2019-10-14 04:17

hoSTIUcARTA.ro: Legendă vs legendă

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Legendă vs legendă

Chiar dacă greutatea numelor de care vom face vorbire în cele de mai jos (Paul Neagu, Sorin Dumitrescu) ar fi trebuit, poate, să facă uitată, cumva, “gazda” evenimentului cultural la care ne vom referi, nu vom pregeta să-i aducem acesteia elogiile care i se cuvin. Spaţiului ultracentral al Sălii de expoziţie al Universităţii de Arhitectură Ion Mincu nici nu i s-ar fi putut oferi o mai mare cinste decât acest re-“debut” prin intermediul unui gest artistic de mare calitate şi densitate, care pune în dialog, peste, timp, opere şi valori de mare prestigiu. (Sperăm, desigur, că această vocaţie de spaţiu expoziţional a Universităţii, pe care am declarat-o în repetate rânduri, va fi urmată de alte evenimente care să aspire, măcar, la anvergura acestuia).

Pseudo-atelier

Contează mai puţin, aici, că opera lui Paul Neagu are deja o istorie scrisă şi vizuală de notorietate europeană recunoscută sau că Sorin Dumitrescu, este, fără nicio îndoială, unul dintre cele mai controversate personaje ale artei româneşti contemporane: grafiile desfăşurate pot fi observate şi receptate ca un întreg, chiar dacă cineva nu ar cunoaşte decât în treacăt lucrările sculptorului.  După cum contează la fel de puţin faptul că artiştii  numiţi – din câte cunoaştem – nu au fost apropiaţi, nu au avut o legătură emoţională şi socială directă, consistentă: putem vedea această îndepărtare ca pe un avantaj asumat de dl Dumitrescu, care putea privi relaxat, obiectiv operele-pretext de la care, plecând, şi-a dezvoltat propria exegeză vizuală.  Şi nu putem decât admira intuiţiile excepţionale ale dlui Dumitrescu care, cititor spontan, cel mai probabil fără a să fi consultat sau aprofundat scrierile Ancăi Oroveanu, repune pe simeze şi în discuţie tocmai ceea ce criticul de artă sublinia, acum aproape 20 de ani, apropo de două dintre raţiunile artei lui Paul Neagu: aceasta ar fi „o artă a urmei”, pe filiera Segal, Pollock, Michaux (însă, nota bene!, o urmă corelată cu prospecţia) şi, în acelaşi timp, „expresia unei critici a văzului” care trebuie permanent avută în vedere atunci când i se abordează opera. De un absolut interes pentru subsemnatul a fost – văzând atelierul de compoziţie grafică pe care dl. Dumitrescu îl dezvolta cu studenţii arhitecţi – faptul că am putut conştientiza forţa interioară extraordinară a demersului conceptual al lui Neagu. Asistam, de fapt, la ceea ce Anca Oroveanu numea pedagogia sau auto-pedagogia acestuia precedând crearea primului său „Hyphen”, cu bucuria ascunsă de a descoperi că nevoia de a înţelege formele născute atunci antrenează, de fapt, re-crearea primară a unui act al cunoaşterii. Se dovedea, iată, că o mare artă este obligatoriu originată în concept. Şi asistam, desigur, şi la un efort de decriptare care venea din intenţionala refacere a unui traseu creator, acum, “reversibil” – tinerii studenţi, îndrumaţi de dl Dumitrescu, recompuneau, de fapt, istoria actului artistic originar, practicau o maieutică a rebours spre a intui sau percepe resorturile gândirii care duce la naşterea unei forme, a unei expresii artistice.  Un exerciţiu pedagogic de gust şi sens postmodern, spectacular, care propunea, practic, nu numai re-analizarea formei, dar a unui întreg proces, acun conştientizat ca spaţiu temporal plin de sens, o urmă revivificată...

La griffe S.D.

Ce pare a introduce dl. Dumitrescu în această „refacere a urmelor” unei/unor sculpturi categorisite ca moderniste, în esenţa lor, deci încărcate mult de neutralitate, de tehnic, de universalism? În primul rând, o pluri-vedere, multi-stratificată, multi-angulară a lor.  Lucrările lui Paul Neagu sunt tratate ca piese muzeale, după care altcineva execută schiţe, crochiuri. Geometria de o perfecţiune paradoxală a sculpturilor lui Neagu este, revăzută în desen, parcă mâncată de vedere, aşa cum rugina ar „ascunde” colţurile metalice ale realităţii; sigur, acest atentat asupra exactităţii formale mai poate fi văzut şi ca iradiere, ca explozie, ca posibilitate de extensie a morfologiilor – dar ambele raportări trebuie percepute, să nu uităm, ca experimente de „stră-vedere”, de aproximare prin înconjur, prin „pipăire” a ceea ce forma ascunde/revelează.  Mai există, apoi, unele tuşe de culoare, care par a se auto-propune ca părţi posibile ale fostelor opere, ca şi cum ar încerca să încarce acele forme de o rigoare uneori tranşantă de emoţiile facerii şi, acum, ale des-facerii.  Şi, dat fiind expansivul artei dlui Sorin Dumitrescu, un vioi şi poetic „zgomot tulburător de linii”, nici el deloc departe de acea încercare de „atingere” a unui proces faţă de a cărui „industrie” pictorul pare să protesteze.  Sunt urme de emoţie, lăudabile pentru interes şi pentru generozitatea lor de a scoate arta lui Paul Neagu din insectarul „moaştelor” şi de a o face „apă vie” şi, în ciuda neintenţionalităţii ei (arta lui Neagu a fost desprinsă de orice bizantinism programatic), a o declara ca artă a cărei sacralitate, al cărei auratic merită căutat. Este arta unei invenţii care-şi atinge limitele. „Arta lui Paul Neagu este un nepremeditat răspuns, o alternativ la scepticismul postmodern. Ea dobândeşte valoarea unei demonstraţii a faptului că aptitudinea inventivă a omului nu este epuizată, că nu numai omul de ştiinţă, tehnicianul, dar şi artistul poate fi, încă, un inventator.” (Anca Oroveanu).

după Neagu, comentat şi desenat de Sorin Dumitrescu, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Sala de expoziţii Parter

…esenţa mi-e circumscrisă încă.” (Paul Neagu)


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2016-03-31

GALERIE MEDIA





Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray