2019-10-14 04:02

hoSTIUcARTA.ro: „Singurătate în doi”*

 |  21:01
hoSTIUcARTA.ro: „Singurătate în doi”*

Dan Constantinescu îşi construieşte persoana şi arta care o reprezintă din paradoxuri reciproc avantajoase, care se hrănesc unul din celălalt. Afirmaţie care acoperă în acelaşi timp descrierea unui raport existenţial cu viaţa, dar şi contactul interogativ-filosofic cu imaginea ei.

Angajezi o apropiere nemijlocită cu oarecare prezenţă care te interesează, estetic vorbind, pentru că-i ghiceşti potenţialul, calitatea ei de a fi artă. Deşi este, aparent, un loc comun în istoria artelor, e falsă ideea că artiştii descoperă pur şi simplu în realitatea înconjurătoare imagini care sunt artă. De fapt, ei selectează din „dat” vedute, vederi care sunt 80% artă pură, pentru ei – ceea ce vrea să spună că ochiul lor identifică imagini speciale acolo unde omul simplu umple lumea de prozaic. Imagini-potenţă peste care adaugă plusuri de geometrii excepţionale, structuri matematice mitice pe care intuitiv le adaptează formei tabloului şi mesajului „de transmis”. Forţează, apoi, ca intensitate, unele culori care adaugă un spor de „real” artistic privirii simple, „taie” în câmpul pictural haşuri sau accente de care nu-ţi dai seama decât după multă cultivare a văzului. Toate acestea, împreună, compun arta unei picturi figurative – aflăm aceasta din textele care ni-i descriu pe Michelangelo, Leonardo, Van Gogh, Courbet, Gauguin...

Oratorie şi oraţie

Peste acest strat al comunicării directe, pictorii de bună calitate adaugă răspunsul privat, nota personală prin care îşi exprimă individualitatea interioară – dând naştere „fenomenului” artistic numit stil. Notă care dă seama, mai ales, de investiţia de gândire profundă pe care omul de artă o alocă vieţii cu V mare – ca orice conştiinţă superioară, artistul retrăieşte, în fiecare operă, drama întebărilor neliniştii: cine suntem? de ce existăm? Şi are orgoliul propriei meserii, al propriei vocaţii, de a da acestor provocări fiinţiale un răspuns unic, numai al său. Am recapitulat cu bucurie toate acestea faţă de arta meta-figurativă a lui Dan Constantinescu, pentru că nu întotdeauna ai ocazia întâlnirii cu opere puternic-personale, de amprentă. Există, după cum bine se ştie, şi numeroşi salahori ai picturii româneşti, a căror grijă este, în loc de a-şi umple văzduhul inimii cu păsări ale paradisului, a-şi face plinul frigiderului mâinii cu pui congelaţi... Ca şi – să nu ne ascundem după degete – pseudo-critici de artă care-şi fac un merit din a „lansa pe piaţă” astfel de viziuni „dezgheţate”, căci este mult mai facil şi mai profitabil să faci strigare sonoră unor merite „de masă”, ca la târg, decât să te aventurezi spre a descoperi, în talciocul de azi al artei, insul sau mesajul de calitate. Ceea ce nu vrea să spună, cumva, că Dan Constantinescu ar mai avea nevoie, acum, în 2015, de vreo confirmare a înălţimii artei sale, bine statutată în memoria breslei şi a cunoscătorilor încă de acum 2-3 decenii. Dar e, chiar şi din punctul de vedere al domniei-sale, mai mult decât confortabil să ştii că mai tânara generaţie te apreciază şi valorizează, că poţi fi un reper viu pentru prezentul şi viitorul artei româneşti şi chiar – afirmăm aceasta cu convingerea că nu ne riscăm foarte tare – străine, dacă nu europene, cel puţin balcanice.

Căci există ceva „care călătoreşte din vremuri vechi” în lucrările sale – o evocare de foaie de pergament şi de manuscris călugăresc irlandez, de artă naivă cu inflexiuni sumeriene ori „egipteneşti” răzbate spre noi ca imagerie, în timp ce grundul, suportul tehnic-concret al pânzei, şi el semnificativ ca opţiune, aminteşte tăbliţele (de la Marea Roşie? căci câteva povestiri biblice sunt de regăsit, ca teme) pe care altădată literele se scriau a incrustaţie, dar şi patina unei arte monumentale la limita dintre sacru şi profan, aşa cum putem descoperi în operele Olgăi Greceanu. Sunt chipuri ale istoriei omenirii, ale salvării ei de la uitare prin recapitularea-lor-ca-jertfă-plăcută-vederii, revederii, străvederii. Şi atunci mimarea prafului, a ceţei care împâcleşte privirea e o dovadă de atitudine vie a creatorului faţă de patrimoniul profund al umanităţii, care mărturiseşte a fi conştient de această revizitare a moştenirii lumii, de a-i fi recunoscător pentru multul ei de sensibil ce, revizitat ca omagiu, mişcă inimi şi conştiinţe. Şi „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume”, am spune că arta lui Dan Constantinescu e una a temeiurilor poetice redate privirii, în sensul lor de „fundamente-de-creştere” în care le retrăieşte Noica...

În dansul simţurilor

Svetlana Utto se adaugă sprinţar acestei viziuni, maculând estetic existenţe ad-hoc. Citesc arta domniei-sale, desprinsă din design, ca pe o provocare pe care o adresează lumii spre a se redescoperi. Evident, lumea de azi, omul cotidian nu mai au sensibilităţi, nu mai caută armonii, trece mult prea uşor peste handicapul faptului de a nu şti să vadă, de a nu şti ce vede. Lumea este artă şi culoare, dar cei mai mulţi dintre noi se încăpăţânează să vrea să trăiască în spaţii fizice, mentale şi sensibile gri. Avem iluzia că procedând astfel vom fi mai practici, ne vom „suprafuncţionaliza” – adevărul fiind că, de fapt, câştigăm (poate) zece procente de practic, dar ne toxificăm, astfel, celelalte 90 de procente de uman. Ce raţiune practică poate avea, de exemplu, un mosor agăţat oblic de un zid? Nici una: ce să faci cu un mosor scos din uzul obişnuit, sufocat de culori aruncate a la Pollock, pe care nu ai voie să-l atingi în Galerie şi care, cel mai probabil, mai şi costă ceva bani, dacă ai vrea să ţi-l însuşeşti? Dar dacă reuşeşti să i te adresezi acestui non-obiect cu simţurile cât de cât dezlegate, ai şansa reală de a începe să simţi altfel spaţiul, timpul, locul, evenimentul, începi să percepi metamorfozele lumii. Lucru ce ţine de fundamentele artei: prezenţa unui obiect „nelalocul lui” dezmărgineşte spaţiul şi salvează obiectul de banalitatea receptării lui, aşa cum face orice instalaţie bună de artă. Un zid alb nu e deloc acelaşi cu un zid alb în faţa căruia te agresează un condens de culoare, ataşat unei forme neaşteptate. Privirea e şi ea pusă în joc, pentru că nu vede întregul, ci doar ceea ce i se oferă – fapt care incită curiozitatea. Constaţi că tot ceea ce ştiai până mai ieri despre un zid şi despre un mosor poate fi altfel, totul poate fi interogat şi interesant, această nouă realitate te poate ajuta să ai îndoieli blânde faţă de dogmele şi „adevărurile” în care ai trăit până acum, te poate provoca să îţi pui întrebări bune, să respiri altfel. Aceasta e, de fapt, menirea artei şi a artistului...

*Dan Constantinescu, Svetlana Utto, Pictură-obiect, Galeria Simeza, Bucureşti, 19 februarie - 3 martie 2015


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2015-03-05

Mai multe imagini:
hoSTIUcARTA.ro: 'Singurătate în doi”*
zoom
hoSTIUcARTA.ro: 'Singurătate în doi”*
zoom
hoSTIUcARTA.ro: 'Singurătate în doi”*
zoom

hoSTIUcARTA.ro: 'Singurătate în doi”*
zoom
hoSTIUcARTA.ro: 'Singurătate în doi”*
zoom
hoSTIUcARTA.ro: 'Singurătate în doi”*
zoom





Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray