2019-12-13 07:57

Lectura de weekend: Peşterile timpului (episodul al IV-lea)

 |  00:01
Lectura de weekend: Peşterile timpului (episodul al IV-lea)

5. Uneori ștergerea memo era ireversibilă, alteori se puteau recupera frânturi – imagini sau cuvinte disparate. La început, încercasem să-mi amintesc fragmente din viețile mele din subsol. Mi-ar fi ajutat să înțeleg ce se întâmpla în autosere. Am vrut să-mi caut a doua identitate, dar am primit un avertisment din partea Rețelei şi trebuie să renunț. Știam că dosarele existențelor duble erau blocate. Structurile info păstrau integritatea noilor reguli. După Invazia Apei Noi, oamenii refuzaseră să mai trăiască în subsol. Unii se instalaseră în locurile de sus şi-i împinseseră pe ceilalți în carstul inundat. Nemulțumirile fuseseră gata să distrugă Nava. Vechii profeți reacționaseră, refuzaseră să-şi părăsească pozițiile întărite pe punțile de comandă. Nu știam numele nici unui conducător, dar probabil că existaseră mai mulți. Info ștersese însă identitățile din Rețea şi, mai târziu, le îndepărtase şi din amintirile coloniștilor.

După răsturnarea profeților, existența oamenilor se împărțise în două – un an în subsol, altul în zona superioară.

Memoriile coloniilor se înregistrau la fiecare schimbare de viață şi apoi erau reîncărcate la expirarea termenului. Controlul se făcea strict, dar cine ştie câţi reușiseră să păcălească sistemul. După ce mă instalasem în autoseră încercasem să recuperez ceva din amintirile mele pierdute. Nu descoperisem decât două imagini. Una era o panoramă a coridoarelor scufundate. Nu știam dacă era o amintire de câteva luni sau mai mult. Culoarele aveau podelele îndepărtate şi prin golul acela priveam adâncul ca o piatră de opal. Vedeam umbra bărcii trecând peste siluetele luminate ale laboratoarelor, ale cabinelor şi stațiilor apărate de cupole. Spațiul părea imens. Măsura, poate, cât înălțimea a trei nivele. Cineva îmi făcea semn. Era cocoțat pe o ambarcațiune apropiată. Mai purta încă costumul. Îşi rotea palma paralel cu puntea, cu degetele unite formând o mică piramidă. Nu mai apucasem să-i răspund, pentru că barca se izbise de ceva.

În a doua amintire exista doar conturul unei umbre. Semăna cu cea văzută pe când stăteam cu Vallcico lângă lac. De astă dată, mă aflam la câțiva metri sub apă. Alt scufundător mă prinsese de braţ şi mă strânsese de patru ori şi apoi de trei ori. Umbra înota în apropiere. Totuși, rămânea la distanță, pentru că o deranja lumina noastră şi căuta întunericul. Aducea vag cu un om, dar avea trupul negru şi rotunjit al unei foci. O urmărisem învârtindu-se pe lângă noi, apoi dispăruse în bezna unei grămezi de utilaje ruginite, uitate în adâncuri.

Mai târziu, mă gândisem că poate fusese una dintre acele întâlniri care dăduseră naștere Mitului Apariției. Prezența frânturii de Memo printre amintirile mele mi se părea sugestivă. Poate de aceea info mă alesese să cobor în subsol; poate avuseseră alt motiv. De fapt, nu eram sigură ce văzusem atunci.

6. Autosfera se întindea până departe, la capătul culoarelor submerse. Prin uşa de sticlă şi metal a camerei mele, vedeam forfota celor care lucrau la consolidarea pereților. Apa măcina totul. După zeci de ani, apăreau mici fisuri. De câteva ori, pe coridoarele stației, găsisem urme umede, care se intersectau şi se opreau în dreptul cabinelor.

Lumina de semnalizare lucea nemișcată. Aflasem că fostul lider al opoziției venise din altă seră, fără să fie mutat de vreo ordonanță info. Mișcările întâmplătoare de la un loc la altul nu erau permise. Toți știau lucrul ăsta, dar nimeni nu se sinchisea. Nici Tieven nu raportase şi nu înțelegeam de ce. Podeaua trepida ușor. Laboratorul semăna cu o stea de mare cu rozete – coridoarele prinse în autoseră.  

Stăteam în camera mea şi îmi dădeam seama că nu aflasem nimic. Numai zvonuri şi legende. Pe Ryckel nu-l văzusem decât fugitiv. Aveam impresia că mă ocolea. Tieven dispăruse şi el. Se pare că era plecat pe undeva. Nu exista însă nici un anunţ oficial de acest gen. Cercetasem, iar legătura mea de la info îmi spusese că Tieven n-ar fi avut oricum voie să părăsească staţia, pentru că se apropiau marile inundaţii. Dar cum se puteau controla mişcările celor închişi aici, jos?

Am chemat din nou Marca. A apărut nepăsătoare şi neumană, deși știam că în spatele ei se ascundea cineva cunoscut.

– Ai celelalte date despre Castlain? am întrebat.

Marca dansă dintr-o parte în alta a ecranului. Vocea îi sună distorsionată. Rețeaua de jos nu era atât de sensibilă şi redarea mergea încet. M-am întrebat cât de fidelă era. Coloane de date au acoperit ecranul. Castlain avusese o activitate destul de bogată şi, de multe ori, numele lui era legat într-un fel de cristalele de Boemia.

– Amicul era obsedat de pietrele alea, spuse Marca.

Am așteptat să-mi transmită toate datele. Îi cerusem să se intereseze de o posibilă epidemie în subsoluri. Răspunsul fusese negativ.

– Crezi că laboratoarele ar fi implicate în povestea cu Apariţiile? Experimente care trec drept minuni nereuşite?

Marca şi-a rotit ochii stilizați şi s-a fixat într-un colț.

– Dacă ar fi fost numai atât, am fi aflat. Nici măcar nu e sigur dacă acești Exteriori există. Vrem doar să localizăm sursa mitului. Cine minte şi de ce…

– Poate sunt chiar Exteriori, am zis.

Legătura s-a întrerupt brusc. Mărcii nu-i plăcuse ideea mea. Am rămas cu ochii la ecran. Mi-am amintit că înainte copiam tablouri şi le trimiteam în Rețea, încălcând legile memo. Distribuiam informații de care nu știam nimic.

Mai aveam ideea asta în minte, când podeaua se înclină clar pe o parte. M-am dezechilibrat. Lampa pâlpâi şi se stinse, însă lumina de semnalizare rămase veche şi liniștitoare. M-am uitat spre seră. Înăuntru era întuneric. M-am dus la ușa care dădea spre coridor. Am vrut s-o deschid, dar era blocată. Câțiva oameni alergau afară, cărau lucruri. Am încercat să le atrag atenția. Unul mi-a făcut semn să rămân pe loc. M-am gândit la inundații. Nu se auzea nici o larmă, totuși ceva se întâmplase. Tăcere peste tot. PS-ul se stinse cu un bâzâit scurt. Aerul vibră în spatele meu, odată cu ușa ce se deschidea. Vallcico venise dinspre seră. Respira greu.

– Repede! Trebuie să plecăm de-aici, spuse și-mi întinse un costum ce avea însemnat pe el litera „O”.

M-am echipat în grabă.

– Cabinele de lângă seră nu mai sunt sigure. Dacă se sparge cupola, nici pereții de-aici nu vor rezista.

Hainele erau ușoare şi nu incomodau mișcările. Observasem asta la prima scufundare. Mi-am pus şi casca. Culoarele interioare nu erau pline de apă, dar nu se ştia niciodată.

– Inundațiile? am întrebat.

– Aşa se pare.

Vallcico a deblocat ieșirea şi-am luat-o la fugă pe coridoare. Aveam două drone ce ne luminau drumul. Mi se părea că aud clipocitul apei şi curenții ciocănind în pereții stației. Podeaua nu ne dădea mare stabilitate. Era stupid să mori astfel în subsol sau oriunde în altă parte. Am trecut de câteva zeci de porți ce se închideau protejând zonele expuse.

– Unde mergem? am întrebat.

– La Sidha, la lac. Nu există loc mai sigur.

Am traversat o punte şi, deodată, aveam în fată doar spațiul deschis şi o prăpastie de câțiva zeci de metri. Ocolisem şi ne întorsesem în autoseră.

– De ce n-am ieșit prin camera mea? am spus detectând jos o licărire slabă şi mișcătoare.

– Uşa s-a blocat imediat. Am avut noroc c-am reușit să intru. Sistemul izolează locurile expuse de tipul serei. Dar lacul e adânc. Există o rețea de peșteri dedesubt. Există şi o trecere către etajele inferioare.

Nu eram sigură că Vallcico avea dreptate.

– Trebuie să sărim, a mi-a zis.

L-am văzut mergând pe punte. La un moment dat a dispărut. L-am urmat şi-am făcut un salt înainte. Nu distingeam suprafața lacului, mă prăbușeam doar prin întuneric. Apoi, luminile cupolei s-au aprins şi s-au stins brusc, într-o străfulgerare de culoare. Impactul m-a prins nepregătită, totuși costumul a atenuat șocul.

Rețeaua indica aceeași apă caldă. Urmăream peretele de stâncă sintetică şi coboram în adânc. În dreapta, mi se păru că văd un banc de peşti plaţi, ce pluteau leneşi între două ape.

– Frunze, am auzit vocea lui Vallcico, umplându-mi casca.

Apa era limpede, uleioasă parcă, iar drona nu reușea să pătrundă prea departe. Afișajul căștii rămăsese nemișcat, numai acul de pe replica grafică a barimetrului se târa încet, gradație cu gradaţie. Lacul vibra, tresărea. Oare autosfera fusese inundată? Înotam încordați şi în liniște. La un moment dat, coborârea se termină brusc. Urma o galerie la dreapta. Am întrezărit pe podea fragmente, bare de fier, triste rămășițe acoperite de mâl.

– Mai avem puțin, îmi spuse Vallcico.

Încă o undă de şoc şi vizibilitatea nu mai era aşa de bună. Am pătruns într-o apă cețoasă şi, dacă n-aş fi avut coordonatele, m-aş fi pierdut în beznă. Costumul îşi adulmeca singur drumul. Harta culoarului îmi arăta că era plin de zone primejdioase, plafoane prăbușite, utilaje care zăceau mâncate de rugină. Am părăsit culoarul fără să-mi dau seama şi am ieșit din zona tulburată.

Mă aflam într-o sală de mărimea spațiilor de sus. Pe pereţi, se întrezăreau urmele unei arhitecturi fantezi, îmbibate de sedimente. Vallcico mă aștepta lângă refugiu, un modul așezat pe picioare articulate, un spaţiu mic, meschin chiar.

Am intrat în ecluză şi apa a început să scadă. Camera era strâmtă, dar caldă şi uscată. Luminile exterioare se aprinseseră şi, prin hublou, cristalele lămpilor se vedeau albe în raza dronelor. Oare Castlain găsise ce căuta? m-am întrebat atunci. (Va urma)


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2016-12-08



Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray