2019-12-12 23:40

hoSTIUcARTA.ro: „…noi vrem să fim trimbulinzi”

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: „…noi vrem să fim trimbulinzi”

Într-un ungher mai curând al inimii decât al minţii, tot speram ca pilda reinventării unui parc (la Negoiţă, Parcul Titan, aşa cum am scris chiar în această rubrică, o lucrare de foarte bună calitate) să mai fie, măcar o reacţie de ciudă/invidie, urmată de alte administraţii ce au în subordinea lor „spaţii verzi”. Prea mult au fost chinuiţi oamenii acestui „frumos oraş urât” de mulţii şefi-rândaşi şi mult prea nenorocite erau geografiile subsahariene intitulate parcuri spre a putea gândi, şi noi, şi ei, o idee câtuşi de măruntă de relaxare normală, firească, după „cârca” zilnică şi silnică.

Bucureşti – natură moartă cu fiinţe vii

Ca multe alte idei şi concepte ignorate de administraţia dâmboviţeană de tot incultă în materie de urbanism şi calitate a spaţiului, şi gravissima afirmaţie a unui mare urbanist, Harouel, „copiii care astăzi nu au unde se juca vor fi marea problemă a lumii de mâine” a tot fost strecurată sub preş de la o administraţie la alta, ca o boală ruşinoasă dată ştafetă pe sub mână... Adolescenţii bucureşteni de azi au tot dreptul să urască „premăriile dă sector” care le ofereau, acum 10-15 ani, condiţii de odihnă şi „dezvoltare armonioasă” inspirate direct din retorica medievală a apărării gliei sau din Sarajevo, varianta post-bombardament: tarlale de iarbă pârjolite, unde nisipul se îmbina osmotic cu colbul mizer, trotuare cu găuri care te puteau cuprinde până binişor spre genunchi, zeci de maidanezi şi chintale de rahat câinesc (animalele erau duse insistent de stăpânii stupizi direct în gropile de nisip teoretic destinate copiilor mici, de abia ajungeau unii părinţi să-şi oprească odraslele spre a nu gusta „conurile de brad” - caz real!), bănci precare şi rupte, garduri care stăteau să cadă şi, desigur, în tot acest paradis, tone de panseluţe - să fie frumos, „să place la oameni”!

Numai cine nu a avut copii mici pe atunci nu-şi aminteşte şerpăria de pe malul de lac Tei (azi zona Alyev) sau şerpişorii (de lac, inofensivi, sigur!) care, la concurenţă cu şobolanii, îţi puteau trece direct peste picioruşe... Ori Parcul Titan, versiunea veche, pe atunci o mare rezervaţie semi-silvestră adăpostind părinţi disperaţi după un petic de umbră, pe care şi-l disputau acerb cu deja menţionatele javre şi cu miliardele de musculiţe, plus zecile de oameni ai muncii bându-şi salariile pe sub boscheţi şi proferând zicale din foclorul urban cel de tot transparent... Sau Parcul Operei, acolo unde, într-un iulie torid, în cautarea unei bănci sub un mic umbrar, am dat peste o pereche el-el aflată în plină dublă stimulare... Sau, ca să ajungem la subiectul zilei, Parcul Drumul Taberei (în sfârşit, Slavă Domnului, se încearcă renunţarea la greţoasa citare a tovărăşescului apelativ Moghioroş, subom comunist a cărui memorie se cere scuipată, nu evocată!), unde puberii se strângeau stol pe coama deluşorului dinspre ştrand spre a admira sânii la vedere ai unor don’şoare mai dezinhibate şi unde un Schnautzer liber şi matur al unei babe feminine de vreo 65 de ani cu părul violet s-a aşezat călare peste copilul meu de 3 (trei) ani cu limba atârnând peste el („Nici o grijă, domnu’, se joacă! Vrea să se împrietenească!” - eu nu am putut replica, nu aveam pistol).

Deci, nu - nu te prea puteai odihni în parcurile cetăţii, în prea puţine situaţii puteai năzui să-ţi revii în astfel de locuri, nu prea aveai unde fugi de acasă...

Deocamdată – o natură „ca afară”

Am dorit să aduc aminte bucureştenilor această tristă stare de lucruri, încă fără inşi traşi la răspundere, tocmai spre a crea un contrast favorabil între rememorarea acestui ţinut gri-închis şi ceea ce aş îndrăzni să numesc o realizare de excelenţă a amenajării arhitecturale a unui spaţiu natural – noul Parc Drumul Taberei*. Mă grăbesc să fac două precizări: cu toate că este încă neîncheiată, operaţiunea are de departe cea mai ridicată calitate de spaţiu public cu o destinaţie precisă; sigur, afirmaţia are valoare relativă apropo de tot ceea ce s-a încercat pe alocuri în Bucureşti şi ea nu vrea să spună că nu puteau exista şi alte tipuri de propuneri. Însă efortul izbutit în această formă îşi merită întru totul aprecierea. O primă valoare a sa ar fi că nu ţine morţiş să demonstreze arogant o calitate super-superprofesională, nelalocul ei, care ar fi aşezat aici un muzeu în aer liber de care să te apropii cu mai multă ori mai puţină jenă, sfială, disconfort. Un bravo sincer acestei atente opţiuni, vizibile în minimalismul cu care s-a intervenit conceptual, spaţial, obiectual - cum folosul de priveală dat de micul pod hobanat este de netăgăduit, vom observa mai puţin soluţia tehnică de fixare în sol a piciorului, o câtime prea agresivă... Cei ce locuiesc în zonă recunosc marea majoritate a traseelor, direcţiilor şi chiar specificitatea unor locuri mai vechi, azi îmbrăcate „în haină nouă” - se păstrează parcursul diagonal al parcului, lacul artificial cu tot cu monumentul său, chiar amplasarea a unu-două locuri de joacă spre bulevard, fostul loc de şah. Au fost încorporate în noua incintă şi terenurile de tenis, altădată cumva separate, cu „gospodărie proprie”, ca să zicem aşa. Dar marile plusuri care dau calitate superioară prefacerii sunt două: fineţea, delicateţea frustă cu care au fost lucrate toate elementele componente, de la alei la băncile amfiteatrului, de la prinderile de foi de sticlă verzuie până la coşurile de gunoi sau la austeritatea cişmelelor de apă şi mai ales curburile spaţiului natural, care numai prin ele însele ar fi putut asigura estetica înaltă a „transformării” petrecute (sperăm că problemele de drenare a apelor au fost îngrijit soluţionate, căci altfel s-ar putea dovedi mult supărătoare pentru noul peisaj). Deasupra învechitei tăvi prăfuite a fost aşezat un savant dans/ritm de curburi interioare şi exterioare care au raze ample de desfăşurare şi respiraţie şi unde naturalul (iarba) şi artificialul (betonul) coexistă în virtutea geometricului dedicat simţurilor. Se cuvine să elogiem acest joc profund raţional cu nevoia de deschidere desfătată a omului, cu micul orizont reconstruit de noile arce şi rotunduri: există în multe cazuri o atentă distribuire a punctelor de fugă, care, pe de o parte, creează segmente intime, iar pe de alta, invită la parcurs, la curiozitate, la descoperire - un mic sublim când matematic, când intuitiv, invitând la atitudinea de joacă, la temeritate domestică, la pipăire ori miros, chemare fundamentală la zburdălnicie, la tresăltare voioasă a minţii. Înainte de a păşi pe covorul de gazon, aluneci peste el cu gândul, în mici fragmente de poieniţe. Trăieşti o odihnire în grade de lumini şi umbre care, prin aceasta, te aşază într-un fel de cort al repaosului, clar depărtat ca structură de funcţionalitatea ostenită a zonei, pe care o forţează să se dilate, să devină din muşchi tensionat cord ce se destinde, plămân ce respiră din pânza de oxigen nou-ţesută...

• Modernizare arhitecturală şi peisagistică a Parcului Drumul Taberei / Proiectant general: Concret Construct CD SRL / Constructor: consorţiu


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2015-06-04

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: '…noi vrem să fim trimbulinzi”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: '…noi vrem să fim trimbulinzi”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: '…noi vrem să fim trimbulinzi”
zoom

hoSTIUcARTA.ro: '…noi vrem să fim trimbulinzi”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: '…noi vrem să fim trimbulinzi”
zoom
hoSTIUcARTA.ro: '…noi vrem să fim trimbulinzi”
zoom





Parerea ta...

Doresc sa comentez



CITESTE SI...

La Chișinău - da, la București - ba În urmă cu vreo trei-patru luni, primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, anunța cu mare tam-tam că a semnat contractul pentru Sala Polivalentă, de 138 de milioane de euro, care ar urma să fie gata prin 2022
Acum 7 ore

PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray