2019-11-20 02:09

Lectura de weekend: Peşterile timpului. Episodul al III-lea

 |  00:01
Lectura de weekend: Peşterile timpului. Episodul al III-lea

3. Nava fusese un oraş enorm azvârlit şi apoi rătăcit pe cer. Acum mi-e greu să vorbesc de planurile primilor colonişti, de profeţi, de religia care deja nu mai însemna nimic. Dacă aş fi avut un trecut, aş fi vrut să am ce-mi aminti, dar aşa istoria din Rețeaua info mi se părea mai apropiată decât propria viaţă. Uneori aş fi vrut să nu mă mai întorc sus, să rămân în mijlocul apelor, departe de centrele Memo, departe de Info. Dar, probabil, alegerea nu era şi nu avea să fie a mea.

Pentru mine, nava reprezenta o cale de întoarcere. Pentru colonişti, fusese un drum deschis. De câteva generaţii, oamenii încercau să revină acasă, religia profeţilor se uitase, iar Reţeaua info o împinsese cât mai adânc în memoriile pe care le patronau. Din când în când, câte o informaţie ieşea la suprafaţă şi circula un timp pe piaţă, ca apoi să dispară fără urmă. De la tulburările din secolul trecut se optase pentru metoda Memo. Colonii îşi pierdeau amintirile şi periodic se făcea o mişcare de rotaţie între cei de sus şi cei din subsoluri. Toţi aveam o viaţă dublă, pe care n-o puteam rememora în totalitate, dar asta n-avea importanţă.

Nava era o înşiruire de coridoare, săli, cabine, laboratoare, reţele de baruri, punţi de comandă, dar şi o zonă de penumbră în care Apa cea Nouă creştea şi scădea urmând propriile-i legi. Acum nimeni nu mai scria şi nici nu mai vorbea despre asta. Odată, găsisem în Rețea reprezentarea exterioară a navei – o picătură ca o paletă cu roşu, galben, verde. Din petele de culoare se închega o formă alungită, enormă ce plutea agăţată între două linii de albastru intens. Era un tablou timpuriu, de când colonii mai credeau încă în magia întâlnirii cu exteriorii. Nu înţelesesem niciodată ce se aşteptau să găsească, o dată ce-ar fi realizat contactul cu alte fiinţe şi alte spaţii.

Mai târziu, bucuria viitoarei Întâlniri se transformase în nelinişte, mai ales după apariţia Apei Noi. Distribuisem în Reţea tabloul pe care îl descoperisem. Nu mi se ceruse să-l retrag; nu existase nici o reacţie şi nici unul dintre critici nu-l sesizase. Mai rău decât să fi fost interzis era să nu-l fi băgat nimeni în seamă.

Acum, info se temea ca în spatele Mitului Apariţiei să nu se ascundă o reminiscenţă a vechii religii a Întâlnirii. Formele nonumane care bântuiau marginile autoserei să fi fost ele parte a unui vis mai vechi, a unei dorințe redeşteptate abia după câteva generaţii?

4. Stăteam lângă lacul ce se numea Sidha. Vallcico se oferise că mă conducă prin autoseră. În apropiere, plantaţia foşnea în vântul artificial. Pe lângă pereţi existau schelele pe care se cârpea permanent câte ceva sau doar se consolidau lucrările mai vechi.  

Discuţia nu avansa prea mult. Cu o zi înainte întrebasem oamenii de pietrele de Boemia, dar aici nimeni n-avea chef de vorbă. Cristalele erau cele care făceau apele să se reverse şi să ameninţe zonele superioare. Toţi credeau în ele, dar refuzau să le pomenească.

Un timp încercasem să aflu câte ceva la reprezentanța info. Era o cămăruță securizată în care nu se afla nimeni. Ăsta era un lucru neobişnuit. Sus, informaţiile costau milioane, iar centrele erau luate cu asalt. Pierdusem câteva ore căutând printr-un păienjeniş de date. Găsisem statistici mai noi şi mai vechi despre mişcările de personal. Consultasem şi rapoartele despre Carst. Nimic nu arăta c-ar fi fost de altă natură decât restul locurilor, nimic despre Apariţie.

– Aici nu există pietrele, îmi explicase unul dintre scufundători care pierdeau vremea la Sidha. Scuipase cuvintele în silă, ca apoi să lălăie o frântură de melodie. Era aceeași pe care-o auzisem în Sălile Memo.

Mă întorsesem la centrul info. Pe perete cineva scrisese CASTLAIN – cu vopsea roşie, neaderentă, care cursese până aproape de podea. Dedesubt, o inscripţie mai mică – RYCKEL, pusă într-un cerc a cărui tangentă era celălalt nume.

Mi-am amintit de ce-mi spusese Vallcico şi-am cerut lista personalului. Desigur acolo exista un Castlain, dar în dreptul lui nu scria nimic.

Am copiat desenul de pe perete şi am adăugat lângă el omul stilizat. Am trasat un alt cerc care le-a înconjurat pe amândouă.

Mai târziu, stând cu Vallcico şi privind la Carst l-am întrebat de ce credea că Tieven avea să renunţe la proiectul de secare a lacului. Mi-a spus că nici el nu înţelegea, iar asta-l îngrijora. Vedea în mişcările lui Tieven o altă manevră legată într-un fel de venirea mea.

– Cred că Tieven vrea să te îndepărteze, iar după plecarea ta o să revină la vechea tactică.

Nu mi se părea sincer.

– Dacă nu mai există dezbateri, n-am ce face aici, i-am zis.

Luminozitatea din aer începuse să scadă. Vedeam o vânzoleală ciudată în spatele pereţilor de sticlă. Câteva umbre de peste un metru înotau în preajma cupolei. Erau oameni sau peşti? Când m-am uitat mai bine, dispăruseră deja. M-am gândit la corpurile alungite, subţiri, şerpuitoare. Fuseseră, desigur, nişte peşti. Totuşi n-aş fi putut jura. M-am întors spre Vallcico. Fixa suprafaţa lacului de parcă s-ar fi aşteptat să se întâmple ceva. Odată cu înserarea, încălzitoarele nu mai funcţionau, iar răceala apei cuprindea treptat şi aerul. Mi-am amintit de privirile pe care le schimbase cu Ryckel în ziua venirii mele aici. Enervat şi nefiresc.

– Unde-i Castalin? am întrebat în şoaptă.

Nu mi-a răspuns imediat. Vântul bătea acum mai puternic. Sidha i-a spus cu un gest larg:

– Acolo.

M-am uitat la ochiul verde de apă. Sidha – lacul care nu se revărsa.

– S-a înecat?

– Cine ştie?

Ceva din tonul lui îmi spunea că-l cunoscuse destul de bine.

– S-a dus să caute nenorocitele alea de boemiene. Ca să-i dovedească lui Tieven că există şi aici.

– Ce prostie! am zis încet. Pietrele sunt doar parte dintr-o legendă. Cine crede în ele?

– Castlain spunea că sunt ascunse pe undeva. Spunea că oamenii le-au adus din plimbările lor în exterior. Le-au luat. Au vrut să vadă ce-i cu ele. Apoi, le-au pierdut şi au ajuns în rezervoare. Mai târziu când apa a inundat subsolul, n-au făcut legătura cu boemienele. Poate cei care le aduseseră muriseră între timp sau nici nu ştiuseră ce se întâmplase cu materialul lor. Castlain voia să-i arate lui Tieven că locul era la fel ca toate celelalte şi că altul era motivul pentru care se menţinea la acelaşi nivel. Dacă Tieven ar fi început asanarea, n-ar fi făcut decât să distrugă fragilul echilibru existent în Carst. Se întrerupse, apoi, continuă cu pentru voce la fel de joasă, de-abia îl auzeam din cauza vântului: A trebuit să se scufunde. N-avea nici o şansă în faţa lui Tieven şi-a Reţelei info, care-l susţineau.

– Nu prea-i înghiţi pe cei de sus, nu-i aşa?

– Nici Castlain nu-i iubea. Nu-i interesează ce se întâmplă aici.

Un timp, am tăcut amândoi. Mi-am amintit că Selnic dispăruse, dar nimeni nu se agitase din cauza asta.

– Selnic era bolnav, am spus. Au mai existat şi alte cazuri? Au fost raportate?

Marca nu-mi spusese nimic despre asta.

– Cred că da, mi-a răspuns şi-a ridicat din umeri. Oamenii se îmbolnăvesc aici mai repede decât sus.

Se ridică în picioare şi începu să se scuture de pământ. Acum era destul de întuneric.

– De ce Ryckel nu voia să ştiu de Castlain?

– Pentru că a fost liderul oponenţilor care nu agreau ideea asanării. După dispariţia lui, Ryckel a preluat funcţia. Dintr-o dată vocea îi sună de-a dreptul amuzată. Tieven se teme de ceva, iar Ryckel îi calcă pe urmă.

Se pregătea să plece. Discuţia se terminase, dar eu mai aveam nevoie de informaţii.

– Dar cristalele? Mi le poţi descrie? Ce căuta Castlain de fapt?

– Un loc în care apa are culoare albăstruie, unde e limpede, unde există un strat compact ce migrează pe canale din loc în loc şi provoacă inundaţii când se reproduce.

– Apa?

– Ceva asemănător. Primii colonişti n-au fost în stare s-o deosebească de cea adevărată. Au luat-o şi-au adus-o pe Navă, iar specialiştii au turnat-o în rezervoare crezând că în felul acesta vor împrospăta rezerva. Vocea îi era din nou ironică. Dar nu credeai că sunt doar nişte pietre. E un lichid – un lichid pur şi strălucitor, ca un cristal de Boemia. Un „lichid” compact.

– Ai ceva cu oamenii de la info, nu-i aşa? l-am întrebat din nou. Poate şi tu lucrezi acolo când mergi sus.

O pornise deja spre ieşire. M-am ridicat repede şi l-am urmat. Voiam să capăt un răspuns. S-a oprit brusc şi s-a întors spre mine.

– Niciodată! a spus. Glasul îi tremura uşor.

– Niciodată? am repetat. Ştii să faci rost de informaţii şi să le speculezi. Poate din întâmplare ai aflat ceva şi despre Apariţii?

Luminile de noapte se aprinseseră. Aveau forma unor stele rătăcite pe cupolă. Încordarea dispăruse, Vallcico râse:

– Întreabă-i pe specialiştii de sus. Ei au adus boemienele şi tot ce înseamnă acum lumea de jos. Poate au legătură şi cu Apariţia. (Va urma)

Lectura de weekend: Peşterile timpului. Episodul al III-lea
zoom

ANA-MARIA NEGRILĂ este scriitoare de literatură SF și fantasy, doctor în literatură medievală

• A publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: Oraşul ascuns (2005), Împăratul gheţurilor (2006), Cântecul zorilor şi Când lumile se prăbuşesc (2015). În 2016, i-au apărut primele două volume al seriei Stelarium, Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară (Ed. Crux Publishing), bine primite de critică și de public

• Site personal: http://anamarianegrila20.wixsite.com/stelarium


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2016-11-24

Mai multe imagini:
Lectura de weekend: Peşterile timpului. Episodul al III-lea
zoom
Lectura de weekend: Peşterile timpului. Episodul al III-lea
zoom




Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray