2019-07-19 03:30

hoSTIUcARTA.ro: În jurul (p)omului…

 |  15:42
hoSTIUcARTA.ro: În jurul (p)omului…

Nu ne facem iluzii cum că, odată conştientizată dramatica distanţă care separă arhitectura profesională de arhitectura ca fapt al cetăţii, ea se va şi remedia cumva de la sine – dacă s-ar putea, cu mare grăbire. Dar, sigur, ne bucurăm că diagnosticul a fost pus şi că, pe măsura puterilor, s-a început măcar tratamentul. Şi ne mai putem bucura pentru că se întâmplă fericit ca acela care a dat startul acestei mişcări să fie cel pe care l-am numit altădată „medicul de urgenţă al arhitecturii româneşti”, Şerban Sturdza, astăzi preşedintele Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor. Semn că se intenţionează o serioasă ameliorare a înstrăinării mai sus-pomenite, întrucât dl. Sturdza, din cât îl cunoaştem, nu lucrează cu jumătăţi de oameni şi jumătăţi de măsură. Iar temelia activităţii d-sale la această organizaţie profesională îşi propune să fie re-apropierea arhitecturii de om şi de cetate, demers început de organismul amintit sub preşedinţia dlui Mircea Ochinciuc, pe finele mandatului d-sale, şi care se speră a fi dus, acum, la un nivel superior.

Pe drumul cel bun

Principalul eveniment al breslei bucureştene a arhitecţilor, Anuala de Arhitectură a OAR 2015, care a debutat oficial miercuri, 1 iulie, la Casa Universitarilor din Bucureşti*, stă sub acelaşi „acoperiş intenţional” intitulat „construind comunitatea” – o expresie funcţionalistă mai mult catchy, „agăţătoare”, pasabilă, dar cu mai puţine şanse de asumare de către mediul cultural local (afară de traducerea aproximativă din jargonul socio-arhitectural building comunities, imperativ de ordin funcţional cam consumat de uzul îndelungat în practica trainerilor de aiurea, el mai are nefericita conotaţie stilistică a unui gerunziu care traduce prost englezul continuous tense „making”: acolo, el arată activitatea neîntreruptă, care se desfăşoară într-un prezent din care faci parte activ, câtă vreme modul verbal impersonal românesc trimite la o activitate principală pe care o dublează şi susţine; activitate care, în acest caz, nu e precizată). Dar, să trecem...

Grădina Casei Universitarilor (inteligent aleasă geografia evenimentului, deodată spaţiu public central şi loc de întâlnire prestigios ca mediu şi arhitectură), reamenajată pentru acest eveniment, a fost supra-populată miercuri seara, semn că interesul pentru arta zidirii şi împrejurul ei nu a scăzut deloc în „cetate”. Panourile, grupate cruciform câte 4 pentru a se auto-susţine, sugerează instalaţia artistică şi dorinţa de „agăţare” a publicului din poziţia mai puţin lovită de morgă a „ieşitului la panou”: te plimbi pur şi simplu printre arboretul grădinii şi descoperi imagini legate de arhitectură, ici-colo şi câte o instalaţie (tot voit artistică) ad-hoc. Afară de neplăcuta situaţie de a fi pus în situaţia de a face această lectură sub ploaie, propunerea de comasare a naturii cu cultura e cât se poate de binevenită şi are marele avantaj al relaxării – cine ştie, poate că, plecat cu un pahar de la masă pentru o scurtă pauză de aer, ţi se întâmplă să vezi o faţadă care te seduce, o curte care te linişteşte, poţi avea o receptare în condiţii de maximă relaxare a unei arte care, într-un caz binecuvântat, te poate duce chiar la înţelegerea ei. Şi folosim această expresie tocmai în virtutea complexităţii ei (înţelegerea arhitecturrii, cuprinderea ei se fac în mult mai multe feluri decât ne închipuim, îndeobşte), tocmai pentru că, în cele din urmă, arhitectura este starea omului în lume, modul persoanei de a fi prieten, colaborator cu natura şi în facere, şi în trăire... Mă interesează, de pildă, mult mai puţin tehnologicul care este pus la lucru în „încheierea” unei copertine, cât starea de bine pe care o pot experimenta în acel mic refugiu dintre lumi. Cred că poetica unei case ar trebui să ne privească mult mai mult decât tehnica ei – arta unui vers stă doar în secundar în prozodie şi dacă ea nu slujeşte o mare imagine sau idee, e la fel de sterilă ca „literatura” unui proces-verbal; dar Bucureştiul construit, după cum ştim, e mult mai mult populat de procese-verbale decât de procese de fineţe sau de conştiinţă...

Munci, alegeri, iubiri

Atent, aşadar, la excepţiile regulei, mai mult la „trimbulind” decât la „genial”, am dorit să văd mai puţin arhitectura neo-neo-neo-modernistă, aceea care pare să fi devenit, după 1990, un fel de ucenicie autoimpusă a noului arhitect: nu te poţi numi ca atare dacă CV-ul tău nu conţine măcar o pastişă a la Marcel Iancu ori Horia Creangă. Cred că e o greşeală de abordare să nu-ţi dai seama de faptul că marea sclipire a acelor construcţii-unicat este că ele contau zdrobitor pe inovaţia, pe spectaculosul contrastant pe care le aduceau (prin tehnologie, prin prezenţă) unei lumi „clasiciste”. Or, mi-e greu să cred că după aproape 100 de ani mai poţi mima acea sfântă naivitate a începuturilor, mai poţi fi original cu un banc care era gustat acum un secol; chiar şi glumele nemuritoare geniale sunt foarte puţine... De aceea nu consimt, personal, la greoaia morgă a clădirilor care se tot pun „pe tapet” – multe dintre ele par a fi făcute în lagăr, cu pistolul normativului la cap, şi ca atare le lipseşte foarte acea spontaneitate simplă, de gest dezlegat care să te bucure prin simpla lui afirmare formală, volumetrică, urbanistică. Simţi, poate chiar dincolo de judecata juriului, cum că a existat o scremere cumplită pentru anume forme şi norme, constipaţie care a continuat şi în confecţionarea panourilor – şi care, mai mult ca sigur, vor fi înşelat la prima vedere „evaluatorii”; la fel de sigur este că multe case sunt sub nivelul fotografiilor, din simplul motiv că substanţa zidirilor le este mai mult sau mai puţin accidentală, chiar şi la nivel de imagine. Ne vom mulţumi, aşadar, mai departe, să zăbovim numai asupra acelor „umbre aduse Pământului” care ies din rând prin câte o ocheadă inteligentă pe care ne-o aruncă, prin câte o uimire pe care ne-o provoacă: locuinţă unifamilală Voluntari (PROGRAPHIC Architecture Studio), locuinţă Mogoşoaia (OOPY Arhitectura), Casa Z (TECON), CHE: Casă în standard pasiv (TECTO Arhitectura), Casa N (Arcvision), O casă la ţară (Ene +Ene Arhitectură). A nu se înţelege că nu observăm unele minime scăderi (pe care le putem reproşa, cu scuze, excepţionalilor), minusuri ideatice din zona non-finitoului – care ţin de agresivitatea morfologică (Mogoşoaia, dar exagerarea tehno şi volumetrică este de acceptat, pentru că te inserezi într-un loc al platitudinii), de scăparea din mână a hăţurilor scării (Voluntari, dar există aici o tatonare, o bună zgândărire a monumentalului, un joc riscant, dar viu cu măsura nobiliarului), chiar de o lejer-agresivă căutare a arhitecturii high-tech (la Casa N, poate nu tocmai adecvată temei rezidenţiale dar, în definitiv, opţiunea pentru supra-igiena estetică&tehno a unui spaţiu, dorită de proprietar, poate fi cu totul de îmbrăţişat într-o lume a aproximativului domestic şi arhitectural cum este cea locală). Toate aceste 5 arhitecturi menţionate merită laude, alături de câteva decente amenajări interioare; în ce mă priveşte, adept al ideii de echilibru excepţional sub aparenţa „faptului comun”, voi reveni să cuprind mai îndeaproape casele semnate de Sergiu Petrea, Bogdan Fezi, Mihai şi Adela Ene...

• Anuala de Arhitectură a Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România, Casa Universitarilor, Bucureşti, deschisă de la 1 iulie 2015


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2015-07-03

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: În jurul (p)omului…
zoom
hoSTIUcARTA.ro: În jurul (p)omului…
zoom
hoSTIUcARTA.ro: În jurul (p)omului…
zoom

hoSTIUcARTA.ro: În jurul (p)omului…
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


loading...


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray