unul pasiv. Sunt colaje grele, vâscoase până la materia brută -„organică” (vezi grundul nisipos al coloanelor din imaginea cu porticul), bune evocatoare ale straturilor de mit care s-au aşternut şi se vor aşterne în continuare peste omul prea dornic să ajungă emblemă, ale cenuşilor zgomotoase care nu odată i-au însoţit şi/sau bruiat muzica... Suntem martorii unei perfecţiuni defecte a derizoriului.

• Cristina Oprişenescu - Dincolo de chipul tău, Galeria Orizont, 7-21 august 2015


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2015-08-24

GALERIE MEDIA





Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


loading...


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray