2019-11-18 21:40

hoSTIUcARTA.ro: În căutarea trecutului

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: În căutarea trecutului

Până să fie decretat, de curând, parte a Patrimoniului UNESCO, Cimitirul Bellu, deşi înscris pe lista monumentelor istorice şi ca ansamblu, şi ca listare succesivă de mici capodopere punctuale, avea să cunoască destinul tumultuos al mai tuturor valorilor spirituale ale ţării proaspăt democratizate: dispreţul, neglijarea, cearta, disputa, spolierea, decăderea.

De la goană la prigoană

Prieteni mai de aproape sau mai de departe ne-au relatat, ca un fel de „summa cum laude” al „grijei” pentru istoria ţării,  dispariţia... peste noapte, prin 1995, de pe lespedea monumentului cutărei personalităţi, a unei bile de bronz de aproape 4 tone, semn irefutabil cum că zestrea cimitirului era pe cât de bine apreciată, pe atât de relaxat vegheată. Din fericire, acele vremuri par să fi apus – afară de liota de câini de pripas şi de inevitabilii nevoiaşi, astăzi Cimitirul Bellu poate fi vizitat în siguranţă, aceasta presupunând totuşi, în multe cazuri, atenţie sporită în preajma unor mici edicule care riscă să se prăbuşească peste tine.

Dorinţa de a conserva cumva numeroasele opere de arhitectură şi de artă ce pot fi descoperite în această arie, sau măcar imaginea lor, ne-a fost şi mai mult stimulată de un al doilea val de nenorociri ale locului, de această dată unele vajnic-prezente şi menite a dura – un soi de mici „case ale poporului”, cavouri de o contra-arhitectură totală,  constructe proaste la modul jalnic-penibil: coteţe fardate cu marmură, edicule de un kitsch lamentabil, cripte dotate cu termopane...; alături de nume ilustre care au scris istoria neamului prin mari fapte s-a insinuat aici, de dată recentă, un întreg, dar elitist-pentru-că-„munificent” cortegiu de parveniţi, cu totul în răspăr faţă de istoria intelectual-morală a locului.

Din această raţiune şi nevoie de decenţă multiplu agresate s-au născut cele două volume apărute până acum, dedicate cavourilor „de clasă” ce pot fi vizitate sau descoperite în acest „oraş al morţilor”, cu speranţa că această minimală operaţiune de listare constituie un bun început de cernere a grâului de neghina grabnic şi imund ridicată. Căci deja consacrat ca loc cu disponibilităţi turistice, Necropola Capitalei are mare nevoie de un minim îndreptar al construcţiilor de valoare existente faţă de acelea numai pitoreşti sau altfel, selecţie care are ca temei tocmai sublinierea calităţii arhitecturale a acestor miniclădiri cu triplă utilitate, în pofida aparenţei lor monofuncţionale: afară de adăpostirea rămăşiţelor celor plecaţi dintre noi, ele trebuie să mai asigure şi posibilitatea desfăşurării unor mici ceremonialuri comemorative şi, desigur, să şi reprezinte, simbolic ori metaforic, personalitatea pe care o conţin.

Despre artă ca (semn de) finalitate

Sunt două prime volume care, departe de a fi exhaustive, încearcă să transmită  privitorului/cititorului profuziunea de tipare volumetrice utilizate de către constructori şi arhitecţi pentru a întruchipa această „ultimă casă” a omului. Morfologiile concepute şi puse în operă fie de arhitecţi (au lucrat aici Mincu, Grigore Cerchez, Toma Stelian, Arta Cerchez, Constantin Iotzu, Ion Berindei şi alţii, mai puţin notabili), fie de constructori renumiţi ai vremii sau chiar de sculptori uimesc prin individualitatea manifestă, acuzată (practic, nu există două capele identice)  - de la tumul din piatră la capelă-bisericuţă, de la piatră tombală cubică la trunchi de piramidă dispusă invers, de la imitaţie de templu grecesc la mic castel gotic, totul vorbeşte despre o imaginaţie lăsată să se desfăşoare nestingherită, asemeni întrutotul duhului în care altădată se ridicau lăcaşurile de cult pravoslavnice, ştiut fiind că biserica-instituţie nu a beneficiat vreodată, în istoria ei, de un normativ absolut în ceea ce priveşte înălţarea unei biserici.

A fost folosită ca „sursă documentară” imaginea fotografică de ansamblu, precum şi cea care s-a oprit asupra detaliilor, dorită fiind pe de o parte o imagine cât mai completă a monumentului-punct în contemporaneitate, iar pe de altă parte o posibilitate cât mai bună de observare, de notare a materialităţii în care s-a lucrat. Piatra brută, marmura, cărămida, granitul impuneau meşterilor o disciplină a travaliului pe care, fără îndoială, toţi cei atenţi vor constata-o şi aprecia-o, fie că vorbim despre racordurile dintre volumele mari, fie că stăruim cu privirea asupra unor rafinamente ale mulurilor, modenaturilor, ancadramentelor de uşi sau de ferestre, coloanelor, treptelor. S-au născut, din acest „travaliu marcat de comunicarea cu materialul”, realizări estetice de o calitate excepţională, pe care, observându-le în volum, le vom considera fără nici o îndoială elementele fundamentale care alcătuiesc zestrea artistică şi spirituală a locului şi constituie suportul, motivaţia pentru care acest spaţiu menit culturii înalte merită atenţia şi grija noastră, merită să fie cunoscut, merită o soartă mai bună.  Scurte texte explicative cu minime intenţii de comentarii însoţesc imaginile selectate, totul constituindu-se într-o fişă ad-hoc a fiecărei construcţii, căreia încearcă să-i surprindă, în puţine cuvinte, specificitatea.  Contribuţii scrise mai consistente apar în debutul fiecărui volum, şi ele se doresc a fi nu neapărat studii de natură istorică, cât texte vii şi articulate, eseuri despre lumea morţii şi a morţilor, contribuţii care descriu rolul şi locul Cimitirului Bellu într-o actualitate avidă de prezent, mereu parcă prea grăbită, mereu parcă prea repede gata să omită, să uite, să şteargă, să ignore semnele trecutului. Din fericire sau din păcate pentru noi, monumentele de patrimoniu pe care aceste prime volume le prezintă şi le scot din uitare sunt mărturii ale unei lumi şi vieţi de mare prezenţă, care ne obligă la resituare, la reconsiderare continuă faţă de ceea ce, în genere, se întâmplă să privim ori să cercetăm cu mai multă superficialitate. Căci câţi sunt aceia care cunosc, de pildă, memorabila zicere a savantului Bezviconâi, cel care s-a ocupat cel mai îndeaproape de acest loc al înveşnicirii: „Privind Cimitirul Bellu ca loc de cultură, ne permitem o afirmaţie: nu cunoaştem alt cimitir în alte ţări care să concentreze, singur, mormintele atâtor fruntaşi ai acelor ţări, ca Cimitirul Bellu”! Istoria ca dovadă a ceea ce suntem trebuie, aşadar, respectată; iar rostul acestor două volume, ca şi a celor care vor urma, este să o facă măcar cunoscută.

Cimitirul Bellu Ortodox şi valorile sale de patrimoniu, Cavouri, vol. I (2012), vol. II (2014), Editura Universitară „Ion  Mincu”, Bucureşti, volume apărute sub îndrumarea Prof. Dr. Arh. Emil Barbu Popescu, coordonator Dr. Constantin Hostiuc; autori texte:  Emil Barbu Popescu, Cristina Olga Gociman, Constantin Hostiuc, Maria Boştenaru-Dan, Ciprian Buzilă; fotografii: Vlad Eftenie; consultanţi stiinţifici Prof. Dr. Arh. Sorin Vasilescu, Prof. Dr. Arh. Ioan Lucăcel; traducere în limba engleză: Magda Teodorescu.


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2014-10-30

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: În căutarea trecutului
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray