2019-11-18 21:49

hoSTIUcARTA.ro: Pe lângă casă, aproape de casă, prea puţin acasă

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: Pe lângă casă, aproape de casă, prea puţin acasă

(observând „casa” la un concurs)* Începem cu reeditarea unui truism (ajuns aproape pleonasm) peren aplicabil arhitecturii româneşti postdecembriste: urmând îndeaproape starea societăţii, ea poate fi sumar, precis şi corect caracterizată ca fiind una „de tranziţie”- aşa cum o vorbă de pedeapsă a pământului ne dojeneşte, „la Românica nimic nu este atât de permanent ca tranziţia”. Dincolo, însă, de autoironia acestei axiome valahe, aceasta este starea definitorie a întregii arte şi spiritualităţi a lumii după 1960 şi mai „apăsat” după 1980, an-reper de regulă acceptat ca bornă a începutului „postmodernismului tardiv”.

Că au fost inventaţi/descoperiţi  în acest interval temporal termeni care s-au opintit să pescuiască vreo tendinţă în apele tulburi ale culturii globale pe care să o „ştampileze” drept concept mai mult sau mai puţin „universalist”, e cât se poate de adevărat, dar la fel de adevărat este că nici una dintre aceste „umbrele de serviciu” nu a acoperit mai mult decât o arie sau alta a partizanatelor  cutăror grupuri sau sfere de interese. Ne-ar putea emoţiona, de pildă, tendinţa eco a arhitecturii, însă ceva mai atent privit, termenul se dovedeşte atât de lax încât poate, practic, circumscrie orice, pentru moment; o aceeaşi „falsă salvare” ne oferă arhitectura „virtuală” ori „arhitectura pe ordinator/computer”şamd. Totuşi, în această neo-lume a „...ismelor”, face figură distinctă direcţia recuperării soft a arhitecturilor tradiţionaliste, de la cele cu adevărat retro-arhaice la cele „pasteurizate”. Orientarea indicată se revendică într-o bună măsură de la o sumă de date ale locului „de construit” ce, odată pătrunse ceva mai profund, permit o reconstrucţie pe „straturi” a unei noi expresii a locului – gestul, reactiv-sensibil, nu e deloc departe de ceea ce arta publică a zilei numeşte „site specific” (producerea într-un anume loc a unei opere de artă care să utilizeze diferite expresii concrete şi spirituale ale „geografiei” locului).

Miza jocului pare să fie, după toate probabilităţile, o gravă somaţie la alegere, în această lume ofertantă până la laxitate şi laşitate; opţiunea, însă, dincolo de cerinţele etice, asupra cărora nu ne oprim aici, obligă temerarul să posede două componente majore profesionale – un travaliu studios de înalt grad, practic o solidă atitudine de tip cercetare pe toate nivelurile accesibile, iar în al doilea rând redefinirea ideii de temei în pozitivitatea orei, aşa cum numai o persoană atent cultivată o poate face.

Contextul, perpetuare a viului. La ei

În cuvinte mai simple, ataşabile unui exemplu real: un colţ al unei străzi permite ridicarea unei reşedinţe personale; strada se află în apropierea cutărui port (francez) altădată important, astăzi de mai multă vreme dezafectat şi care mai funcţionează  numai  ca atracţie perimat-turistică; comanditarul este un intelectual aproape de pensie, care a îndrăgit mult oraşul încă din tinereţe, epocă pe care ar dori-o cumva „recuperată” de noua casă. Arhitectul începe prin a-şi propune să înţeleagă trecutul acestui om – află despre el că a avut un bunic armator, că el însuşi a fost navigator de coastă, acostând adesea nu foarte departe de locul pe care îşi doreşte ridicată reşedinţa. Volumul casei, nu foarte amplu, este gândit ca un crochiu a la Picasso a unui mini-velier/iaht (în final, dinamica suprafeţelor va fi de esenţă Gehry), iar pentru zidurile exterioare  se propune o placare cu tablă de la unele vapoare mai vechi, acum pe cale de a fi dezmembrate. Terasa evocă, prin dispunerea acceselor şi prin câteva direcţii bine gândite, puntea unui vas, iar din locul ei cel mai înalt, vechea radă poate fi zărită. Arhitectul obţine permisiunea beneficiarului de a „prinde” în terasă un detaliu metalic ceva mai lustruit, mai vizibil de departe, pentru că dinspre port, casa se află aproape pe direcţia vechii comenduiri a portului; este omagiul său pentru oraş şi faţă de autoritatea administrativă, care doreşte să promoveze o nouă imagine a „urbei marine” şi oferă, pentru aceasta, unele facilităţi celor care doresc să contribuie la reconstruirea zonei „istorice”.

Pretexte şi orgolii. La noi

Am menţionat acest exemplu, dincolo de ideea de a aminti cumva „normalitatea” unui demers arhitectural-administrativ în ţări ceva mai civilizate, din dorinţa de a sublinia în special felul în care a fost abordată, analizată şi mai apoi utilizată tema&oportunitatea contextului. Context care, în subtext, spune că vremea individualismului absolut-egoist începe să apună: cum nu exişti ca individ normal în singularitate pură, tot aşa „cochilia” care te adăposteşte nu poate exista stupid-orgolios în „splendidă” izolare. Dimpotrivă - simplul respect pentru o textură vecină sau pentru un copac de hotar, admiraţia pentru o tăietură a ferestrei te pot face să „ţeşi” locul, pur şi simplu pentru că pocedând astfel îl întăreşti, îl fortifici prin comuniune spirituală lizibil exprimată. Acesta ar fi, la limită, sensul înalt al „contextului” despre care şi ultima anuală-concurs a OAR Bucureşti „face vorbire”.

Luând ca reper termenii temei, juriului îi va fi fost fără îndoială dificil să analizeze deodată calitatea arhitecturală a operelor concurenţilor şi în acelaşi timp raportarea lor la cerinţa ideală a conceptului-cadru, cu atât mai mult cu cât, să nu încetăm a ne aminti, schizofrenia „practică” este una dintre marile constante negative ale comportamentului românesc: toată istoria culturală modernă a ţării ne este marcată de lipsa mediei  cu toate scăderile ce-i urmează – incoerenţă socială, învăţământ sincopatic, lipsă a şcolilor, accentuare a simptomelor extreme în dauna cultivării substanţei-„grund” ş.a.m.d. De prisos să mai arătăm ce au ajuns toate aceste „problemuri” după momentul 1989 ori la ce grad de superficialitate au fost „conduse” nivelurile instituţiilor, întotdeauna pentru că valoarea individului a fost marginalizată de grupuri care, în loc să favorizeze concurenţa, au cultivat cu îndârjire suficienţa. Iar cum la Mioriţa toate acestea s-au petrecut pe fundalul abdicării de la „nobleţea spiritului”, totul a devenit o chestiune de negociere, cu rezultate din cele mai... interesante, abia dosind parvenitismul erect căruia unii arhitecţi i-au căzut pradă.

Totuşi, chiar şi faptul că putem vorbi despre aceste minusuri într-o competiţie a breslei (pe care o vedem ca pe o instituţie, deja, date fiind numele alese în timp care, majoritatea, au confirmat), arată cu câtă disperare ne mai dorim să credem în marea umanitate a artei şi în semnele ei. Din păcate, vedem cum ştiinţa de a face nu e nici pe departe suficientă în arhitectură - şi nu voi aduce în discuţie frazele tulburătoare cu care GM Cantacuzino îşi însoţea operele faţă de însăilările de cuvinte vitregite pe care le-am putut citi, acum, alături de fotografiile unor case, totuşi, onorabile. Dar e vorba, tot cu un termen poetic pe care, aici, tema-cadru l-ar fi favorizat, de a fi „suflet în sufletul neamului”; cu un cuvânt biblic, lumină din lumină... Fiindcă, mai ales pentru zidirea şi trăirea unei case, este vital ca arhitectul să se piardă în confortul final pe care îl oferă celui ce l-a căutat; „nu mai arhitectură tare”, cum zicea mai demult maître Ionică Andreescu. Însă, fără doar şi poate, această „renunţare spre a te câştiga” e aproape imposibilă pentru cei încă tineri, vrăjiţi de puterea de a da formă şi spaţiu unui loc, pe care încă nu se pot abţine să nu-şi lase cumva „la griffe”. Încă e foarte tare şi orgolioasă plantarea casei în spaţiu, nu ca o floare ce creşte, ci uneori ca OZN care se aşază; „ocolitoarea” aerului interior e în continuare, de multe ori, parcă zgâriată de colţurile dramatice, mici, mari, dese; lumina de afară vine spre noi ca jetul de apă din furtunul strunit de poliţaiul-anchetator.  Finalul?  Construcţii autosuficiente ca nişte declaraţii de putere în care trăieşti lărgimea ca pe o ameninţare, vecinătatea ca pe o pedeapsă, chiar şi atunci când ea e doar câmp; ne oferim spaţii multifuncţionale, dar furăm casei dreptul la un spaţiu-lacră, care să fie vizitat numai la ceasurile mari; în loc să descoperim calme acorduri, punem decoruri tot cu rigla şi compasul; şi luăm medicamente pentru stres, din simplul motiv că, în singurătatea ei, casa nu mai este blândă, nu mai ocroteşte. Iată de ce nu putem lăuda decât cu o bucurie melancolic-lucidă câteva „proiecte de acasă” altminteri aproape perfecte, în felul lor tehnic-desăvârşit: locuinţa „cubică” I.D. de pe coroana Parcului Tineretului (autori TECON), locuinţa Zamora din Buşteni (NBC ARHITECT), Casa Kohnen din Snagov (ARTTEK). Afirmaţii nete de prezenţă, puncte identitare clare, dar replici parcă prea dure date unor contexte moi, labile, care aşteptau mai degrabă un sfat bun decât o poruncă. Clădirile numite demonstrează cu atitudine „cum” se face o casă bine; dar răspunsul la întrebarea „de ce aşa” e mai curând (deocamdată?) oblic. Să ne mulţumim a contempla, până la răspunsul bun, aceste obiecte reuşite, pe alocuri superbe, fie ele şi atinse de „capodoperizare”...

*Anuala de Arhitectură a OAR Bucureşti, Iulie 2014, Sala Dalles


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2014-07-24

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: Pe lângă casă, aproape de casă, prea puţin acasă
zoom
hoSTIUcARTA.ro: Pe lângă casă, aproape de casă, prea puţin acasă
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray