1 Decembrie: ăștia suntem, ăștia defilăm

De fiecare dată când vine 1 Decembrie, România scoate din dulap uniformele de paradă, avioanele lustruite, fanfarele, discursurile despre „idealurile străbunilor” și sacii cu fasole la cazan. E Ziua Națională, Ziua Marii Uniri, ziua în care ne prefacem, pentru câteva ore, că suntem exact poporul la care visau oamenii adunați la Alba Iulia în 1918.

Doar că, dacă te uiți puțin mai atent, vezi altceva:

Un stat care își exhibă mușchi pe care nu-i are, o clasă politică ce își poartă morga stupidă pe lângă Arcul de Triumf ca și cum n-ar fi tocmai cei care au împins țara înapoi, și o societate ruptă între nostalgie, cinism și oboseală.

Și totuși, în ciuda teatrului ieftin din prezent, 1 decembrie rămâne o zi prea importantă ca să o arunci la coș. Dar nici nu mai poți să o înghiți în varianta „patriotică” de carton, servită an de an de statul român.

De ce mai merită să ne pese de 1 decembrie

Un proiect istoric real, nu o poveste de manual

Marea Unire din 1918 nu e doar o lozincă. A fost, la vremea ei, un proiect politic uriaș, dus la capăt într-un context în care jumătate din Europa fierbea, imperii se prăbușeau, iar fronturile încă miroseau a praf de pușcă. Adunarea de la Alba Iulia cu peste o mie de delegați și zeci de mii de oameni veniți pe jos, cu trenul sau cu căruța nu a fost un festival folcloric, ci momentul în care o populație răsfirată a spus clar: vrem într-un singur stat, cu o singură limbă oficială, cu drepturi egale și cu guvernare de la București, nu de la Viena sau Budapesta.

08:22 • ACTUALITATE

Parade de amploare la București și Alba Iulia de 1 decembrie. Programul manifestărilor

06:00 • HOROSCOP

Horoscop de 1 Decembrie: Zodia care strălucește de Ziua Națională a României

În spatele momentului festiv stă un secol de frustrare și muncă: de la „Mica Unire” din 1859 până la războiul în care România a pierdut sute de mii de oameni pentru promisiunea unui stat întreg.

Indiferent cât de supărat ești azi pe România, e greu să negi că, fără acel 1 Decembrie, vorbeam acum despre trei sau patru „Românii” mici, sfâșiate între interese străine, fiecare cu politica ei, cu granițele ei, cu frustrările ei.

Ziua în care ne amintim că, totuși, avem o poveste comună

Pe cât de ridicol e spectacolul oficial, pe atât de important e faptul că 1 Decembrie ne oferă, măcar teoretic, un punct comun de referință.

Nu e vorba de fasole, artificii sau avioane. E vorba de ideea că, peste toate diferențele de regiune, dialect, venituri și nervi, există o poveste care ne ține la un loc: aceea că la un moment dat, câțiva oameni s-au ridicat de pe scaun, au semnat niște acte și au asumat un proiect mai mare decât ei.

Chiar dacă azi simțim că proiectul e ratat pe jumătate, simplul fapt că există un „noi” istoric nu e un detaliu. Într-o lume în care identitățile se fragmentează, în care e tentant să-ți dorești Ardeal independent, Moldova anexată la altcineva și restul abandonat în ghearele Rusiei, faptul că încă mai putem spune „România” ca un întreg e o moștenire reală.

Șansa ratată nu anulează șansele reale

Poate cel mai cinic argument pro-1 Decembrie este tocmai acesta: faptul că ne-am bătut joc de șansă de peste 100 de ani nu înseamnă că șansa nu mai există.

Un proiect de țară nu vine cu garanție de reușită. Poți să ai context, victorie diplomatică, sacrificiu uman – și apoi să-l dai ușor pe mâna unor generații mai preocupate de vile, combinații și licitații cu dedicație.

Dar asta nu schimbă faptul că, istoric, 1 decembrie 1918 a fost un moment de curaj, de claritate și de asumare. E, poate, cel mai serios argument împotriva mitologiei „așa am fost noi mereu, hoți și leneși”. Nu, nu am fost „mereu” așa. A existat un moment în care am fost exact opusul.

De ce ți se face greață de parada de 1 decembrie

Acum partea cealaltă a medaliei, cea de azi, nu cea de manual.

Spectacolul mușchilor inexistenți

Ce se vede la televizor?

• tancuri proaspăt revopsite care rulează elegant, într-o armată care se plânge de lipsă de dotări;
• rachete și tehnică militară venite cu greu, după ani în care achizițiile au fost o combinație de întârziere, scandal și comision;
• politicieni în paltoane scumpe, la doi metri de soldați prost plătiți;
• discursuri despre „eroi” ținute de oameni care n-ar rezista trei zile într-un spital de campanie, dar rezistă admirabil într-un consiliu de administrație bine plătit.

Parada e gândită ca demonstrație de forță.

În realitate, e un fel de feed Instagram cu filtre puse peste un stat slăbit: armata a pierdut oameni buni, medicii și inginerii pleacă, infrastructura e peticită. Iar noi ne dăm mari cu uniforma de sărbătoare, de parcă asta ne-ar șterge vulnerabilitățile.

Patriotism de o zi, hoție în restul anului

În 1 decembrie, toată lumea se umple de drapel. Politicienii își aduc aminte brusc că sunt români, pun steagul la profil, rostesc „La mulți ani, România!” cu voce gravă. A doua zi se întorc liniștiți la trafic de influență, licitații trucate, numiri de cumătri și negocierea viitorului țării în funcție de cât se poate stoarce din buget.

De aici și senzația de teatru prost.

Cum să mai pui mâna la inimă când știi că oameni care au furat cu două mâini se așază, solemn, la tribuna oficială și ascultă imnul, în timp ce DNA-ul se zbate între presiuni politice, retezări de aripi și indignări televizate?

Popor migrant, steaguri rămase pe peron

Un alt motiv pentru care 1 decembrie sună fals: România reală nu mai e doar în interiorul granițelor României. Milioane de oameni trăiesc și muncesc în alte țări. Când se uită la parada de la Arcul de Triumf, mulți văd mai puțin pasul de defilare aproape perfect, uniformele adesea simpatice și tehnica de luptă lustruită de paradă.

Văd exact statul care i-a împins să plece: corupt iremediabil, ineficient, incapabil să le ofere ceva mai mult decât salarii de supraviețuire și promisiuni electorale.

Cum să te emoționezi la un discurs despre „românii de pretutindeni” ținut de un om care toată cariera politică a tratat diaspora ca pe un bazin de voturi de controlat, nu ca pe o resursă umană uriașă?

Idealurile din 1918 vs. România „de succes” de azi

Rezoluția de la Alba Iulia vorbea despre egalitatea naționalităților, drepturi democratice, guvernare responsabilă.

Dacă o citești azi și apoi te uiți la România anului 2025, ți se face aproape rușine:

• avem încă localități fără canalizare, dar avem festivaluri cu fonduri publice;
• avem școli unde plouă prin acoperiș, dar clădiri administrative renovate ca la Hilton;
• avem spitale cu infecții nosocomiale cronice, dar contracte de consultanță „strategică” la preț de avion de vânătoare;
• avem sute de mii de români analfabeți funcțional, dar manuale pline de patriotism prefabricat.

Idealul unui popor „de succes” s-a topit în practica unui stat care funcționează des ca o firmă privată a clientelei politice.

Ce faci cu 1 decembrie, între revoltă și respect

E tentant să zici: gata, nu mă mai interesează, nu mă mai uit, nu mai serbez nimic.

Problema e că, dacă lași complet Ziua Națională pe mâna celor care o folosesc doar ca decor propagandistic, pierzi singurul spațiu simbolic în care ai putea, măcar teoretic, să pui întrebări grele:

• Ce am făcut cu țara asta în ultimul secol?
• Cine a servit proiectul și cine l-a deturnat?
• Ce definiție dăm azi „succesului” unui popor? PIB? număr de mall-uri? număr de români care nu au emigrat?

Poți, foarte bine, să faci altceva în 1 decembrie:

• să recitești, fie și în rezumat, ce a însemnat 1918;
• să aprinzi o lumânare pentru cei care au murit în războaie crezând că luptă pentru o țară dreaptă;
• să ai o discuție serioasă cu copiii sau prietenii tăi despre ce fel de Românie ar avea sens azi;
• să folosești ziua asta nu ca motiv de mândrie oarbă, ci ca pretext de inventar moral.

1 decembrie, între decor și diagnostic

Ziua Națională a României trăiește, de fapt, în două lumi paralele.

În prima, oficială, e o carte poștală: tancuri, stegulețe, fasole, discursuri. România își arată „mușchii”, își lustruiește simbolurile, își cântă imnul, se bate cu palma în piept și apoi se culcă în aceeași dezordine ca înainte.

În a doua, reală, e o oglindă dură: un popor care a primit acum mai bine de 100 de ani o șansă istorică de a deveni „de succes” și care a pierdut timp prețios în scandaluri, corupție, improvizații și autosabotaj.

De ce să mai dăm importanță acestei zile?

Pentru că, dincolo de kitsch-ul prezentului, ea ne amintește că există o versiune mai bună a noastră, demonstrată istoric: aceea a unui popor capabil să se organizeze, să sacrifice, să aibă viziune.

De ce suntem tentați să o ignorăm?

Pentru că spectacolul actual al statului român jignește exact acea versiune mai bună. Pentru că între idealurile de la 1918 și realitatea din 2025 s-a căscat un hău pe care nici o paradă nu îl acoperă.

Poate că, până la urmă, cel mai sănătos mod de a trăi 1 decembrie e acesta:
cu recunoștință pentru cei de atunci, cu furie lucidă față de cei de acum și cu refuzul categoric de a mai confunda fasolea la cazan cu demnitatea națională.