2019-10-19 07:43

MARI ROMÂNI DIN DIASPORA. Nicolae Bălcescu, „erou al suferinţei”

 |  21:01
MARI ROMÂNI DIN DIASPORA. Nicolae Bălcescu, „erou al suferinţei”

În cadrul generaţiei paşoptiste, atât prin remarcabila sa capacitate intelectuală, cât şi prin tragismul scurtei sale existenţe, a cărei maturitate a petrecut-o în bună măsură prin diverse părţi ale Europei, Nicolae Bălcescu ocupă un loc cu totul separat. A fost o personalitate de excepţie, ca istoric şi om politic, fiindu-i recunoscute ca atare calităţile, încă de contemporanii săi. S-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819. La 21 de ani era deţinut politic pentru activitatea sa patriotică şi revoluţionară. După aproape trei ani de închisoare, unde a şi contractat o boală ce avea să-i fie fatală, Nicolae Bălcescu întreprinde, în anii 1844-1846, repetate călătorii în spaţiul românesc, în Banat, Transilvania şi Moldova.

În vara anului 1846, a debutat prima sa deplasare în Occident. Plecarea sa spre Paris pare a avea o triplă explicaţie. Se temea de consecinţele publicării unor scrieri făţiş ostile ordinii existente în ţară. Se pare că deplasarea la Paris a fost determinată şi de asumarea rolului de mediator între cele două grupări româneşti de pe malurile Senei, aflate atunci în conflict, respectiv cea a radicalilor, conduşi de C.A. Rosetti, şi a moderaţilor, ce aveau în frunte pe Ion Ghica. O a treia explicaţie o constituie dorinţa de a se documenta pentru studiile sale istorice şi, mai cu seamă, pentru proiectata monografie despre Mihai Viteazul, primul unificator al ţinuturilor româneşti. A petrecut în capitala Franţei aproape doi ani. Temporar, s-a deplasat şi în Italia pentru a cerceta biblioteci şi arhive. A urmărit cu stăruinţă cursurile universitare, în special prelegerile lui Jules Michelet. S-a implicat activ în întreaga viaţă a numeroasei comunităţi româneşti de acolo. A reorganizat „societatea studenţilor români” de la Paris, al cărei secretar a şi devenit. A avut un loc însemnat în funcţionarea regulată a Casei Române de pe malurile Senei. Acolo, de exemplu, i-a revenit sarcina de onoare de a rosti, la 20 decembrie 1846/1 ianuarie 1847, discursul intitutlat „Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei”. Făcea atunci o pledoarie deosebită pentru unitatea naţională a românilor.

Pe baricadele Parisului

În februarie 1848 s-a aflat pe baricadele revoluţiei. A pătruns chiar, alături de confraţii săi francezi, în palatul regal Tuileries, luând de acolo chiar şi o bucată de catifea de pe tronul regal din care trimitea o mostră şi bunului său prieten Vasile Alecsandri. A revenit apoi în ţară, unde a fost unul dintre fruntaşii de seamă ai revoluţiei muntene. În vara anului 1848 s-a aflat, pentru scurtă vreme, la Constantinopol, unde a încercat, fără succes, obţinerea recunoaşterii oficiale a guvernului revoluţionar. Odată cu intervenţia turco-rusă, din septembrie, a fost arestat, fiind deţinut într-o închisoare plutitoare pe Dunăre. A reuşit să evadeze, începând exilul său politic, dat fiind că i s-a interzis, până la moarte, revenirea în patrie. Iniţial s-a îndreptat spre Constantinopol, descoperind în spaţiul balcanic ramura sudică a poporului român. Mărturisea că, ulterior, a avut chiar intenţia de a se stabili printre românii de acolo.

Între Avram Iancu şi Kossuth

După o şedere mai lungă la Constantinopol, în primăvara anului 1849, s-a îndreptat spre Ungaria şi apoi spre Transilvania, implicându-se în mod direct în evenimentele revoluţionare de acolo şi făcând mai multe deplasări între Debreţin şi Munţii Apuseni, pentru a apropia poziţiile celor doi conducători revoluţionari, Avram Iancu şi L. Kossuth.

La Londra

În vara anului 1849 lua din nou drumul apusului, ajungând la Paris la începutul lunii octombrie 1849. Acolo, starea sănătăţii sale a devenit tot mai îngrijorătoare. Ignorând suferinţa, Bălcescu s-a implicat, cu energie inepuizabilă, în activităţi politice. A încercat să-i organizeze pe revoluţionarii emigranţi. A jucat un rol important în constituirea Asociaţiei Române, din conducerea căreia a făcut parte. A stabilit legături cu conducătorii revoluţionari ai diferitelor popoare europene. În decembrie 1849 pleca la Londra pentru a pleda cauza românească şi chiar pentru a reprezenta pe români în Comitetul Democratic European. A avut o serie de întâlniri cu parlamentari englezi, oficialităţi guvernamentale, inclusiv cu premierul Palmerston. Lipsa mijloacelor materiale şi starea sănătăţii l-au împiedicat să rămână mai mult de o lună. A revenit în capitala Franţei, unde a trăit în următoarea perioadă zbătându-se între activităţi politice, preocupări ştiinţifice de documentare şi redactare de studii, starea sănătăţii sale fiind în continuă deteriorare.

O vreme, în vara anului 1850, a nutrit chiar gândul de a merge şi de a se stabili în Dobrogea, pe care o considera, la fel ca şi prietenul său Ion Ionescu de la Brad, ca o „Californie” a românului. A înregistrat destule eşecuri în activitatea sa politică, astfel că, spre sfârşitul anului 1850, ducând o luptă eroică cu boala de plămâni, şi-a dedicat ultimele resurse pentru a încheia monografia ce i-a adus consacrarea ca om de cultură. A continuat a fi prezent cu remarcabile lucrări sau luări de poziţii în publicaţiile vremii. A fost considerat, ca şi mai înainte, un mentor al tinerilor români aflaţi la studii la Paris. Din motive medicale, în 1851, a trăit o vreme într-o aşezare rurală, nu departe de Paris.

„Un schelet ce-şi căuta mormântul”

La sfârşitul lui septembrie 1851 a plecat spre sud. A trăit o vreme în sudul Franţei, la Mieros. Nu a reuşit din cauza lipsurilor materiale să se stabilească în Italia, la Pisa sau la Roma, aşa cum era îndemnat de către medici. De acolo, la mijlocul anului 1852, a făcut ultima încercare de a reveni în ţinuturile româneşti. După o şedere de mai multe luni în capitala otomană de pe malurile Bosforului, precum şi în insula Prinkipo, a ajuns cu un vas pe Dunăre, mai întâi la Brăila şi apoi la Nicopole, unde şi-a văzut pentru ultima dată familia. Nu i s-a dat voie să se stabilească în ţară. A trebuit din nou să plece, având drept ţintă Roma sau Malta. La Galaţi s-a reîntâlnit cu V. Alecsandri, care nota: „Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea un schelet ce-şi căuta mormântul”.

După o scurtă escală la Neapole, la 5/17 octombrie, a ajuns la Palermo. Acolo, s-a instalat la hotelul Alia Trinacria. Şi-a dictat testamentul. Tot acolo a murit, în ziua de 17/29 noiembrie 1852, fiind înmormântat în acelaşi oraş, în cimitirul capucinilor. Dispărea astfel, departe de locurile natale şi în singurătate, unul dintre eroii neamului românesc, a cărui jertfă se înscrie în edificarea României moderne.


Aparut in Puterea / Ultima modificare in data de: 2014-09-30



Parerea ta...

Doresc sa comentez



PUBLICITATE


Ultimele stiri


PUBLICITATE





PUBLICITATE


STARBAG




Saray