2019-10-19 07:30

Ion Baurceanu: Munca este un blestem biblic, aşa că fiecare bucată de pâine trebuie plătită, nu jefuită

 |  21:49
Ion Baurceanu: Munca este un blestem biblic, aşa că fiecare bucată de pâine trebuie plătită, nu jefuită

Cu o condamnare de 15 ani de muncă silnică, Ion Baurceanu se consideră un om norocos. Destinul a făcut să fie coleg de celulă cu oameni cultivaţi, de la care a învăţat engleza şi franceza. Nu se consideră la fel de favorizat de soartă, când îşi aminteşte de consecinţele condamnării. A refuzat să-i jure credinţă lui Nicolae Ceauşescu la 13 ani distanţă de graţierea din puşcărie şi a cerut azil politic în SUA. Nu a mai plecat, pentru că era prea bătrân, dar fiul său a profitat de oportunitate, iar fostul deţinut suferă şi acum de dorul unicului fiu şi al nepoţilor.

Născut într-un sat din judeţul Galaţi în 1931, Ion Baurceanu a simpatizat cu Partidul Naţional Ţărănesc datorită vărului său, Vasile Baurceanu, care avea o poziţie importantă în 1946 în conducerea partidului. Împreună cu alţi 8 adolescenţi, a activat în Liga Tineretului Român Anticomunist. Avea doar 20 de ani când au fost denunţaţi în 1951. Pe 8 august a fost arestat şi dus la sediul Securităţii din Rahova 33-39. Nu are nici o explicaţie oficială pentru faptul că nu a fost reţinut decât câteva zile. „Pesemne Securitatea voia să afle mai multe despre activitatea noastră şi li se părea că suntem prea puţini pentru lupta subversivă, cum o numeau ei”, spune Ion Baurceanu. Speriat de ororile comuniste, a devenit fugar. A fost prins într-un tren. „I-am văzut pe geam. Îl luaseră pe tata care era cu ei în maşină. Securistul a sărit în tren din mers şi m-a găsit. M-au dus în arest la Murgeni, judeţul Vaslui, şi m-au închis într-o celulă de un metru pe un metru şi jumătate în care nu te puteai lungi pe jos din cauza umezelii. Aveam doar o pătură veche să o pun pe mine. Apoi m-au dus la Bârlad şi de acolo din nou la Rahova în cătuşe. Ancheta a durat vreo două săptămâni”, povesteşte fostul deţinut politic.

„Noi aşteptam americanii”

„Nu mi-a mers foarte rău, pentru că nu am avut probleme de conştiinţă, nu am opus rezistenţă. Le-am spus că povestesc tot, că am plecat pe drumul ăsta definitiv. Aveau dovezi cu ceea ce făcusem şi nu avea sens să neg şi nici nu voiam să mă dezic de convingerile mele. În ’52 se dădeau condamnări mai mari, dar pentru noi nu însemna mare lucru. Noi aşteptam americanii. În timpul anchetei mi s-a spus ce condamnare am: 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică şi 100 de lei cheltuieli de judecată”, se destăinuie Ion Baurceanu. În vara anului 1952 a fost dus la Baia Sprie, iar şase luni mai târziu a ajuns la Cavnic.

Memoria foştilor deţinuţi politici este remarcabilă când este vorba de date. Din 10 decembrie 1952, până în 30 noiembrie 1955 a muncit la mina de plumb din Cavnic. „Cu noi s-a înfiinţat şi tot cu noi s-a desfiinţat lagărul din Cavnic. În iarna dintre 1953 şi 1954 s-a anunţat o inspecţie. Aveam norme de lucru foarte stricte, dar nu aveam aer destul. Eu lucram la aparatul de perforat gol-goluţ. Nu suportam nici chiloţi pe mine, pentru că era foarte cald. Când m-am trezit cu reflectoarele în spate nu m-am întors, am stat cu spatele. În loc să mă întrebe cât am lucrat, m-au întrebat ce condamnare am şi dacă regret ce am făcut. Le-am spus că nu regret nimic. În închisoare trebuia să avem grijă să ne facem nevoile dimineaţa devreme, înainte de aruncarea hârdăului, altfel, mai ales vara, fermenta şi era un miros îngrozitor”, spune Ion Baurceanu

Cultura în calvarul penitenciarelor

Bătăile şi înfometarea erau la ordinea zilei. La toate acestea se adăugau hainele rupte, peticite. „Până şi hoţii erau mai bine îmbrăcaţi. Ei lucrau la sortarea hainelor, iar noi munceam. Ce era mai bun opreau pentru ei”, spune fostul deţinut.

După abolirea muncii forţate (Conferinţa de la Geneva din 1956), s-a închis şi lagărul de la Cavnic, iar Ion Baurceanu a fost trimis la Baia Sprie, apoi la Zarca Aiud. Acolo a stat alături de miniştrii mareşalului Antonescu şi de şefii legionarilor un an şi jumătate, câte 4 în baracă. La sfârşitul anului 1956 a ajuns la Gherla, unde erau câte 30 de persoane în celulă. Aici a cunoscut frigul cumplit, nu aveau paturi, pături, deţinuţii erau înfometaţi şi bătuţi până la epuizare. La Gherla a avut de-a face cu „turbatul“ Constantin Istrate, locţiitorul comandantului politic. „Un gardian mi-a făcut raport că am vorbit prin morse. La Zarca din Gherla bătaia se făcea cu ciomegele, la orizontală. Gardianul Şomlea m-a bătut. La primul ciomag am crezut că m-am rupt în două, apoi m-a trecut prin cordonul altor 10 gardieni care mă loveau. M-au închis apoi într-un beci plin cu apă. A doua zi a venit gardianul la mine şi nu a suportat să vadă în ce hal eram. A început să-şi înjure părinţii în faţa mea”, povesteşte Baurceanu.

În 1960 a fost mutat la Periprava, unde a stat trei ani. „Aici m-am împrietenit cu un profesor de engleză, pe care l-am salvat de la depresie. El era un tip nesociabil şi izolat de ceilalţi. Mai târziu m-a ajutat, dar a rămas marcat definitiv. De la el am învăţat engleza, iar franceza de la un fost procuror”, spune Baurceanu. Ultimul an de puşcărie l-a petrecut la Jilava până la graţierea din 1964.

Vechile metehne nu se uită

Cu doar 300 de lei în buzunar, în haine murdare şi zdrenţuite nu ştia încotro să apuce. Verişorii din Capitală nu i-au deschis uşa, aşa că s-a hotărât să-l viziteze pe profesorul care i-a fost coleg la Periprava. „Nu m-a primit bine. Parcă îi era frică şi de umbra lui. Mama lui m-a ajutat: m-a îmbrăcat, m-a dus la miliţie să-mi fac buletin, la fotograf. Căutam un loc de muncă. Tot colegul de puşcărie m-a ajutat să mă angajez la Radio Progres, iar în 1969 m-am mutat la fabrica din Pipera, care abia se deschisese. După trei luni, am primit apartamentul în care stau şi acum. Între timp m-am căsătorit, iar în 1966 s-a născut fiul meu. În 1975 am refuzat să-i jur credinţă lui Nicolae Ceauşescu”, rememorază Ion Baurceanu. Abia peste doi ani, într-o dimineaţă în 1977 a fost chemat la Securitate, unde a fost anchetat de căpitanul Vasile Gheorghe şi bătut de colonelul Gheorghe Răducă, şeful Securităţii pe Bucureşti, din oră-n oră, de la ora 18 până la ora 23, pentru refuzul de a depune jurământul. Nu a ştiut cine l-a turnat la securitate. “În ultimii 10 ani de muncă, mi-au băgat în birou un torţionar. După şapte luni de la bătaia de la Securitate a venit la mine şi mi-a spus că el m-a turnat. Nu l-am crezut până nu mi-a spus numele colonelului care m-a bătut. Apoi a plecat în satul natal, unde s-a spânzurat. Avea 49 de ani şi doi copii, dar nu a mai suportat ce făcuse”, spune fostul deţinut.

Cererea de emigrare

„Nu aveam nici o garanţie că nu se va repeta bătaia. Nu puteam să stau pe scaun de dureri. M-am dus la Ambasada SUA şi am depus cerere de emigrare. În 1981 mi-a venit aprobarea de intrare în SUA pentru mine, soţie şi copil, dar nu mi s-a dat paşaport. În 1990, consulatul mi-a trimis o altă adresă, prin care mi se comunica terminarea programului de emigrare. Băiatul era în anul IV de facultate, noi aveam peste 60 de ani. Ce rost mai avea să plecăm. Fiul meu a plecat în august 1991 cu statut de refugiat politic, iar în 1993 a plecat şi soţia lui”, spune cu lacrimi în ochi Ion Baurceanu.

Resemnare şi neputinţă

La peste 80 de ani, fostul deţinut politic pare resemnat. Ochii îi alunecă mereu la fotografiile înrămate ale fiului şi nepoţilor săi. „Acum e dezastru. Comunistul i-a tâmpit pe oameni la cap. Atâtea hoţii şi furturi! Munca este un blestem biblic, fiecare bucată de pâine trebuie plătită, nu jefuită. Noi nu mai avem mult de trăit, dar mi se rupe sufletul să văd unde s-a ajuns. Acum vedem de ce suntem aşa de săraci”, spune cu voce stinsă Ion Baurceanu.


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2014-10-19

Mai multe imagini:
Ion Baurceanu: Munca este un blestem biblic, aşa că fiecare bucată de pâine trebuie plătită, nu jefuită
zoom
Ion Baurceanu: Munca este un blestem biblic, aşa că fiecare bucată de pâine trebuie plătită, nu jefuită
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray